the little things that matter

Drugs are bad, mmkay

2011-11-21T15:38:00.011+02:00

Acum ceva timp cineva imi povestea cum s-a lasat de fumat: isi cumpara tigari dar nu avea niciodata bricheta, statea pur si simplu cu tigara in gura fara sa o aprinda. Imi spunea ca nu la nicotina incearca sa renunte, ci la reflexul de a fuma. Nu putea scapa de chestia asta, simtea nevoia sa stie ca pachetul e acolo si ca tigara e in mana lui.

Mi s-a parut amuzant, de fiecare data cand il vedeam ca face chestia asta ma abtineam cu greu sa-i intind bricheta mea.

Acum cateva zile mi-am amintit de asta si mi-am dat seama ca nu e deloc amuzant, e de fapt foarte greu. Si asta fac si eu, dar la un alt nivel. Incerc (de fapt nu incerc, dar circumstantele ma forteaza) sa renunt la ceva, dar o parte din mine inca spera ca nu e nevoie, nu acum, nu inca.

Deocamdata sper ca se va intampla unul din doua lucruri: fie ca prin minune o sa reusesc sa rezist tentatiei de a aprinde si "ultima tigara", fie o sa-mi bag picioarele si o sa ma duc sa-mi iau pachetul de unde l-am lasat si sa o iau de la capat ca si cand nimic nu s-ar fi-ntamplat.

Cica atunci cand te lasi intri in depresie - total de acord, se simte asta. Dar, "tutunul dauneaza grav sanatatii". Acum depinde de tine sa alegi, tii mai mult la sanatatea mintala sau fizica? Vrei sa continui sa te simti bine 'macar de data asta' sau vrei sa induri si sa-ti rozi unghiile?

Nu stiu, nu stiu, nu stiu.

Tigara ce ar alege? Sa arda de vie sau sa stea cuminte, in siguranta, printre surorile ei?
In fine. Lasand metaforele la o parte...
E greu sa nu stii ce vrei; iar daca afli ce vrei, e greu sa nu stii cum sa ajungi acolo, sau daca e bine sa ajungi acolo...

Something I love.

2011-11-20T20:33:00.023+02:00

Rain rain, don't go away

2011-05-05T15:10:00.004+03:00

imi place cand ploua. lumea se uita foarte ciudat la mine cand zic asta, dar mereu mi-a placut. cand eram mica si ploua ma opream din orice activitate si stateam sa ascult fiecare sunet si fiecare picatura care cadea pe acoperis.

e mai, cica ultima luna de primavara. dar ploua incontinuu si e frig. deci hai sa stam in casa azi, sa citim ceva frumos, sau sa bem ceva bun sau... nu-i asa ca e o vreme perfecta pentru asta?

si-mi place ca e cerul gri. dar azi nu pare trist. cerul, adica. nu e trist. e gri ca asa vrea el, s-a saturat sa se imbrace in albastru probabil.

ha, a inceput mai tare. cred ca-i place sa se simta apreciata; doar e femeie (o ploaie - doua ploi). vrea sa-i tina pe barbati in casa de ziua lor, stiu eu. are planuri marete pentru toata lumea.

acum stau si ma gandesc daca oamenii sunt fericiti. daca stiu sa pretuiasca lucrurile astea. dar nu cred ca mai sta cineva sa asculte ploaia.

De tinut minte

2011-04-23T21:41:00.005+03:00

E extraordinar sa te simti complet.
O sa ma simt asa mereu.
O sa pastrez momentul asta pentru totdeauna.
De mult nu am mai fost atat de fericita.
Imi doresc ca toata lumea sa cunoasca sentimentul asta.
Imi doresc sa ma trezesc maine si sa iau ziua de 23 aprilie 2011 de la capat, la nesfarsit.(Am vazut un film asa. Nu ala cu Adam Sandler.)
Nu o sa ma mai supar niciodata pe prostii.(Ei, evident ca o sa o fac.)
Vreau ca persoanele pe care le iubesc sa stie ca le iubesc enorm, si ca merita tot ce-i mai bun.
Nu o sa se mai intample nimic rau acum.

48 things

2011-04-21T22:54:00.054+03:00

Noi cu noi

2011-03-22T20:35:00.006+02:00

... Oricum nu suntem nimic. "Noi" nu existam. Totusi, ma poti atinge, ma poti vedea, imi poti vorbi si iti pot vorbi la randul meu. Dar cine sunt? A cui e mintea asta, al cui e corpul, al cui e sufletul, ale cui sunt gandurile, faptele, obiceiurile? Ale mele, toate. Eu. Cristina. Dar nu e de ajuns. (serios, cateodata mi se pare ca e cel mai comun nume din lume!) Daca ma uit in oglinda o sa vad un om, la fel ca cele 6 miliarde 999 de milioane 999 de mii 999 de pe acest pamant. Cu mine, 7 miliarde. Eu sunt cifra rotunda, pentru ca sunt de o importanta extraordinar de iesita din comun si pentru ca sunt eu. Desigur, la fel esti si tu, si el, si ea si oricine altcineva. Exista un univers in fiecare dintre noi si fiecare dintre noi este "eu"-l acela care pune capat sirului, pentru ca dupa noi nu va mai fi nimeni. (cu siguranta ca vor mai fi, dar cine sta sa-i numere de sub pamant?)

Suntem o armata uriasa de bucati de carne cu griji, probleme, masini, case, caini.

In acelasi timp, suntem mult mai presus. Suntem viata insasi, prin simplul fapt ca ne aflam aici, suntem cel mai perfect fenomen care a existat, exista si va exista vreodata. Suntem niste perfecti. Gandurile nu ne apartin, pentru ca viata nu are ganduri. Nu avem 'stari'. In noi exista doar iubire (desigur, probabil inca nu ai descoperit cum sa o declansezi), intelegere, pace si liniste. Viata (sau hai sa o numim dumnezeu, ca sa ne fie mai usor. Pentru ca acest cuvant simbolizeaza pentru majoritatea persoanelor "tot ce exista".) Acest "tot", "dumnezeu", nu cunoaste rautate si frica, ura, tristete, pentru ca nu are motive sa le simta. Perfectiunea este... perfecta. Nu exista nici o greseala nicaieri in aceasta lume. Ea e doar in capul nostru. (dar sa nu uitam ca "noi" nu existam.) Deci daca acest corp cu care ne identificam nu mai e, atunci nu mai e nici capul. Automat, nici greselile, gandurile, mintea. Noi nu mai suntem acolo, in corp, ci in afara lui, noi suntem ceva opus materiei care vede acest corp cum se misca, cum simte, cum il doare etc. Macar incearca sa faci asta, sa te analizezi. Sa te privesti singur, sa vezi ce faci. Nu mai ai nume, nu mai ai nimic pe lumea asta, esti infinit. (prima data cand am reusit sa fac treaba asta - am inceput sa rad de mine insami. Ma uitam la aceasta "cristina", la cat e de nervoasa, cat se consuma, ce ganduri stupide are si cum vrea ea sa omoare pe toata lumea. OK, chiar e amuzant, incearca! Sa vezi ce idiot o sa pari, este minunat, e ca si cand te-ai uita la un film.) <- sfatul asta l-am primit de fapt dintr-o carte, iar daca sunteti cuminti o sa va spun si cum se numeste. Multumesc autorului care m-a invatat sa fiu atenta la mintea mea cretina. Ma rog, ceea ce vreau sa spun este: Inceteaza. Inceteaza sa crezi ca totul iti apartine. Detaseaza-te de numele si de identitatea ta, de ura, de neintelegere, de obiceiurile fara care 'nu poti sa traiesti'. ("E o parte din mine, nu pot sa nu fac asta, pentru ca asa sunt eu de cand ma stiu") - ti se pare cunoscut? E gresit. Tu nu esti acolo. Aia e doar o scuza, te-ai ascuns intr-un caracter, ti-ai imprimat fara sa vrei pe creier anumite caracteristici pe care crezi tu ca le ai, si nu mai poti iesi din ele.

Sigur ca ceea ce spun acum ma face sa par din filmu ala cu nebuni si cu Jack Nicholson. Nu zic sa nu avem personalitati. Dar macar pentru o secunda, separa-te de tine si fii liber si iubeste.

When it's over, is it really over?

2011-02-13T17:05:00.008+02:00

Mi-am promis ca asta este ziua in care incetez sa mai sufar, in care pun punct, nu pentru ca vreau ci pentru ca trebuie. Am decis ca unele lucruri se termina si nu sta in puterea noastra sa le readucem la viata.
Ma simteam obosita, de parca in toti acesti ani tot ce am simtit a fost o minciuna, de parca dragostea asta nu a fost niciodata cu adevarat in sufletul meu, ci doar in mintea mea si in gandul ca "asta trebuie sa simt".
N-am descoperit decat o distanta imensa intre ceea ce sunt, ceea ce credeam ca sunt, si ce eram inainte. 3 puncte imposibil de unit.
Problema mea... - Cum am ajuns asa? De ce acum? De ce a trebuit sa treaca atat de mult timp ca sa invat ca ma autodistrug? De ce nu m-a avertizat nimeni inainte? De ce am renuntat la tot ce aveam pentru ceva care acum nici nu mai exista?

Apoi am vazut totul. Am vazut regretul, tristetea, sfarsitul - peste tot in jurul meu - si mi-am dat seama imediat ca de fapt totul a fost real si in suflet si in gand. Nu a fost o minciuna, ceea ce simteam era inca acolo. Oricat de mult as incerca sa fiu puternica, sa pun punct si sa o iau de la capat, nu pot, pentru ca imi pasa prea mult de tine, iar tu nu o sa stii niciodata cum sa pretuiesti asta.
Acum... Cum aflu daca si tie iti pasa macar pe jumatate? Daca iti pare rau, daca-ti pare bine?
Unii ar spune ca e nevoie de timp. Dar daca o sa treaca prea mult, o sa ma uiti. Daca o sa treaca prea putin... N-o sa se schimbe nimic. Daca n-o sa treaca deloc... Macar sa se fi oprit vara trecuta...

Daca eram...

2011-02-02T18:34:00.008+02:00

Daca eram o luna, as fi fost noiembrie
Daca eram o zi a saptamânii, as fi fost sambata
Daca eram o parte a zilei, as fi fost noapte
Daca eram un animal marin, as fi fost delfin
Daca eram o directie, as fi fost Vest
Daca eram o virtute, as fi fost intelepciunea
Daca eram o personalitate istorica, as fi fost Vlad Tepes
Daca eram o planeta, as fi fost Venus
Daca eram un lichid, as fi fost cafea
Daca eram o piatra, as fi fost Onix
Daca eram o planta, as fi fost o floare de camp
Daca eram un tip de vreme, as fi fost furtuna
Daca eram un instrument musical, as fi fost bass
Daca eram o emotie as fi fost iubire
Daca eram un sunet, as fi fost tunet
Daca eram un element, as fi fost pamantul
Daca eram un cântec, as fi fost Green Day - Scattered
Daca eram un film, as fi fost The Bucket List
Daca eram un personaj de film, as fi fost Anakin Skywalker
Daca eram un gust, as fi fost dulce
Daca eram o aroma, as fi fost ciocolata
Daca eram o culoare, as fi fost rosu
Daca eram un cuvânt, as fi fost sentiment
Daca eram o parte a corpului, as fi fost mainile
Daca eram o expresie a fetei as fi fost zambet
Daca eram o carte, as fi fost Osho - Emotii
Daca eram un personaj de desene animate, as fi fost Dexter
Daca eram o forma, as fi fost cerc
Daca eram un numar, as fi fost 21
Daca eram o masina, as fi fost volkswagen
Daca eram o haina, as fi fost camasa

intre basm si roman

2011-01-13T14:38:00.005+02:00

Va mai amintiti basmele pe care ni le citeau parintii nostri cand eram copii? Mai tineti minte casetele alea video pe care le derulam...? In fiecare zi, aceleasi filme. Si nu ne plictiseam niciodata. Erau povesti care te invatau ca in lume mai exista persoane care traiesc o iubire desavarsita, cu fete care aveau rochii lungi, frumoase si ochi mari si albastri, cu barbati curajosi care infruntau o lume intreaga pentru un singur sarut.

Cenusareasa, Alba ca Zapada, Mica Sirena, Rapunzel, toate au trait fericite pana la adanci batraneti, fiecare cu printul ei.
Dar apoi am ajuns la scoala, si la scoala ne-au spus ca basmele nu sunt reale, sunt doar imaginatia unui om drogat care vede unicorni zburatori si mere de aur comestibile, si ca printesa inseamna de fapt o pitipoanca cu botu' tuguiat si cu tatele pe afara.
Si ca totul sa fie complet, au decis ca e timpul sa ne deschida ochii spre o iubire mai... "realista". Si ce au facut? Ne-au dat sa citim. Despre Lipan care pleaca si moare intr-o groapa lasand in urma o femeie nefericita cu doi copii, despre Ion care s-a insurat din interes, impingandu-si sotia spre sinucidere, despre Ela care-l inseala pe Stefan, despre Otilia care renunta la iubire pentru lucruri materiale...

Acum stau si ma intreb ce dracu era in mintea si in sufletul autorilor de erau atat de tristi? Evident, ei respirau si se hraneau cu tragedie pura. Oare stiau ce inseamna a fi fericit? Nu cred. Altfel de ce au umplut pagini intregi cu iubiri esuate, crime si despartiri?
Nu spun ca e gresit, ci ca e un contrast izbitor de puternic intre cele doua etape. Dar nu-i nimic.
Pana la urma fiecare om are filmul, cartea, povestea lui, si fiecare percepe altfel draostea. Si poate daca n-ar fi fost clasicii astia descurajati, n-am fi invatat niciodata sa apreciem ce avem. ♥

Iubesc...

2011-01-11T15:20:00.006+02:00

...ziua de azi. Nu stiu de ce, poate ca e una din zilele alea in care am chef sa stau degeaba, sa fac totul in ritmul meu, sa ma uit la cer si sa nu ma intreb ce va fi maine. Nu-mi pasa ce va fi maine.
Imi place ca afara e frig si inauntru cald si bine. E liniste si miroase a cafea in toata casa si lenea asta placuta e asa de dulce si... astazi nu lipseste nimic.
As vrea sa nu ma mai grabesc niciodata sa traiesc. As vrea sa ma bucur de orice rahat care se intampla. As vrea ca oamenii sa zambeasca mai mult...

Later edit: E seara. Simt nevoia sa spun atatea, dar nu stiu cum. Nu pot sa adun toate aceste mici bucurii la un loc pentru a le intelege si defini. Imi imaginez ca-n mintea mea e un spectacol de artificii si miliarde de scantei colorate sar de colo colo lipsite de control. Daca incerc sa le prind dispar imediat...
Ma simt implinita. Acum stiu ca am facut tot ce mi-a stat in putinta pentru a transforma niste ore obisnuite intr-o zi minunata. Acum pot spune ca am facut oamenii sa zambeasca mai mult. :)
E o satisfactie imensa - sa vezi cum ceilalti sunt fericiti datorita tie, chiar si pentru o secunda.
Am invatat ca fiecare intamplare pozitiva, indiferent cat de mica, trebuie impartita cu lumea. Nu poti pastra asa ceva doar pentru tine. Trebuie sa te exprimi, sa-ti stergi limitele, pentru ca dragostea pe care o daruiesti ti se va intoarce inzecit.
Acum mai am un singur lucru de facut. ♥

trebuie sa ne iubim intre noi

2010-10-22T17:54:00.010+03:00

Îi vedem îmbulzindu-se pe scările rulante la metrou, claxonând la semafoare imediat după ce se face verde, blocând intersecții, certându-se pentru un loc în autobuz, stabilind reguli cu care nimeni nu va fi vreodată de acord, încercând să fie primii în toate, mergând pană la mama dracu să-și ia pensia sau să facă piața, înjurând căcatu ăla în care au călcat și pe cine și-o fi permis sâ il lase acolo, alergând nervoși prin ploaie dupa un taxi de parcă e ultimul de pe pământ, neștiind cum să facă să-ți dea restul la gogoși cât mai repede ca să poată servi următorul client, insistând că au dreptate în domeniul în care tu lucrezi de vre-o mie de ani, spărgând semințe pe băncuța din fața blocului, aruncând unii după alții cu petarde, puțind a naftalină, cântând la acordeon în tramvai sau conducând un x5 cu ochelarii de soare pe ochi și cu apa oxigenată în păr, vomitând pe trecerea de pietoni, urlând la meciuri, împingând irascibili caruțu' ăla din carrefour de parcă ar vrea să radă toata masa de oameni din jurul lor de pe fața pământului, mâncând shaorma la miezul nopții.

Stop.

Îi vedem mergând agale prin parcuri ținându-se de mană, oferindu-ți ajutor când ți se rupe punga cu roșii în mijlocul troleului, întinzând cerșetorului cu acordeonul restul de la gogosi, păstrându-ți locul în autobuz când văd că ți-e rău, așteptând cu răbdare să treci strada în ritmul tău, plimbându-și câinele, citind o carte pe care ai citit-o și tu, zâmbind singuri pe stradă, fiind veseli, sau plângând după cineva, hrănind pisici în spatele blocului, îi vedem triști sau fericiți, ținându-se strâns de o umbrelă strâmbă pe care o ia vântul, dormind pe banci, reușind cumva, prin felul lor de a fi, să-ți facă ziua mai bună, alergând cu ghiozdanele în spate prin curtea școlii în care ai invățat și tu, și ți se face dor.
Și observi că de fapt te uiți la tine și că ceea ce e rău în ei e de fapt rău în tine, este eșecul tău. Nu știi cum să îi iubești. Simplu. În loc să devii una din aceste fiare pe care le judeci atât de aspru și neîntemeiat, ai putea să te oprești și să remarci partea bună. Să vezi omul, care are un suflet, o istorie, o cutie cu poze la care se uită, o iubire, o casă frumoasă si liniștită.
Dar tu îi privești, și te enervezi și-ți spui că "și tu poți să mergi cu coatele așa și călcând apăsat pe picior pe oricine-ți iese în cale. Ce, tu nu ai voie să fii nesimțit?!"
De ce nu ești în stare să-i apreciezi chiar dacă lucrurile pe care le fac ți se par necugetate? De ce nu știi să îi accepți și să îți vezi de problemele tale? De ce nu știi să oferi lumii un pic din înțelepciunea și dragostea ta? De ce tanti care ți-a dat restul e proastă și de ce baiatu' ăla care te-a lovit din greșeala e handicapat, și de ce dintr-o dată toți sunt așa căcănari?
E intr-adevar mult prea greu să ne stăpânim nervii, emoțiile, impulsurile, gândurile...
Dar noi vedem lumea în funcție de starea pe care o trăim.
Dacă e luni dimineață și ai vărsat cafeaua pe bluza ta preferată, lumea e de rahat și nu poți să mergi pentru că toți îți taie calea, stau în picioarele tale și... așa mai departe. Dacă e vineri, și e soare, totul e minunat și nimeni nu te mai împinge; dar asta doar pentru că tu le faci loc să treacă înaintea ta! Pentru că atunci când ești fericit ești mai binevoitor și mai bun...

Un fel de "AA"

2010-08-26T23:47:00.008+03:00

De ce a te lega de cineva care iti poate oferi totul este o greseala:

Stiu, pare o realizare extraordinara, nicidecum o greseala. Dar nu asta e fericirea. Fericirea nu inseamna a avea cineva care sa stie intotdeauna ce iti trebuie, si sa iti dea. De ce? Pentru ca atata timp cat ti se ofera, tu ai impresia ca ti se cuvine. Si in scurt timp vei realiza ca vrei din ce in ce mai mult, ca te-ai apucat de cel mai groaznic drog de pe fata pamantului, vei incepe sa crezi ca asa este normal, ca in momentul in care ceri – trebuie sa ai. Si ce te faci atunci cand nu primesti?
Ceea ce se intampla e doar o iluzie, si exista numai in capul tau. Dorinta de a avea totul, cum vrei, cand vrei si unde vrei, o sa te determine sa crezi ca nu mai e o alta cale de a fi fericit, si ca trebuie neaparat sa stai legat, ca bou’ de chestia asta pana la sfarsit. Care sfarsit? A, da, tu refuzi sa crezi ca ceva atat de frumos poate avea un sfarsit.
Nu-i asa ca e chinuitor sa-ti repeti ca iubesti, de fiecare data cand cedezi? Ce? Tu esti fericit? Esti sigur?
Ceea ce ai e doar o scuza pentru a sta ascuns de lume, o plasa de siguranta pe care ti-ai construit-o singur, pentru a avea unde sa cazi cand totul merge prost. Dar lumea e aici pentru a fi descoperita, nu pentru a-ti face rau. Inteleg acum ca am refuzat sa cred, asa cum spuneam mai devreme, ca ceva atat de frumos poate avea un sfarsit. Si fiecare “nu” pe care l-am spus este egal cu fiecare pas pe care l-am facut inapoi, spre plasa mea de siguranta.
Sunt dependenta de cel mai infiorator drog: egoismul. Setea de a controla tot ce se intampla. Ideea obsesiva de a fi fericita, netinand cont daca fericirea asta e realizata prin termeni reali sau falsi.
Cand mi-am dat seama ca timpul, intr-adevar, le vindeca pe toate... Nu mai aveam nimic; nu mai aveam placerea de atunci, nu mai aveam entuziasm, nu mai asteptam absolut nimic, de la nimeni. In schimb, am o viata. Cum era vorba aia? “Daca iubesti ceva, da-i drumul. Daca se intoarce la tine, e al tau. Daca nu, nu a fost niciodata.”…

Pentru voi.

2010-08-12T01:33:00.015+03:00

Asta e pentru voi, atat pentru cei care au fost cu mine de la inceput, cat si pentru cei cu care m-am intalnit abia acum, in drumul meu. Va iubesc, pe toti, mai mult decat orice altceva pe lume, pentru simplul fapt ca existati, pentru ca stiu ca indiferent ce se va inampla, nimic nu ar putea sa ne desparta atata timp cat suntem toti pe aceeasi planeta.
Va iubesc pentru ca sunteti singura mana de oameni care a reusit sa-mi castige increderea, si numai eu stiu cat de greu e sa am incredere deplina in cineva.
Va iubesc pentru toate cacaturile pe care le-am facut, pentru muzica pe care am dansat si pe care am cantat-o, pentru cum am fugit de acasa in noaptea aia ca sa fiu cu voi, pentru zilele pierdute si pentru cele pline, pentru ore nedormite, pentru ca ana face misto de mine, pentru planuri si vise realizate si nerealizate, pentru ca mai avem o gramada de timp sa le facem pe toate, pentru promisiuni indeplinite, pentru veri insorite, pentru petreceri, pentru ca uana a plans atunci de revelion incontinuu, pentru munte si mare, expozitii, concerte, terase, parcuri, pentru prima tigara impreuna, pentru milioane de poze idioate, pentru miniamandine, pentru ca muni a cazut in cap la ora de sport si a urlat tot restul zilei ca pe el il cheama himmler, pentru ca nu am fost niciodata cu barca indiferent de cate ori s-a rugat ana de mine, pentru ca imi place cum deseneaza alyx, pentru povesti, pentru aurolacii de pe bulevard si ala din piata romana, pentru cismigiu, pentru ca nu o sa aflam niciodata daca batul ala e un creier, un cuib sau un cartof, pentru ca am ascuns pantofii de controlori ca sa nu vada ca avem bani, pentru spaghetele picante ale lui mladen, pentru ca uana m-a iertat cand am impins-o pe scari, pentru colindele de craciun, pentru ca intotdeauna am ras de cocalarii din mall, pentru cinematografele care nu mai exista, pentru cumparaturi, pentru grasu care in prima zi pe care am petrecut-o impreuna s-a dat cu capu de scena, pentru chiuluri, pentru boschetii care nu mai sunt nici aia, pentru role, biciclete si skate, pentru ca ne imbracam la fel fara sa stabilim inainte, pentru zilele in care nu stiam ce sa facem si ne uitam la bullet in a bible, pentru arhiva lui alyx de pe mess, pentru ca ne jucam de-a star wars dupa scoala in clasa a5a, pentru jocurile pe calculator, pentru pachetul de tigari ascuns in blugii uanei, pentru parculetul ala care era in statia lui 300 de la domenii, pentru ca ana nu ma lasa sa-i ating betele de tobe si imi da cu ele in cap si imi zice "lasa-le!", pentru ca muni ne-a trezit la 7 dimineata ca sa se tunda, pentru uana care isi alegea cele mai misto jucarii, pentru perna verde, pentru ca o sa vina mindfuck la alyx acasa, pentru toate frazele epice pe care le-am zis, pentru ca am cei mai tari parinti din tot universul, pentru bunicamea care ne aducea biscuitii aia de cacat cand stateam in grivita, pentru ca ana se pricepe cel mai bine sa ia bilete de tren.

Lista continua la nesfarsit. Va multumesc pentru ca sunteti aici.
Nu am mers niciodata la zoo impreuna!

Live.

2010-08-06T03:44:00.007+03:00

Stelele sunt marunte, cel putin asa le vedem noi de aici, de jos. Dar daca nu ar fi, ce ar fi cerul gol si simplu? Cum ar fi daca soarele ar lumina, fara sa incalzeasca? Daca ploaia ar curge din cer toata o data, ca dintr-o galeata? Daca n-ar exista culori, sau muzica? Nimanui nu-i pasa de lucrurile marunte… Dar imagineaza-ti, pentru o clipa, cum ar fi viata ta daca ai vedea totul alb-negru si daca muzica nu ti-ar oferi nici un pic de intelegere. Daca ar disparea un simplu factor aparent nesemnificativ din viata ta, nu te-ai mai simti complet si nu ai gusta senzatia pe care o ai cand ajungi acasa, seara, niciodata.

Bineinteles, cine are timp, intre micul dejun si cina, sa se gandeasca la asta? Ziua e prea scurta. Nu pretuim niciodata fiecare secunda. Ne plangem si speram ca urmatoarele 24 de ore vor insemna ceva. In fiecare zi, ne gandim la ziua urmatoare si mereu ne dorim ceva anume, fapt pe care multi l-ar considera ca fiind un lucru bun, un scop in viata. Nu vreau sa pun la indoiala credina si speranta oamenilor, dar problema este ca ni-l dorim doar pana in momentul in care il obtinem, dup-aia nu-l mai vrem. Exact asa cum vara asteptam iarna, si iarna vara. Nu ne convine nici frigul, dar nici caldura. Asa se intampla ca mereu in sufletul nostru este toamna…

Avem nevoie de companie, de atentie, de iubire, dar daca primim toate acestea, incepem sa simtim lipsa momentelor de liniste si singuratate. Avem nevoie sa parasim rutina, orasul, familia, dar ni se face dor de casa inca din momentul in care iesim pe usa. Avem nevoie de timp liber, dar in timpul liber nu facem nimic. Si cate regrete se strecoara inauntrul mintii noastre, si cate promisiuni ne facem. “Data viitoare o sa profit de fiecare clipa”.

Unii oameni au boli incurabile. Lor cine le face promisiunile astea? Cine le garanteaza lor ca va mai exista o “data viitoare”? Cine le poate oferi sansa de a experimenta toate aceste trairi care sunt, de fapt, tot farmecul existentei noastre pe Pamant? Noi nu realizam ceva. Faptul ca viata e finita, limitata, nu profitam cu adevarat de tristete asa cum profitam si de bucurie. Ce trebuie sa devenim pentru a iubi disperarea la fel de mult ca speranta? Cine trebuie sa fim ca sa realizam ca fiecare sentiment, fie el placut sau neplacut, este dovada ca traim si ca avem un suflet capabil de absolut orice? Cat de mult trebuie sa meditam ca sa ne dam seama ca nu exista bine si rau, si ca tot ceea ce ne dicteaza anumite stari este doar felul in care privim lucrurile?

Nici o depresie nu va opri lucrurile din a se intampla si nici o fericire nu va face timpul sa se opreasca pentru noi. Avem de ales. Ori ne traim viata intr-un capriciu continuu, ori acceptam ca noi nu suntem decat un fel de suport prin intermediul caruia viata se intampla. E frumos. E o minune, ca suntem aici. Dar e un pacat ca am uitat sa fim copii si ca am uitat sa plangem cand ne doare si sa radem cand ne simtim bine. E un pacat ca am uitat cum sa lasam intregul univers sa se manifeste prin noi.

"Tu nu trebuie sa fii trista niciodata.". Iti multumesc. Si asa e, poate ca nu trebuie. Dar mai sunt si trista, cateodata, si intr-un mod incredibil de ciudat, imi place. E singurul mod prin care pot pretui cu desavarsire fericirea.

Vechea lume noua

2010-07-20T01:49:00.008+03:00

Mi-e un dor nebun sa fi fost acolo si nu aici, atunci si nu acum. Mi-e ciuda ca lumea se schimba, creste, ca cei cu sufletul rebel se resemneaza, ca blugii cu talie inalta si taiati in dreptul genunchilor sunt inlocuiti cu o pereche de pantaloni banali, ca pozele alb-negru sunt acum pe card.
Am impresia cateodata ca unele legende vor exista mereu, ca unii oameni nu au voie sa imbatraneasca sau sa moara, ca lumea era mai frumoasa in nuante de gri, mai vesela (paradoxal), mai superficiala dar totusi mai fericita, si imi doresc sa o revad si eu, pentru ca prin povestile celorlalti nu am cum.

Daca viata ar fi fost pentru totdeauna... Daca toti cei care au fost odata ar mai fi si acum si Pamantul ar fi fost infinit ca cerul, oare ne-ar mai fi dor, oare scenele acelea vechi care ruleaza in mintile noastre ar mai fi numite "amintiri", sau le-am putea repeta de cate ori am vrea?

Sau daca lumea de atunci s-ar impleti cu lumea de acum, cat de repede am reusi sa ne strecuram inapoi ca sa aflam de unde venim? Si daca profesorii nostri nu ne-au mintit cand ne-au spus ca odata pe Pamant era un singur continent, cum il refacem? Cat de multe s-ar putea schimba, daca am aduce trecutul in prezent!

Si muzica aia veche, de care multi nu vor mai sti de-acum incolo, cat de frumos s-ar auzi.

De ce sunt fericita azi

2010-07-14T23:39:00.004+03:00

Pentru ca nu am mai ezitat sa-mi exprim sentimentele, cum faceam alta data. Astazi am realizat ca simt o profunda recunostinta fata de cei pe care i-am ales sa joace cele mai importante roluri in filmul meu. (si ce cale spre fericire!) Va doresc sa aflati cum este sa iubiti fara sa asteptati nimic in schimb, fara sa vreti sa vi se raspunda. Este o adevarata implinire, sa explodezi de atata stare de bine, incat sa nu ratezi nici o ocazie sa o impartasesti celorlalti. Procesul de exteriorizare este un lucru coplesitor. De ce oare au uitat oamenii sa se exprime? De ce refuzam sa vorbim, sa atingem, atunci cand simtim o atractie si o profunda apreciere fata de o persoana... sau chiar repulsie? De ce evitam atat de mult contactul cu cineva care nu ne incanta? De ce ne incarcam cu o energie negativa in prezenta lor, in loc sa ne eliberam si sa le spunem "mie nu-mi place de tine"? Poate asa vom constata ca de fapt ne place.
Oamenii sunt niste fiinte ciudate pe care nu ma mai satur sa le descopar. Am impresia ca cu cat am inaintat in timp si spatiu, in loc sa ne dezvoltam si sa ne folosim cunostintele dobandite, noi am involuat, am regresat si ne-am indepartat reciproc. Sau avem impresia ca stim atat de multe unii despre altii, incat automat ne iubim sau ne respingem, in functie de instincte, aparente, sau comportamentul pe care il vedem unii la altii. Ce e si porcaria asta? De parca sub niste haine de zidar nu se afla un om, de parca daca cineva greseste e nedemn, de parca daca cineva vorbeste prea tare e nesimtit si nu-si cunoaste limitele. Poate daca n-am judeca si n-am cataloga oamenii astfel, ne-am aprecia mai mult. Serios.

Alte motive pentru care sunt fericita: astazi imi place viata. Imi place sa traiesc, sa nu las niste nimicuri sa se transforme in probleme, sa trec de la o stare de nervi la un calm absolut analizand fiecare pas prin care trece mintea mea in timp ce se transforma, sa descopar ce nu imi convine si sa aflu de ce, sau, din contra, sa ma bucur de orice lucru pe care eu il vad deosebit.
Astazi imi place sa ma autoevaluez, sa vad ce se intampla in sufletul meu atunci cand simt prea mult si sa ma minunez. Sa privesc ceva cu adevarat frumos si sa ma uit ore in sir la el, fara sa caut vreun defect pentru ca desigur, nici macar nu exista asa ceva acolo.
Astazi imi place sa ma simt bine cu mine si sa imi aduc aminte ca sunt exact ce trebuie sa fiu, ca stiu tot ce e necesar sa stiu. Ceea ce trebuie sa invatam este cum sa avem in permanenta aceasta stare. Fiind multumiti cu noi insine, nimic nu ne poate demoraliza. Iubindu-ne pe noi putem fi fericiti cu tot ce ne inconjoara, putem iubi alte persoane fara a poseda, putem merge inainte, absenta sau prezenta cuiva fiind irelevanta in calatoria noastra.

Si cel mai important lucru este sa constati, la sfarsitul acestei analize, la sfarsitul unei astfel de zile, ca e foarte posibil ca maine sa fi trist, fara sa fi vreun pic deranjat de acest gand.

tu sau ea?

2010-07-05T03:54:00.002+03:00

cat de mult e prea mult?

toti am fost acolo, intre cuvintele astea, nu? si totusi, care e raspunsul? cum putem fi siguri ca nu intrecem masura, atunci cand lasam ore intregi sa treaca printre noi si ceea ce numim "pasiunile noastre"?

nu stiu cine e. nici nu am apucat sa o salut vreodata, dar o mai vad, din cand in cand...
nu pot decat sa spun ca o consider o fata simpatica si deschisa. cu toate astea nu am putut sa nu observ cum isi traieste viata in pielea altcuiva, cum si-a ales acest model, pe care nu-l cunoaste deloc, si cum s-a smuls din propria ei personalitate transformandu-se intr-un fel de altar al propriei muze. (uau, asta a fost din suflet, nu?)
ma intreb cat de bine se cunoaste pe ea insasi, cat de mult iubeste de fapt tot ceea o inconjoara, nu neaparat pe ea, ci pe femeia care vrea sa fie.
ma intreb in cat timp a reusit sa adune atat de multe informatii despre imaginea asta pe care si-a creat-o si pe care ne-o arata noua cu atata mandrie. cati ani ai? 17, nu? nu pot sa zic ca-s mai batrana. sau poate sunt. intr-un fel (sau in mai multe feluri).
ma intreb cum ai fi fost tu, daca nu era ea. femeia aia din oglinda ta. nu esti ea.
ma intreb cum ar fi fost ele, daca nu erau prietenele tale.
ma intreb cum e el, daca exista un el, sau daca iubesti asa cum simti tu, sau cum crezi ca simte ea.
tu esti tu. si atat. asa ca renunta la ceea ce vezi la TV/radio/reviste. renunta sa folosesti cuvintele pe care le auzi acolo. invata-ti propria limba si vorbeste-o. si daca nimeresti o persoana in care te regasesti, e minunat. dar nu te transforma in ea.
da... cam atat.

Normal.

2010-06-09T23:15:00.009+03:00

Problema e ca nu ne intelegem cu noi insine. Ne intalnim cu noi in fiecare zi, stam impreuna, ne vorbim cateodata, dar niciodata cand trebuie cu adevarat, ne admiram, ne subapreciem, si cu toate astea nu ne cunoastem deloc. Nu ne putem explica starile in care cadem, nu putem decat sa ne simtim inima cum bate incredibil de tare, de fiecare data cand stim ca ceva e mult prea bine sau mult prea rau, sau mult prea greu de descifrat.

Nu pot sa nu observ cum toate aceste lucruri se reflecta in relatia cu persoanele la care tinem. In subconstientul nostru, uitam ca si ei sunt oameni, ii trimitem undeva mai presus de atat, spre perfectiune, spre locul si timpul in care nu exista simturi, sentimente, greseli, prioritati. Ajungem sa asteptam atat de multe de la ei, incat nu ne mai dam seama ca si ei asteapta acelasi lucru de la noi. Ne inchipuim ca ei exista doar pentru a ne face pe noi fericiti, si ca vietile lor sunt programate dupa ceasul nostru, chiar daca atunci cand acest gand ne patrunde in minte, refuzam sa credem ca e adevarat, refuzam sa acceptam ca suntem egoisti. ("Noi nu suntem egoisti, suntem doar nedreptatiti.") Cand avem nevoie de ei trebuie sa fie acolo, indiferent daca le cerem asta sau nu. Ne asteptam sa stie deja. Dar nimeni nu ne poate citi atat de bine.

Apar dezamagirile. Mintea noastra lucreaza si in cele din urma arunca vina asupra lor, pentru ca "noi suntem aia care avem nevoie de ei, iar ei nu sunt acolo." Fiecare dintre noi crede ca celalalt e vinovat si fiecare asteapta ca celalalt sa repare situatia.

In imaginatia noastra si in lumea fictiva care ii inconjoara, nu exista nimic mai normal decat punctul nostru de vedere. "Asa e normal sa fie." "Asa era normal sa faci." "E normal sa ma simt asa." Dar ce inseamna "normal" pana la urma? Definitia noastra nu trebuie sa fie neaparat aceeasi cu definitia altora. Noua ni se pare normal sa fim iubiti, sa fim apreciati, dar ei pot gandi extrem de diferit.

In capul nostru asteptam sa ni se ofere ceea ce vrem, desi niciodata nu stim de ce avem nevoie. Vrem sa fie totul perfect, dar nu putem defini perfectiunea. Vrem sa auzim cuvinte care poate pentru ceilalti nu inseamna nimic, si ne doare cand vedem asta in atitudinea lor.

Cel mai ciudat e ca niciodata nu suntem pregatiti sa infruntam situatia. Ci incercam, intr-un mod subtil si cu toate astea incredibil de evident, sa aratam ca ceva nu e bine, ca e vina altcuiva. Si, in acelasi mod subtil si evident, celalalt ne raspunde ca stie, si ca e vina noastra. Vina apartine tuturor. Apartine celui care nu vorbeste, celui care nu pune intrebari, celui care pune prea multe intrebari, celui care stie ca nimic nu e bine dar continua sa astepte mutarea adversarului.

Vina apartine cel mai mult gandurilor pe care le inventam, dar care de fapt nu sunt acolo, scenariilor pe care le regizam fara sa ne asiguram ca pot fi puse in practica.

Dar cel mai mult gresim atunci cand ne imaginam viitorul in momentele grele. Pentru ca, cine ar putea vedea un viitor stralucit intr-o situatie atat de urata? Ne inchipuim ca stim sigur ca totul se va transforma din rau in mai rau, iar in cele din urma, asta se si intampla. Facem totul sa para exact asa cum ne inchipuim, fara sa ne dam seama. Noi o facem. Noi refuzam sa vedem partile bune, din cauza ca suntem prea siguri ca nu au cum sa fie acolo. Noi ocolim orice sansa de a ne repara.

Probabil e orgoliul pe care toti il avem. Cert e ca m-am saturat sa fiu asa, m-am saturat sa ma joc, sa ma prefac, sa ma ascund. Dar in acelasi timp mi-e frica sa fiu altfel. Mi-e frica sa reunt la felul in care ii vad pe ceilalti, pentru ca... daca nu e adevarat?

Buricul pamantului in 1095 de zile

2010-06-04T13:08:00.007+03:00

Dar cum se face ca de fiecare data cand incerc sa-mi aduc aminte ca "oamenii merita iubiti", se apuca sa faca cate-o chestie care te atrage in lumea gandurilor caracteristice unui criminal psihopat in serie? Eu acolo sunt acum. Nu stiu cat de tare ii urasc in momentul asta, dar poate dorinta mea arzatoare de a tine-n mana un AK 47 o sa dovedeasca mai multe decat pot spune eu in cuvinte.
Cum poti sa furi niste persoane pe fata? Nu mi-am inchipuit vreodata ca parerea prea buna pe care o ai fata de tine insuti te poate face sa ajungi un clown, sa te faci de ras crezand ca esti mai tare ca oricine si ca-ti poti permite orice. Dar nu inteleg, nu le e teama nici un pic de realitate? Nu au constiinta? Nu au nimic?
Cred ca am trecut de etapa in care 'trebuie sa radem de ei', pentru ca situatia se agraveaza pe zi ce trece. Cum pot fi atat de convinsi ca e bine ceea ce fac? Ori se prefac ori sunt nebuni, una din doua. Iar lejeritatea cu care iti cer sa-i pupi direct in cur, dar direct, fara sa ratezi gaoaza, in perfecta combinatie cu un zambet de om cretin si nevinovat... Cand vad chestia asta, nu pot decat sa-mi imaginez cum ma transform intr-unul din personajele alea din desene animate care are fulgere in loc de pupile. As fi preferat sa vina cu un cutit si urland "banii sau viataaaa!! banii sau viataaa!!!", decat sa rada si sa zica 'dar vai, asa e corect, cum zic IO!"
Dar cine esti tu, si ce ai facut pentru mine? Umm... nimic??? Si atunci eu de ce trebuie sa te rasplatesc? Sau trebuie sa multumim pentru nimic, mai nou? Trebuie sa fim fericiti ca nimicul nu e mai mare? (cum poate fi un nimic mai mare decat nimic?)
Va zic eu, ca sa poti face ceva in viata asta, trebuie sa faci singur. Sa fi propriul tau sef, client, caine, sclav, Iisus, director, mama, tata, copil, sora, bunica, banca, benzinarie, casa, strada, cartier, planeta, galaxie, univers, infinit. Daca depinzi de cineva, automat esti calcat in picioare si fortat sa te joci de-a sarutu' pasional cu cine stie ce fund paros...
Toti mi-au spus sa nu ma mai zbat si adevaru' e ca au dreptate, nimeni, nimeni, nici un presedinte, nici un rege, nici un film, nici un cantec, nici o carte, nici moise nu are are cum sa schimbe oamenii. "Daca prostu' nu-i destul, parca nu e prost destul" (ca sa citez pe cineva 'foarte drag'. parca asa a zis.) si gata. Dar o sa pun eu mana pe un AK 47...

Sex de 6 ori

2010-05-23T20:08:00.006+03:00

Sex. 3 litere care starnesc o varietate de sentimente. Jena, curiozitate, iritare, manie, placere. E ceva cu aceste 3 litere puse laolalta. Parca automat toata atentia ti se aduna intr-un singur punct, in acel X de la sfarsitul cuvantului, si parca-ti spune "da, e un subiect tabu, trebuie sa-l perforam pentru a vedea ce se ascunde in spatele lui." Pentru ca sunt miliarde de experiente. Da, secretul este in acel X. Te atrage. E litera care se impune in fata celorlalte, cu agresivitatea ei si cu liniile ei incrucisate, gata sa ucida si ultimul neuron. E o combinatie fatala de simboluri care se imbina armonios si formeaza poate cel mai puternic, impozant, falnic cuvant din istoria omenirii.

Fara sa vreau, am observat ca 'sexpertii' sunt acei oameni care si-au construit o imagine a sexului perfect de care nu au parte. Fie ca e animalic, romantic sau rapid, in mintea, fanteziile si povestile lor, totul suna incandescent. Si nu e asa.
Sexul perfect ramane in dormitor, pe cand experientele esuate cer a fi inflorite si expuse in fata tuturor, asa inflorite cum sunt. Pentru ca cu ele, asa cum sunt in realitate, nu te poti mandri.

De ce zic asta pana la urma... Pentru ca in mai putin de o ora, si nu exagerez, am intalnit atatia oameni atat de... "sexuali", incat lasau impresia ca nu fac nimic altceva. Problema e ca fac orice altceva, in afara de asta. Ajung sa cred ca lipsa unei alte persoane ii innebuneste pe zi ce trece.
Cat de paradoxal poate fi? Intalnim sexul inexistent peste tot, chiar daca toata populatia este pana la suta la suta activa din acest punct de vedere. Internetul e plin. Cauti o pagina care sa te relaxeze si dai peste un maniac care te intreaba daca ii arati webcamul tau. Vrei sa citesti o revista, si dai peste anunturi care-ti spun cata nevoie au de un taur in pat. (Exista ferme!) Parca a innebunit toata lumea. In orice colt al oricarui punct al spatiului, cineva zice: "Vreau. Nu vrei si tu?" "Ba da, hai". Si de fapt, nu ajung niciodata sa o faca.
De exemplu, uitati-va pe forumuri.
"Gagico, ce ti-as face, nici nu ai idee ce pot eu, si cata lume mi-a zis ca sunt cel mai tare!"
"Da-mi add: sweet_pysycutzaxxx8754209875842"
Bineinteles, nu vor mai auzi niciodata unul de altu.
Cat de mult este posibil sa nu iti ajunga o mana si un site porno, ca sa ceri si mana, si gura, si eventual tot corpul unui necunoscut?

Cainii fara stapani si oamenii fara lesa

2010-05-15T20:26:00.011+03:00

In primul rand vreau sa-i multumesc colegului meu, Tudor, pentru ca ne-a atras atentia tuturor asupra unei petitii online, care ne indeamna sa votam impotriva eutanasierii cainilor fara stapan.

Acum. Punctul meu de vedere:

Nici nu e nevoie sa analizam profund acest subiect ca sa putem observa imbecilitatea si intoleranta si nesimtirea si snobismul, si toate celelalte insusiri morale pe care le putem concluziona inca din titlu. Eliminand partea emotionala, pentru ca mila lipseste, fapt pe care nu imi permit sa il judec, si luand in considerare mai mult partea financiara a acestei probleme, cum este "Romania in criza" daca ei se caca in nestire bani pentru un scop atat de inuman? De ce sa nu foloseasca acei bani intr-un alt mod? De ce sa nu se gandeasca la lucrurile pozitive pe care le pot face? Pentru ca sunt mult prea ocupati sa ucida.

Cica vor sa omoare cainii agresivi. Cum pizda masii (scuzati) sa nu fie cainii agresivi, din moment ce oamenii ii calca in picioare si ii arunca pe strazi si ii omoara doar ca au 13 ani si s-au plictisit sa joace fifa? De ce sa nu remarcam agresivitatea oamenilor si latura lor oribil de intunecata? De ce sa nu ii numim 'criminali' pe ei? De ce sa nu privim totul asa cum este de fapt? Pentru ca animalele nu pot vorbi? Pentru ca ele nu se pot apara? Pentru ca sunt de miliarde de ori mai inteligente decat noi? Pentru ca lor nu are cine sa le faca dreptate?

Adica voi va perimiteti sa-i eliminati oricand, iar ei daca se apara, sunt diabolici, ucigasi.

Adica voi aveti dreptul sa omorati, si nimeni nu va judeca.

Va judec eu. Si daca ar fi genul meu, v-as blestema, ca o baba nebuna, si m-as ruga neincetat sa muriti in chinurile cele mai groaznice.

Sa presupunem ca exista o oarecare credinta in dumnezeu. Doar sa ne imaginam, ca suntem o populatie cu frica de acea putere divina. Adica... majoritatea dintre noi.

Cum dracu va permiteti sa ucideti o fiinta pe care nu voi v-ati chinuit sa o concepeti? Imaginati-va ca va omoara cineva copilul. Si pe bune, asta meritati sa vi se intample. Cum aveti curajul sa va jucati cu o viata care exista cu un scop pe lumea asta? Si daca aveti, si il aveti, si daca vreti sa faceti 'curat', de ce sa nu omorati si oamenii care stau pe strada? La urma urmei e exact acelasi lucru. 'caine fara stapan', 'persoana fara familie'...

Un singur lucru mai am de adaugat: _\_

A. si petitia: http://www.petitieonline.ro/petitie/voteaza_impotriva_eutanasierii_cainilor_fara_stapan-p13306043.html

Letter

2010-04-30T13:24:00.009+03:00

"Draga.

Nu te pot surprinde cu niste ganduri pe care deja le cunosti, dar asa cum viata mea e extraordinara datorita tie, sper ca aceste cuvinte sa-ti dea si tie o parte din sentimentul indescriptibil. M-as bucura daca ai avea si tu un minut extraordinar, datorita mie.

Astazi ma intrebam daca duc lipsa de ceva, daca tot ceea ce mi-am dorit urmeaza sa se intample, s-a intaplat deja, sau nu se va intampla niciodata. Si mi-am dat seama ca nu imi lipseste nimic, ca ceea ce am nu poate fi cuprins intre doua limite.

Cand mi-e sete de frumos, ma uit la tine. Si desi nu imi trece setea, ma simt fericit, si nu-mi pot explica de ce orice altceva pare lipsit de insemnatate si de ce toate dorintele mele sunt indeplinite de o simpla privire in directia ta. Ti-am zis vreodata ca nu-mi pot imagina o viata fara tine? Daca tu ai pleca si ai lua cu tine tot ceea ce te defineste, oare cat de gol m-as simti pe dinauntru? Dar tu nu o sa pleci, o sa ramai aici pentru totdeauna si o sa continui sa existi asa cum esti, in intrega ta perfectiune.

Nu ma pot abtine, trebuie sa te am in fiecare secunda, minut, zi din viata mea, trebuie sa stiu ca cineva are nevoie de imbratisarea mea sau de mainile mele, sau de cuvintele mele, sau de aprecierile mele, sau de toata iubirea mea.

Atunci cand mi-e sete de frumos ma uit la tine."

Friends will be friends

2010-04-16T22:15:00.006+03:00

Prieteni. Un cuvant simplu, a carui definitie ne provoaca o stare aproape imposibil de descris. Se presupune ca in viata asta, trebuie sa ai cativa prieteni adevarati. Eu spun ca unul e de ajuns. Se mai presupune ca la un moment dat intram intr-o perioada a existentei noastre in care ne dam seama de urmatoarele aspecte:

fara prieteni suntem vesnic nefericiti
familia nu mai pare atat de importanta dintr-o data
nici un iubit nu poate inlocui un prieten adevarat, indiferent cata dragoste si cata intelegere este intre voi.

Totusi, diferenta dintre prieteni si amici este ca o lege nescrisa. Toti ii putem deosebi; in subconstientul si in sufletul nostru stim care e unul si care e altul. Dar niciodata nu ne-am intrebat care este acel element special pe care cei dintai il au in plus, si care ii transforma din fiinte umane in ceva mult mai presus de atat. Ce anume ne face sa ne vedem prietenii adevarati cu adevarat? Timpul petrecut impreuna? Mie mi se pare irelevant, pentru ca ceea ce se naste acolo nu se poate masura in ore, ci in fericirea pe care o simti cand esti cu ei. Si sunt 100% sigura ca te poti simti infinit de fericit, intr-un minut. Secretele pe care le impartasesti lor? La fel de irelevant. Toti avem secrete pe care nu le stie absolut nimeni, si traim foarte bine asa.

E vorba de incredere, de ajutorul pe care il ofera neconditionat, si de dragoste. Trei caracteristici elementare.

Asa iti dai seama ca amicul pe care il aveai tocmai a depasit limita, intrand in urmatoarea etapa, devenind de mii de ori mai important.

Dar cat de bine crezi ca ii cunosti pe oamenii cu care iti petreci aproape toata viata? Cum stii daca o persoana merita iubita, sau respinsa? Cate sanse merita un om pentru a ocupa un loc atat de important in viata ta? Si o data ce i-l oferi, cum poti fi sigur ca e pentru totdeauna?

Free Will?

2010-04-11T23:57:00.009+03:00

Toti ne dorim cate ceva. Iubire, intelegere, bani, sanatate, prieteni, incredere. Si lista poate continua. In fiecare secunda, vrem. Fie ca e vorba de un anumit obiect sau de nevoia de a face ceva, fizic.

Doar ca... de multe ori, nu se produce nici o schimbare in viata noastra.

De fiecare data cand am vrut cu adevarat sa se intample ceva, universul, sau ceea ce unii numesc dumnezeu, se opunea si ma indeparta incet incet de tinta la care vroiam sa ajung. Nu am primit intotdeauna ce am vrut. Credeam ca drumul pe care o luasem era gresit si ca tot restul vietii mele era sortit esecului. Imi pierdusem increderea si speranta. In timp, am inteles de ce. Eu eram de vina. Asteptarile mele erau prea ridicate si imposibil de atins. Mi se parea ca e atat de simplu doar sa vrei si BUM! , dintr-o data sa ti se indeplineasca toate dorintele. Tin minte si acum, cum ma gandeam "ca nu cer asa mult, nu e corect, altii au de toate si eu nu am nimic." Mi-am dat seama prea tarziu ca de fapt, primisem sansa de a intelege haosul din capul meu, am avut ocazia sa vad ca nu e suficient doar sa vrei, ci si sa fi capabil sa obtii. Eu nu eram pregatita, mai aveam de invatat destul de multe.

Dupa ce am realizat acest lucru esential, am primit exact ceea ce-mi doream, si era exact ce-mi trebuia de fapt.

Asa ca, intrebati-va. Voi ce vreti cu adevarat? Multi, n-o sa stiti de unde sa incepeti.

Daca am avea sansa sa ne intoarcem in trecut, oare am schimba ceva? Mult timp, dupa lectia primita, am trait cu impresia ca nu e bine sa alegi nimic, ci sa lasi lucrurile sa se intample de la sine, pentru ca pana la urma, vei ajunge acolo unde trebuie sa fi. Nu regretam nimic, nu imi parea rau pentru nimic din ce faceam si mi se parea incredibil sa nu trebuie sa te justifici pentru gandurile si actiunile tale. "Se intampla ce trebuie sa se intample, iar noi suntem doar factorii implicati in acest proces.". Cam pe asta se baza tot ce faceam. Iar acum, revenind la gandul cu intoarcerea in trecut.

Ce am schimba la trecutul nostru? Am avea curaj sa alegem optiunea pe care nu am ales-o prima data? Am evita lucrurile care ne-au facut sa suferim la un moment dat? Sau am merge pe acelasi drum? Si daca e asa, de unde stim ca nu ratam?

Oare viata noastra e despre schimbari si alegeri, sau despre linistea sufleteasca indusa de gandul ca totul se intampla cu un motiv? Oare trebuie sa facem eforturi pentru a fi fericiti, sau trebuie sa ne lasam purtati spre necunoscutul ala despre care nu stie nimeni nimic?

Habar nu am. Acum regret ca nu stiu raspunsul la aceasta intrebare. Poate daca l-as afla, m-as simti in siguranta stiind ca pot sa imi schimb viata imediat cum apare ocazia. Daca as sti ca depinde doar de mine, as alege. Dar poate n-o sa stim niciodata.

Oricum, sunt doar doua variante.

1. Noi, separat, ne construim singuri viata si nimic nu e mai important.

2. Noi, impreuna, suntem ca niste zale si formam existenta absoluta. Iar singuri suntem nimic.

Asa ca... Ce conteaza cu adevarat? Sa vrem, sau sa acceptam ce avem deja?

The Question Game

2010-04-10T12:57:00.004+03:00

Jocuri. Pentru ca exista atatea. Exista cele pe care le ascunzi in bara de start a calculatorului cand se uita cineva ce faci tu acolo, exista cele in care te pierzi nopti intregi cumparand proprietati si iesind din inchisoare cu o bucata de carton, exista cele care te ajuta sa te mentii in forma pe teren, jocurile din fata blocului, sau cele care creeaza dependenta si eventual hemoroizi. (Ha ha, nu mai jucati CS). Oricum. Ideea e ca tot ceea ce facem se transforma la un moment dat intr-un joc si tot la un moment dat, vine intrebarea "Cat de multe esti dispus sa sacrifici pentru el?" Suntem in stare sa ne scriem propriul regulament in viata de zi cu zi, sau ne supunem unui alt regulament scris de altcineva?
Tu imi dai mie, eu iti dau tie. Asta este baza. Iar chestia asta devine un fel de dependenta reciproca, fara sa ne dam seama. In timp, ne punem unul altuia o singura conditie pe care suntem obligati sa o indeplinim. Nu iti mai dau nimic, pana nu primesc ceva in schimb. La inceput pare destul de simplu. Doar la inceput. Cat de mult suntem in stare sa ne injosim pentru propria noastra satisfactie? Dar pentru satisfactia altcuiva? De unde stii ca nu dai mai mult decat primesti? Si cel mai important: Cat rezisti jucand acest joc, astfel incat sa iti produca infinita placere, dar sa nu iti creeze dependenta? De unde stii cand e momentul sa te opresti si sa te dai batut?
Oare am fost facuti astfel incat sa ne putem schimba in orice, in functie de regulament? Ne putem reinventa de fiecare data? Cate personalitati ascundem sub cea pentru care suntem cunoscuti? Putem schimba orice. Culoarea parului, culoarea ochilor, marimea sau lungimea anumitor parti ale corpului. Putem invata sa ne descotorisim de orgoliu sau de multe alte lucruri nocive sufletului nostru, sau putem sa ne insusim egoismul. Iar daca suntem suficient de slabi, putem deveni cineva de nerecunoscut. Daca ii lasam pe ceilalti sa se joace cu noi, asa cum vor ei, doar din cauza faptului ca ceea ce ne dau ei in schimb este fundamental fericirii noastre, cat de mult ne vom transforma, si cat de repede?
Pana la urma vei descoperi ca o parte din tine isi pune intrebarea "Cum eram inainte, si cine sunt acum?". Nu trebuie sa uitam niciodata de unde am plecat. Este esential sa stim intotdeauna cine suntem cu adevarat si ce anume s-a transformat in noi, jongland cu caracterul si slabiciunile noastre. Este important sa stii daca vrei sa iti dezvalui aceste slabiciuni si sa le oferi pe tava unor oameni care sunt experti in astfel de jocuri. Este alegerea ta daca vrei sau nu sa te lasi modelat.
Cine suntem noi de fapt? Cine e cel de langa noi? Cand e momentul sa recunoastem ca am dat startul, si unde se va termina aceasta cursa?

Send Out Love.

2010-04-07T23:11:00.007+03:00

Ce-ar fi daca...

[urmeaza un gand care prin stupiditatea si absurditatea lui, a fost creat neintentionat, cu scopul de a invata subconstientul acel proces de exprimare libera a sentimentelor. nu ma judecati pentru aceste idei care mi-au traversat involuntar mintea in mai putin de o secunda]

Ce-ar fi daca am incepe sa comunicam? Sa ne spunem absolut tot, chiar si cele mai neinsemnate cacaturi care ne trec prin cap? Daca am merge pe strada si am vorbi intamplator cu oamenii, complimentandu-i, in loc sa-i judecam si sa-i bombardam cu rautati, in strafundurile imposibil de inteles ale creierasului nostru?

M-am surprins de multe ori facand greseala pe care tot incerc sa o evit. "Ce pantofi naspa are tipa aia". "Ce grasa e". "Ce gay". "Ce cur mare". "Ce roz". "Ce idiot" etc. Si mi-am dat seama ca nimeni nu are nici o vina pentru gusturile proaste cu care au fost invatati, sau pentru ciocolatele in plus, sau pentru orientarea sexuala. Si noi putem fi gresiti in ochii celorlalti.

Dar atunci cand admiri ceva? Cand ti se pare deosebit? De ce sa evitam sa spunem cuiva ceva frumos, chiar daca nu cunoastem deloc persoana respectiva? Daca ne-am imprieteni unii cu altii, in mod aleatoriu? Oare am fi mai fericiti? Am aprecia mai mult orele pierdute prin oras? Am avea curaj sa multumim celor care ne-au inspirat cu sinceritatea lor? Ne-am uri la fel de mult? Ne-am simti mai usurati cerandu-ne scuze pentru cotul infipt in stomacul celui de langa noi? Am ierta mai usor daca cel care ne calca pe picior in autobuz isi cere scuze la randul lui?

Ce-ar fi daca am incerca sa facem asta, macar o zi? Lumea ar zambi mai mult si nu s-ar mai ascunde atat de departe dupa niste imagini false, dupa caractere imaginare, sau dupa comportamente de tauri.

Looking at the stars

2010-03-21T23:35:00.007+02:00

E inca frig, dar totusi miroase a vara. Si a nopti pierdute prin parcuri sau prin terasele din centru, si a drumuri lungi inapoi spre casa. Asta am simtit, cand am inchis ochii si am inspirat adanc aerul care statea in jurul casei mele si astepta sa ies pe usa. Poate aerul din jurul altor case miroase a iarna, a craciun si a colinde. Al meu miroase-a vara.

Si acum stau si ma gandesc cum si de ce tocmai aici. Se pare ca uneori ne trezim in locuri de care nu aveam habar ca exista, in atmosfere si in stari pe care nu credeam ca le vom atinge vreodata. Acum 3 ani, nu credeam ca o sa fiu aici, acum. Si acum 5 ani, nu credeam ca voi fi acolo unde am fost acum 3 ani. Si acum multi ani... Acum multi ani nu aveam timp sa ma gandesc atat de departe. Atunci traiam cu adevarat. Cand esti mic, e singurul moment in care traiesti cu adevarat. Nu-ti pasa prea mult de viitor, singurul lucru de care iti pasa, este dragostea, pe care oricum o dai si o primesti neconditionat. Deci nici cu asta nu te consumi prea mult.

Privind in urma, comparand trecutul cu prezentul, imi dau seama, in sfarsit, ca nu avem nici un drept sa spunem "e imposibil". Nu, suntem doar oameni. Habar nu avem, nu stim nimic despre noi, despre viata, despre cel de langa noi. Indiferent cat de mult am vrea sa credem asta, nu stim nimic. Ne sinucidem sufletul, putin cate putin cu ganduri. Nu putem spune ca "nu se poate". N-o sa stii niciodata cum vei fi peste 3, 5 sau 10 ani. Trebuie sa traiesti ca sa vezi unde ajungi. N-o sa stii ca poti sa iubesti iremediabil, pana cand n-o sa pierzi o persoana extraordinara. N-o sa stii unde ti se termina drumul si peste ce dai in calea ta, daca nu continui sa mergi. N-o sa stii cat poti duce, pana nu incerci.

Cred ca singurul moment in care ne putem permite sa renuntam, e cel dinaintea mortii noastre. Cand, intr-adevar, ai pierdut si-ti spui "Gata. Eu nu mai pot, am terminat." Atunci, poate unele lucruri vor fi imposibile pentru tine, pentru ca tu ti-ai terminat rolul. Dar cineva va gasi o solutie sa le faca posibile, la un moment dat.

Miroase a vara, inca, si simt ca mi-e incredibil de dor de ceva, si acum stiu de ce. Mi-e dor de trecut. Stiu, dupa ani de zile in care m-am mirat, de ce nu am amintiri neplacute. Pentru ca nu le voi simti lipsa niciodata. Era atat de simplu. Mi-e dor doar de timpul care a zburat, si nu de certuri neinsemnate, pierderi nesemnificative, lacrimi prea putine pentru a lasa urme.

Nu mi-e dor de oameni, ci de ceea ce se intampla cu mine in preajma lor. Nu mi-e dor de locul in care pierdeam zile in sir in fiecare vara. Locul ala e peste tot. Peste tot e iarba. Sau ciment. Sau pietre. Totul poate fi reconstruit, refacut, replantat, reciclat. Imi lipseste doar starea de atunci.

Fiecare obiect ne rascoleste o anumita amintire, indepartata sau nu, pe care regretam ca am pierdut-o. De ce? Pentru ca alea-s momentele in care eram fericiti. Tanjim dupa fericire si uitam ca o avem langa noi. Uitati-va in jurul vostru si o sa vedeti ca fiecare particica din rutina pe care o traiti, e de fapt o bucurie nemarginita. Si asta e doar ce s-a intamplat pana acum. Maine, nu se stie. Totul este posibil, pana la proba contrarie. Nu exista proba contrarie. Nu am ajuns inca la sfarsit.

Superioritatea Inferioara

2010-03-05T19:24:00.010+02:00

Caracteristici generale:

Ma chinui de ceva vreme sa inteleg acest proces ce se instaleaza in mintile oamenilor, si care sunt factorii care actioneaza asupra lor. Si o sa va spun imediat despre ce este vorba. Am incercat sa-l observ si sa-l analizez de-a lungul timpului si am ajuns la concluzia ca apare frecvent in randul copiilor. Se manifesta mai ales in perioada in care individul se hraneste cu sentimente de repulsie si de impotrivire a tot ceea ce exista, cu neascultarea sfaturilor celor apropiati si efectuarea opusului a ceea ce trebuie efectuat. Orice, numai sa fie invers, sa fie diferit, sa fie altfel.
La inceput ii catalogam dupa varsta si credeam ca intervalul 14-16 este benefic dezvoltarii acestei laturi malefice. Consideram aceasta razvratire ca fiind caracteristica perioadei de crestere, in care copilul e deja cu un pas in viata de dincolo de gardul scolii generale. In timp, au aparut cazuri mai avansate, in care aceasta boala se agravase in asemenea hal, incat se transformase in Teribilism.

Ce este Teribilismul? (definitie)

Teribilismul este o atitudine care se manifesta prin setea de a fi grozav, de a soca, de a fi cel mai tare din parcare (vorba Anei, si parcarea era goala).Prin extravaganta si excentricitatea lui, Teribilismul exprima deseori aroganta, nesimtire si lipsa de respect, fapt ce genereaza automat tinerea la distanta a tutoror oamenilor.

Cum ii recunoastem?

Avand in vedere ca nu este deloc o specie pe cale de disparitie, ii putem observa oriunde si oricand. Nu se vor lasa pana nu isi vor atinge obiectivul, si anume onoarea de a avea ultimul cuvant. Daca Teribilistul incepe sa-si dea ochii peste cap in semn de superioritate, atentie, nu va impacientati! Totul este in regula, iar daca zambiti calm si placut, nu vor fi cazuri de violenta.

Observatie:

Din cate mi-am dat eu seama, aceasta atitudine este provocata de 3 mari probleme cunoscute (lista nu este inchisa inca, mai astept experientele voastre personale):
Cazul I: .Narcisismul, aka "ma simt norocos/iubit". In momentul in care individul se considera important, nimic nu il va afecta.

Cazul II: Complexele. In momentul in care individul este lasat balta de catre o anumita persoana, are dreptul sa ii trateze pe toti ceilalti ca fiind niste nemernici, niste oameni de nimic. De ce ar fi ceilalti in centrul atentiei? Nimeni nu a fost, este sau va fi vreodata mai bun.

Cazul III: Obsesia de a fi pe locul 1 in toate: frumusete, inteligenta, bunatate etc. In momentul in care asa ceva este imposibil, individul simte nevoia sa elimine concurenta.

them and us

2010-02-15T17:52:00.007+02:00

Indiferent cat de optimist si increzator este un om, indiferent cat de diferite sunt conceptiile sale fata de ale celorlalti, indiferent cat de mult lupta pentru o idee extraordinara, este foarte posibil sa nu se schimbe nimic. De ce? Pentru ca, cu toate astea, e inconjurat de miliardele de oameni clonati, care nu numai ca nu cred in nimic, dar isi sustin rationamentul negativ cu atata insistenta, incat distrug imediat orice urma de speranta.

Da. Oamenii nu cred in iubire, in prietenie, in gasirea fericirii independente, in posibilitatea de a ajunge oriunde, daca isi doresc cu adevarat. Dar nu e vina lor. Au suferit prea multe dezamagiri, iar sentimentele s-au subtiat atat de mult... Ca o guma de mestecat pe care o intinzi intre degete pana se rupe.

Totul s-a transformat asa. Am ajuns sa respingem ideea de dragoste (pentru ca pana la urma la asta se rezuma toata existenta noastra), iar acum nu mai suntem in stare sa o recunoastem nici macar cand e in fata noastra. Ne indoim de ceea ce vedem cu proprii ochi, ne e atat de frica sa avem incredere in cineva, sa ne deschidem bratele si sa primim orice ni se ofera fara sa ne gandim la ce e mai rau, sa ne aruncam la randul nostru intr-o alta pereche de brate deschise, si sa coboram scutul in care ne-am bagat. Alegem in schimb sa ne dezvoltam repulsia, sa ne hranim cu aceasta simpla idee ca "oricum toti sunt la fel", sa profitam de tot ce ni se da, apoi sa ne retragem in cusca noastra, de teama sa nu fim raniti.

De ce ma mai mir ca totul a disparut? De ce sa nu recunosc ca ma simt trasa in jos de toate aceste impresii gresite? De ce sa ascund faptul ca imi pasa exagerat de mult? De ce nu pot sa ma multumesc cu faptul ca eu cred si ca asta e cel mai important? Pentru ca trebuie sa fi nebun ca sa mergi inainte indiferent ce se intampla si indiferent cat de mult incearca ei sa te convinga ca traiesti intr-o lume ireala.

Ma afecteaza. Sa tin atat de mult la ceva si sa ma izbesc de peretele gros al mintilor celorlalti de fiecare data. Ma afecteaza lipsa de optimism din sufletele lor. Nu inteleg de ce ma simt atat de neputincioasa cand vad ca nu-i pot face sa aiba incredere nici macar in ei insisi. La urma urmei nu e problema mea. Dar vreau o lume mai buna. Vreau sa vad oameni care au o viata adevarata, care sunt in stare sa accepte iubirea adevarata si ura adevarata, fara a se rusina de asta, vreau sa aud si altceva. Nu vreau sa fiu la fel ca ei.

Ma intreb de ce am devenit atat de disperati, de ce intotdeauna gandim atat de limitat, de ce nu dam sanse unor oameni care merita cu adevarat, de ce ne lasam orbiti de intamplari care au devenit istorie, de ce barbatii sunt porci si curvele sunt bune, de ce suntem atat de slabi.

Sunt constienta de faptul ca eu nu sunt asa, ca gandesc altfel, ca inca iubesc, ca am deja langa mine ce imi trebuie, ca sunt acceptata la randul meu pentru ceea ce sunt, dar pe langa asta nu stiu cata putere mai am sa inghit ca pe apa neincrederea celorlalti.

Nu pot decat sa multumesc. Poate ca nu e suficient, poate ca o sa am nevoie de mai mult de o viata pentru a-mi arata recunostinta. Poate ca sunt altii mai buni, mai frumosi, mai demni de iubit, dar pe care n-o sa-i iubeasca nimeni, niciodata, pentru ca sunt la fel de limitati si pentru ca sunt priviti ca niste obiecte de unica folosinta, prin niste ochi de plastic. Asta e lumea in care traim.

A day without me

2010-02-08T01:38:00.004+02:00

Nu stiu ce e cu linistea asta apasatoare care nu ne lasa sa fim noi, cateodata. Chiar si cuvantul "intimitate" indica implicarea unei alte persoane, deoarece, pentru a avea intimitate, e nevoie de absenta cuiva. Asa ca, intr-un fel, imi explic de ce am nevoie de 'altii' in intimitatea mea. Vreau ca ei sa stie niste lucruri care ar fi mai frumoase ascunse. E ca si cum as avea, prin ei, o dovada ca viata mea exista cu adevarat, ei sunt ca o asigurare, atunci cand eu ma pierd, ei imi aduc aminte de fericirea in care traiam pana acum. Daca eu uit, trebuie sa stiu ca mi-am pastrat o parte din amintiri in creierul altcuiva, si ca pot ajunge la ele oricand si oriunde.

Pe scurt, eu imi clonez intr-un fel toate gandurile, le transfer intr-o alta minte, si astept sa mi se ofere pe tava, atunci cand ma blochez, ca acum. Iar asta e, probabil, cea mai nociva dependenta dintre toate dependentele. Am ajuns la acel stadiu in care tot ce e mai frumos e in alta parte, iar la mine au ramas acele imagini pe care nu as fi vrut sa le revad niciodata. E un fel de viata dubla, nu ma mai cunosc pe mine, nu mai pot sta cu mine, nu stiu ce sa-mi spun, si nici nu ma pot purta ca o nebuna, reconstituind scenele placute.

Atunci cand sunt eu in adevaratul sens al cuvantului, ma fortez sa iubesc si sa vreau mai mult decat as iubi si as vrea in mod normal. (nu e nevoie sa intelegi.)

Asa ca, imi cer iertare ca uit sa ma uit langa mine, cateodata, ca nu spun nimic ore intregi, ca vreau prea mult, ca nu pot sa cred intotdeauna ceea ce spun, ca nu pot vedea cat de frumos a fost acum 5 minute si ce frumos va fi peste alte 5 minute, ca sunt momente in care-mi vine sa renunt, ca ma indoiesc de acele promisiuni incredibile si de eternitatea unui sentiment maret, ca ma schimb prea repede, ca am ajuns sa aranjez totul in favoarea mea, asemenea unui politist corupt care falsifica probele...

we wait all day for night to come ♥

1+1 =∞

2010-02-03T22:03:00.015+02:00

...

sunt intre 4 pereti, fara aer, fara apa, fara nimic, dar ma simt bine unde sunt, e probabil cel mai sigur loc din lume. aici nu am nevoie de apa, mancare, mobila, oameni, telefon, foarfeca, masina de tuns iarba etc. am nevoie doar de imposibilitatea de a gasi o iesire, iar singura ta responsabilitate e sa continui sa fi aici.

tu, esti la fel.

tu esti eu, eu sunt tu, si e mult mai mult decat bine.

...

multumesc pentru ca nu exista cuvinte pentru a defini ceea ce simt acum.

multumesc pentru ca ai grija, de tot.

multumesc pentru ca nu ai nici un defect, absolut nici unul, si daca totusi ai vreunul, atunci e cel mai perfect defect pe care l-am vazut.

multumesc pentru ca nu mai am loc in mine.

multumesc pentru ca ma simt infinita.

multumesc pentru ca existi.

multumesc pentru ca exist.

multumesc pentru TOT.

later edit: ... erai langa ei. nu am nici o idee de ce nu te observam, si eram atat de ocupata cu altii. ma impresionau povestile lor, si ii ascultam inghitindu-le toate cuvintele, nestiind ca nu mai e mult pana cand si povestea ta ma va impresiona.

m-am intins langa tine, si atunci s-a intamplat. mi-ai luat mana si mi-ai spus ca vrei sa-mi arati ceva. si am plecat, lasandu-i in urma pe nefericitii aia, legati de lucruri materiale, planuri legate de viitoare neveste si copii, si cariera, si bani, si tot. sunt niste nefericiti. si tu erai, candva, printre ei, pe acolo. oare stiai atunci, la fel de bine ca acum, ca locul tau e in alta parte?

unde ma duceai? nu stiu, nu ma interesa. eram departe de oameni, de tehnologie. eram doar noi. mi-ai dat o cutie si mi-ai spus ca nu conteaza nimic altceva, ca nu vrei sa uit si ca ai asteptat atata timp, si ca nu mai vrei sa fi acolo, cu nefericitii aia de mai sus, si nu mai stiu ce-mi ziceai, pentru ca nu te mai ascultam, nu imi pasa de nimic, eram socata de ceea ce se intampla, nu puteam sa cred, nu mai stiu daca inima imi batea prea rau sau se oprise de tot, stiu doar ca am inchis ochii si cand i-am deschis, tu erai in fata mea, stand cu mana intinsa, asteptand sa o intind si eu, si sa mergem acasa.

restul, si ceea ce e in cutie, trebuie sa ramana secretul nostru.

pestisorul auriu

2010-02-01T13:22:00.013+02:00

eu... si o multime de oameni ignoranti, la fel ca mine.

si el. cu tonul sau autoritar si cu o infatisare parca rupta din filmele SF. categoric, nu era chiar... om. era ceva mai presus de-atat, stia abolut tot ce se intampla, stia pe de rost caracterul fiecarei persoane. am ramas imobilizata si m-am ghemuit la picioarele lui, simtindu-ma atat de inferioara, atat de mica si de neinsemnata. la urma urmei, eu sunt doar un om care nu stie prea multe. el era altfel.
s-a uitat in jos la mine, iar ridurile care mai devreme semanau cu o incruntare diabolica, se mutara in colturile gurii, transformandu-se intr-un zambet. m-am asezat pe canapea, langa el, ascultandu-i interesata explicatiile. vorbea despre niste lucruri pe care eu nu le puteam intelege. sau poate ca refuzam sa cred asa ceva.

-"... un gand pe care daca-l urmam pana la sfarsit, vom intelege ca totul este lipsit de sens."

m-am tinut dupa el pana la iesirea din casa, nestiind care ii sunt planurile si ce vrea sa faca, dar aveam o incredere oarba in fiinta asta. am ajuns intr-o incapere imensa, umpluta pana la refuz de o gramada de oameni, care se holbau hipnitozati, la videoproiectorul din fata lor.
in cateva minute o imagine cu un pestisor auriu, miscandu-se in acvariul lui si agitandu-se incercand sa scape, a invadat intreg spatiul. oamenii au fost intrebati, pe rand, ce vad pe ecranul monitorului si absolut toti au raspuns acelasi lucru - "un peste."

nimeni nu a vazut altceva. nimeni nu a observat ca pe langa peste, se vad si culoarea portocalie, si solzii, si ochii sticlosi, si coada.

atunci am inteles. vedem o imagine si o asociem cu un cuvant care a fost scris pe creierul nostru de cand eram copii, si cu care o sa ramanem pana la sfarsitul vietii noastre. oare pe parcursul drumului nu invatam nimic, de fapt? ne nastem cu o idee si murim cu aceeasi idee, refuzand sa vedem dincolo de ea, uitand ca de fapt forma lucrurilor, oamenilor, animalelor care ne inconjoara nu inseamna nimic. este doar un contur, care ne deosebeste.
am iesit afara, straduindu-ma sa pricep ce anume se petrece in capul nostru, de ne lovim de o bariera si ne multumim sa ne oprim, eliminand total ideea de a merge mai departe si de a afla mai mult, de a fi atenti la detaliile din care este compus totul.
am inchis ochii. eram deja in alta parte, eram undeva, sub apa, intr-un labirint cu pereti de sticla, de unde nu mai puteam sa ies. nici nu cred ca vroiam. am mers mai departe, speriata, intr-un fel, de capacitatea mea de a merge si de a respira sub apa, la fel ca deasupra ei. ma simteam altfel, eram constienta ca functiile corpului meu nu ar fi ajuns atat de departe, poate doar daca peste noapte imi crescusera branhii si membrane intre degetele de la picioare. nu mai eram eu, eu eram tot. am continuat sa merg, neavand nici o directie si nestiind cum as putea sa ies de acolo sau pe unde. pana cand am gasit ceea ce cautam. "un gand pe care daca-l voi urma pana la sfarsit, voi intelege ca totul este lipsit de sens." si intr-adevar, printre toate pisele banale ale labirintului mintii mele, am descoperit ceva diferit.

ajungand la sfarsit, m-am gasit inconjurata de miliarde de materiale imposibil de asemanat cu ceva concret. era o masa de obiecte uriase, parca aruncate la intamplare, nefolositoare si vechi. ma simteam ca intr-o groapa de gunoi, sau ca intr-un cimitir de masini. era aproape infricosator. indepartandu-ma de ele si privindu-le mai atent, de la departare, mi-am dat seama de ceva - da, poate separat erau, intr-adevar lipsite de sens, dar impreuna formau ceva destul de clar: un pestisor auriu.

iar dimineata, dupa ce m-am trezit din visul asta atat de ciudat, am inceput sa ma intreb, oare imaginile pe care ochii nostri le vad in fiecare zi si in fiecare secunda din viata, sunt niste monstri in adancul mintii noastre? oare sunt doar o adunatura de materii pe care creierul le aseaza in asa fel incat sa semene cu ideea cu care am fost obisnuiti? si daca le-am lasa asa cum sunt ele, oare am putea vedea mai presus?

P*ZDA!

2010-01-31T17:11:00.008+02:00

dedic acest post tuturor persoanelor ale caror vieti se invart in jurul manipularii*.

zi de zi imi cad ochii pe tot felul de mesaje de pe tot felul de forumuri frecventate de tot felul de copii inactivi din punct de vedere sexual, dar pe care acest lucru nu-i opreste de la comentariile care sugereaza opusul. unii ar spune ca hormonii lor au luat-o razna, ca nu ar trebui sa luam in seama ceea ce se intampla. insa tare mi-e greu sa cred asa ceva. e vorba de niste copii care ii lasa pe toti ceilalti oameni lesinati de uimire, absolut de fiecare data. intr-adevar, ar trebui sa ma amuze, dar cand ma gandesc ce se va alege de urmatoarele generatii, mi se face rau, la modul cel mai serios.

ceea ce nu ma mira, totusi, este faptul ca peste 90% din aceste puțici asculta manele. aici, o mare parte din vina o au parintii, si da, pe aceasta cale doresc sa spun ca ceea ce am scris este, de asemenea, un apel de maxima urgenta catre voi, parintii care nu stiu sa-si educe "odraslele".

lasand asta la o parte... acesti copii doresc sa para altfel decat sunt, vor acea imagine universala care implica, neaparat, ideea de sex. au impresia ca nu esti smecher (jmeker/cool) daca nu futi. (baiatule, stii tu sa faci asa ceva? cu ce anume?). pentru ei, lumea asta se rezuma la 'gaura de la pagina 5' si la 'doamna' care prezinta vremea in ziarul click. tot ce trebuie sa vada este o femeie dezbracata, ATAT. nu conteaza cum arata, conteaza mesajul pe care il transmite. cu fundul nu neaparat bombat, dar macar dezgolit, si cu niste țațe mici, dar umflate pana la extrem, de un sutien cu push-up, femeia (daca o putem numi asa) sugereaza faptul ca este experimentata. iar 'ei' nu au vazut suficient de multe incat sa cunoasca notiunea de 'frumos', sau macar sa aiba pretentii in ceea ce priveste corpul unei femei. nu. pentru ei, orice gaura este o pizda buna. fața nu conteaza. picioarele nu conteaza. suncile de pe burta nici atat, ba mai mult sunt sexi, ca ai ce sa apuci. nu conteaza botul ala scarbos plin de tot felu' de unturi colorate. nu. nimic din toate astea nu mai este important.

ceea ce pot spune ca ma amuza, intr-un fel, este inconstienta cu care acesti puțoi recunosc ca nu au mai vazut asa ceva niciodata. pentru ei o relatie inseamna o gaura de pe net, si mana dreapta.

lucrul ingrijorator este ca aceste 'domnisoare' nu se supara absolut deloc cand vad cat de subapreciate sunt. lor le convine, ba mai mult, se simt atragatoare, se simt importante, frumoase, sexi, obraznice, nimfomane. continua sa isi arate formele, au invatat tot felul de pozitii avantajoase, au pus mana pe telefon si toaaata ziuliiica stau in fata oglinzii, isi fac poze, le publica pe net, primesc comentarii de la acesti labagii de mai sus, si gata. asta e adevarata fericire, au atins nirvana, au atins o stare orgasmica fara egal!

baietei si fetite (manelisti si maneliste) care la varsta de 11 ani au ajuns pe mese in chilotei roz si cu ochelarii de soare pe nas, admirandu-si reciproc lungimile si latimile, cupa de la sutien si diametrul gaurii negre care a inghitit mintile tuturor pustilor din romania.

as dori sa transmit toturor copiilor ca TZ, SH si OO nu sunt litere, ca "v-a fi" si "frumoas-o" se scriu legat, si ca manelele n-o sa va dezvolte cultura generala. puneti dracului mana si cititi o carte si mai lasati pozele de pe net. si mamele voastre au gauri! p-acolo ati iesit voi, dobitocilor! asta nu inseamna nimic?

imi cer scuze pentru limbajul pe care l-am folosit, si care nu ma caracterizeaza absolut deloc.

*manipulare=manevrarea penisului cu ajutorul mainilor

matematica

2010-01-29T13:43:00.007+02:00

"Masoara ceea ce este masurabil, iar ceea ce nu este masurabil, fa in asa fel incat sa poata fi masurat" - Galileo Galilei. Bineinteles ca in secolul al XVII-lea nu se punea atat de mult accent pe sentimente, fiecare preocupandu-se mai mult de intrebarile "de ce existam?" "cum existam?" "ce inseamna legile naturii?" si asa mai departe. Nu cred ca Galilei era indragostit pana peste cap in acel moment, sau ca traia o iubire imposibila. De fapt, nu cred ca il interesa prea mult.

Si totusi, cum poti masura iubirea? Cum poti calcula cat de mult sau cat de putin simti intr-o viata? Oare poti exprima fericirea intr-un limbaj atat de... matematic, atat de precis si de exact? Chiar nu s-a gandit nimeni, niciodata, la cel mai important lucru care ne leaga? Nu ne leaga nici un sange, nici o asemanare fizica, nici o prietenie veche. Ceea ce ne leaga este ceea ce simtim unul pentru celalalt. Daca am reusi sa iubim pe o scara de la 1 la 10, ne-ar fi mai usor sa ne intelegem intre noi?

-Ma iubesti?

-Da.
-Cat de mult?

-7,5.

Si asa se sfarseste conversatia. Nu conteaza ceea ce faci pentru a-ti dovedi acest sentiment. Nu conteaza gesturile, zambetul si tot ceea ce se presupune ca exprima o fericire atat de... nemasurabila. Cu siguranta ne-ar fi mai usor sa aflam cat de importanti suntem pentru cei din jurul nostru, dar oare, ei cat de importanti sunt pentru noi? Tu cat de mult ma iubesti pe mine? 1, 4, 6, 8? Esti multumit/a sa-mi dai un asemenea raspuns, sau simti ca trebuie sa-mi explici si de ce?

Eu... Nu stiu cum as masura asa ceva. Probabil ca as aduna momentele in care nu mai conteaza nimic altceva, in care oamenii inceteaza brusc sa mai fie rai, in care simt ca fericirea mea dureaza de la -∞ pana la +∞, adica dintotdeauna si pentru totdeauna. Dar cum poti masura un moment, daca te pierzi in el atat de mult timp? Cum iti dai seama care e realitatea? Daca de fapt, aceasta infinitate de secunde este viata ta adevarata? Poate traiesti aici, pe pamant, de atata timp si cu siguranta vei trai in continuare la fel de mult, poate esti nelimitat, la fel ca sentimentul asta. Exact la fel ca atunci cand visezi. De unde stii cand visezi, daca in vis totul pare la fel de real ca si in realitate? Tot ceea ce simti este real. De unde stii ca acum nu visezi, de exemplu? Poate urmeaza sa te trezesti in urmatoarea secunda. Poate nici macar nu existi. Tot ceea ce mintea ta a creat, este un corp deosebit de restul corpurilor pe care le-ai vazut, dar e exact acelasi model. Poate tu de fapt, cand inchizi ochii, esti altceva. Evadezi din inchisoarea aia din carne, oase si fluide. Esti pur si simplu TU. Si asta nu poate fi masurat, pentru ca infinitul nu are margini, nu stii unde incepe si unde se termina.

Asa ca imi permit sa il contrazic pe marele si cunoscutul italian. Eu as spune... "Daca vrei neaparat, masoara ceea ce este masurabil. Dar daca ceva nu este masurabil, inseamna ca nu trebuie sa fie masurat."

forget?

2010-01-27T22:50:00.007+02:00

scrisoare catre cealalalt eu al meu:

ce mai vrei sa-ti spun si azi? ca am renuntat? ti-ar placea atat de mult sa auzi asta, dupa ce ai reusit sa ma determini sa o fac. poftim. am renuntat. si acum ce o sa faci? o sa-ti vezi de viata ta? o sa continui sa ma bantui zi si noapte, pana decid, eventual, ca trebuie sa te las in urma mea asa cum m-ai lasat tu pe mine? oare trebuie neaparat sa patesc ceva, ca sa-mi dau seama ca asta e alegerea cea mai corecta pe care as putea sa o fac? este oare un fel de masochism-insistenta cu care te rog, in gand, sa mai stai un pic? poate, de fapt, ar trebui sa te rog sa ma lasi in pace, macar de data asta. nu o sa mearga. pentru ca asa cum eu sufar de masochism, tu suferi de sadism. durerea mea iti provoaca placere. te legi de mine in felul asta demonic. te simti bine? te simti bine stand dupa colt si asteptand? ce astepti, sa te rog sa vi si sa o luam de la inceput? sa ne prefacem ca am sters din istoria noastra acele scene dramatice? ce vrei, sa insist iar si iar si iar? deja ai asteptat mult prea mult. iar eu am renuntat. poate prezenta ta era divina. de fapt nu poate, ci sigur, insa a sosit momentul sa cobor aici, pe pamant, si sa ma gandesc ca tu nu mai ai ce sa oferi, nu mai ai aptitudinea de a simti, spera sau crede in ceva. nu mai are rost sa astept sau sa sper ca iti vei aminti ce insemna candva tot ce te inconjura. nu mai are rost sa incerc sa ma acomodez cu fiecare stare cu care alegi sa ma intampini. nu ma pot obisnui cu aceasta alternanta dintre rece si cald.

nu mai pot sa te oblig sa privesti zi de zi, cat de mult iubesc un drog atat de daunator. nu mai am putere. nu stiu ce vreau acum.

nu stiu cum, sau daca o sa reusesc sa renunt sa incerc sa-mi fac loc printre toate gandurile astea, pentru ca de obicei gaseam o cale sa asez lucrurile dupa placul meu. nu stiu daca o sa fiu in stare sa alung acest obicei.

nu ma voi mai intreba ce e mai bine. o sa astept sa astepti, ca si pana acum, si poate intr-o zi o sa renunti sa mai astepti, sau o sa renunti. de tot.

si daca maine o sa ma rogi sa abandonez din nou aceste cuvinte, o sa regret ca le-am lasat sa se strecoare printre toate starile si amintirile frumoase, si o sa-mi para rau daca, cumva am reusit, fara voia mea, sa te trag dupa mine intr-o asemenea disperare.

si umblam in tenisi albi

2010-01-19T19:16:00.016+02:00

Azi a nins mult. N-a avut nici un rost sa ma feresc de viscolul care oricum reusea sa patrunda prin orice. Am ales sa fiu din nou un copil, sa alerg si sa imprastii zapada cu picioarele fara o tinta precisa, sa rad si sa sar, sa ma asez pe jos si sa astept sa ninga peste mine. Puteam sa fac orice. Eram in propriul meu cap.

E trist cat de repede trece timpul si cum societatea ne invata ca trebuie sa crestem, atat de brusc. Nimeni nu se va maturiza, atata timp cat va avea amintiri, asta stiu sigur. Oricine zambeste in sinea lui la gandul ca odata, obisnuia sa creada in Mos Craciun. Nu ne interesa de unde vine zapada si prin ce procese de transformare trece. Noi doar ne bucuram de ceea ce ni se dadea, ne bucuram ca ea exista, si venea de acolo de sus, ca noi sa ne jucam a doua zi. Asta e fericirea pura, acceptarea ca totul este ideal exact asa cum e, de oriunde ar veni.

Nimeni nu mai alearga de unul singur, am devenit atat de slabi incat acum suntem nevoiti sa alergam impreuna.

Nu mai stim sa privim natura ca pe ceva divin, ignoram orice ne iese in cale pentru o pereche de pantofi sau pentru ca ne grabim sa ajungem undeva.

Nu mai sta nimeni degeaba. Ne-am transformat in niste mici si multi robotei, din ce in ce mai avansati, de la generatie la generatie, nu mai avem nevoie de aer, pasari, ploaie, soare. Avem devoie de balonul de plastic in care ne inchidem.

Regret ca am lasat timpul sa treaca, ca s-ar putea sa fie ultima iarna adevarata, ca la anu', n-o sa mai existe copii, ci doar niste oameni mici.
Imi pare bine ca am amintiri extraordinare.
Imi pare bine ca am inteles multe lucruri, si ca eu inca pot sa alerg singura, fara sa stiu unde o sa ajung

Multumesc tuturor celor care sau pornit in aceeasi directie.

Ne intalnim acolo.

if we were a movie.

2010-01-18T00:55:00.010+02:00

Daca eram intr-un film, acum, mi-ar fi spus ca nu-i nimic, asa e viata si mi-ar fi gasit o activitate. Ar fi tras de mine si m-ar fi dus in acel loc universal, departe, unde oamenii uita. Ca prin minune, uita tot. In filme, intotdeauna isi revin imediat.

Dar suntem in viata reala. Aici, unde a fi diferit e un defect urias, unde esti obligat sa traiesti asa cum vezi in reviste, unde trebuie sa ai probleme ca sa ai un subiect de conversatie dimineata, la cafea, unde trebuie sa iubesti asa cum ti-au explicat ai tai ca se face. In viata reala trebuie sa traiesti o drama. Asta e filmul nostru, o drama periculoasa, plina de scene intunecate si gri, unde ploua tot timpul si e nopate, se fumeaza si se bea pentru ca astea au ramas singurele placeri disponibile. In studioul asta n-ai voie cu vise, cu sperante, cu dorinte. Iti vor fi spulberate imediat. Trebuie sa inveti sa te descurci cu ceea ce iti dau ei. Cu sau fara talent, n-are nici cea mai mica importanta, oricine stie sa se prefaca.

Eu aveam filmul meu si nu era o drama. Actorii din filmul meu nu-mi cereau niciodata sa fiu ca ei. Ma iubeau, asa cum sunt eu, o ciudata cu ganduri mult prea absurde pentru a fi reale. Era un film, deci ce conta? Iar ei... erau actori. Nimeni, niciodata nu s-a prefacut atat de bine.

Dar erau si exceptii.

Eu iubeam in fiecare noapte. Si cateodata, si ziua. Eu chiar credeam ca fac... altfel si ca pot schimba ideea de drama, si cliché-ul pe care-l vezi peste tot, credeam ca pot transforma durerea provocata de dorul cuiva intr-o fericire profunda. Cat de oarba am fost? Cum de nu mi-am dat seama ca am incercat in zadar atatia ani? Cum de nu am realizat ca eu trebuia sa ma schimb mai intai de toate? Eu trebuia sa devin asa, sa ma transform in ceea ce-mi doream sa vad. N-am putut. Pentru ca ei nu m-au lasat. Probabil d-aia i-am si iubit atat de mult.

Era nevoie de prezenta mea, de dragostea mea, de gesturile mele, de cuvinte, de orice stiam eu sa fac, si cum as fi putut sa cer, in schimb, absenta si tacere? D-aia n-am reusit. Pentru ca traim in realitate. Am ajuns o dependenta, ca si ei, am ajuns acelasi om de peste tot. Cu aceeasi viata, cu aceeasi pasiune, cu aceeasi dorinta fizica nebuna, cu aceeasi nerabdare de a atinge persoana de langa mine si de a fi atinsa, pentru a ma asigura ca existam cu adevarat.

Dar daca eram intr-un film...

people have their kind of love to give, not our kind.

2010-01-16T14:02:00.003+02:00

Noi, oamenii. Suntem niste fiinte tare ciudate iar mintile noastre sunt toxice si poluate in fiecare zi cu ceva nou. Acolo, in cap, se aduna toate relele posibile, nicaieri altundeva. Nimic nu apare dintr-o data, totul se naste si se transforma acolo, pentru ca ochii nu fac altceva decat sa detecteze obiectele. Mai departe, povestea continua in mintile noastre. Daca am lua totul asa cum ni se da, fara sa prelucram toate informatiile, am fi pur si simplu niste oameni fericiti. Dar am ales sa ne punem intrebari, sa cautam explicatii, sa gasim tot felul de intrebuintari pentru orice observam in jurul nostru. Cand ne gandim la o masa, ne imaginam un obiect pe care pui o farfurie. Nimeni nu mai vede o bucata ordinara de lemn, absolut nefolositoare. Am putea trai fara ea, asa cum am putea trai fara o multime de alte obiecte. Avem nevoie de pat, ca sa dormim, dar de ce? De unde atatea fite, de ce atatea dorinte inutile? Sunt sigura ca am putea supravietui avandu-ne doar pe noi insine.

Problema grava apare atunci cand ne dam seama ca nici asa nu merge. Ca sa putem duce viata asta, pe care cei mai multi o considera grea si plina de aspecte neclare, avem nevoie de alte persoane langa noi. Viata nu e grea deloc,ea e doar existenta propriuzisa. Greutatile sunt niste dorinte neimplinite.

Daca avem ceea ce ne dorim, de la inceput, ne simtim bine, dar nu putem fi 100% fericiti, pentru ca pe masura ce lumea si viata progreseaza, apar alte vise. Vedem la altii-vrem si noi. Ii vedem pe ei fericiti-sigur asta e cheia, ne trebuie si noua ce au ei. Daca nu suntem impliniti din toate punctele de vedere, s-a dus toata buna dispozitie, cu toate ca daca stam sa analizam un pic, totul este banal. Nu avem nevoie de nimic de fapt. Este doar o basina, o pretentie, o fita, o dovada de egoism.

Nu stiu cand o sa acceptam asta si nu stiu cand o sa incetam sa cautam solutii pentru toate aceste 'probleme'. Nu stiu cand o sa fim suficient de puternici, cand o sa realizam ca tot ce facem noi aici este o subapreciere incurabila, ne simtim slabi si refuzam sa credem ca putem trai oricum, cu sau fara ce vedem la televizor, pe strada sau la parintii nostri care ne-au umplut capu cu atatea tampenii. Vrem o forta mai puternica decat noi, si ne punem atata speranta in ea, incat ajungem sa fim siguri ca ne poate da orice. De ce nu ne da? Nu exista. Noi suntem. Nu trebuie decat sa ne descoperim pe noi insine.

Vrem iubire, vrem sa fim impreuna cu altii, vrem sa ni se spuna cat de importanti suntem, si cum s-ar sfarsi o lume intreaga fara noi. Hai sa ne oprim si sa observam ca noi nu iubim, cu adevarat, si nu putem cere altcuiva sa minta asa cum mintim noi. Totul este ireal de fals. Nu putem accepta ca iubirea adevarata este una singura, indiferent prin ce mijloace alegem sa o definim. Nu vei iubi niciodata "ca un prieten" sau "ca nu parinte" atata timp cat iubesti cu adevarat. Niciodata nu o sa conteze relatia pe care o ai cu altcineva, cand ai cunoscut sentimentul asta indescriptibil. Vrem atat de multe... Vrem sa ne iubeasca asa cum ii iubim noi, fara sa ne gandim macar un pic, ca nu conteaza deloc felul in care o spune sau felul in care o exprima, sau locul spre care se duce aceasta iubire.

Daca eu te iubesc pe tine cu adevarat, iar tu iubesti un copac cu adevarat, ce pretentii am mai putea avea unul de la altul? E aceeasi dragoste, care se indreapta spre lucruri diferite. Este un singur sentiment, si primul lucru pe care trebuie sa-l stim este ca exista doar pentru noi si nu pentru celalalt. Noi ne simtim bine daca iubim, noi stim cat de extraordinar e sa te simti asa. Ce treaba avem cu celalalt? Lasa-l sa iubeasca ceea ce a ales, nu-l forta sa se prefaca pentru tine. Nu veti fi fericiti impreuna asa niciodata. Daca combini dragostea ta cu a celui de langa tine, si daca se intampla sa existe acolo, in suflet, cu adevarat, daca reusesti sa accepti si sa vezi frumusetea acestui fenomen, inseamna ca ai reusit sa gasesti forta aia pe care o cautai mai presus de tine insuti.

Am ales sa suferim. Sa fim egoisti. Sa avem o uriasa impresie ca nu putem trai unul fara celalalt, ca nu putem merge mai departe daca sentimentul nu este reciproc si concentrat in acelasi punct, ca nu vom fi niciodata fericiti daca nu avem aceeasi conceptie. Gresit. Trebuie sa acceptam ceea ce avem, lumea e frumoasa atata timp cat reusim sa recunoastem ca nu ne iubim intre noi neaparat, ci iubim o stare de bine, pe care o putem gasi in orice lucru simplu. Daca iti place atat de mult sa fi cu cineva, ramai asa, pastreaza-ti starea aia, si nu merge mai departe, nu cauta sa-l determini sa aranjeze viitorul de unul singur, nu-l forta sa faca nimic. Daca vrea sa plece, nu-i nimic, o sa se intoarca, daca nu se intoarce, fi fericit ca exista acolo, undeva.

De ce e asa imposibil?

603 words

2010-01-08T20:24:00.006+02:00

Povestile pe care le vad zilnic scrise pe miile de fete din jurul meu m-au ajutat sa ajung la concluzia ca nu e chiar atat de greu sa le citesti si sa-ti amintesti de tine insuti. Sunt anumite actiuni simple pe care le vedem, schimburi de dialoguri, o iubire neconditionata si evidenta a unui parinte fata de copilul lui, o bataie pe umar. Fractiunea de secunda in care privim toate astea, e cea pe care decidem sa o pastram permanent undeva, si e exact ca o poza alb negru, o scena de care ne vom aduce intotdeauna aminte cu placere. Nu trebuie sa le analizezi toate miscarile, e de ajuns sa te uiti in ochii lor, la expresia fetei sau la zambet, si atunci o sa stii daca e vorba de fericire sau de tristete, dor sau nerabdare, furie sau intelegere. Si vei stii, aproape instantaneu, daca profunzimea acelui sentiment va ramane pentru tine o amintire placuta sau nu.

Nu cred ca suntem chiar atat de diferiti pana la urma. Semanam, in ciuda istoriei sau fenomenelor care s-au produs in mintile noastre, traumelor sau bucuriilor. Fiecare dintre noi a trait, cel putin o data, un sentiment asemanator, poate chiar identic, fiecare a iubit, si multi dintre noi am pierdut. Vi s-a intamplat vreodata sa treceti pe langa cineva necunoscut, pe strada, si sa observati o privire patrunzatoare sau o fata expresiva? Probabil aceste doua detalii sunt de ajuns pentru a demasca un sentiment. Si de multe ori, il gasesc si la mine, in acelasi timp. De multe ori ma opresc si ma uit, cateva secunde, in niste ochi complet straini, dar care spun atat de multe, incat ajung sa ma intreb daca ne cunoastem de undeva, sau daca reflexia mea s-a hotarat sa iasa din oglinda. Si parca si acei ochi stiu, si ei se uita la mine la fel cum ma uit eu, si stiu. E ciudat sa te simti atat de bine inteles de un strain.

Nu te-ai surprins niciodata sorbind iubirea emanata prin toti porii unor oameni fericiti peste masura? E minunat, atunci cand e adevarat. Nu poti sa nu zambesti. Nu poti sa nu-ti amintesti ca si tu ai simtit asta candva, sau ca o simti chiar in acest moment si nu poti sa nu-ti doresti sa o simti din nou. Exista si acele scenarii in care fericirea lor este cea mai mare singuratate a ta. Cand ii vezi pe ei cu un lucru pe care si tu l-ai avut odata, iar acum nu-l mai poti repara. Dar totusi zambesti, cunosti placerea deosebita pe care ei o traiesc.

Pe langa oameni, sunt si locuri. Un obiect, mic, prafuit, ciudat, extrem de valoros acum, pe care daca il atingi, iti declanseaza automat o amintire, iti trezeste o stare incantatoare, iar in capul tau ruleaza un film intreg. Ca si cum ai trece printr-o poarta a timpului, te arunca undeva in trecut, intr-o atmosfera calda si calma, luminoasa, cu o muzica linistitoare pe fundal. Si atunci te vezi pe tine, tinand in mana acelasi obiect mic, care atunci era lipsit de valoare.

Acest fenomen este cel care ne reduce disperarea cand ni se face dor. Putem atinge orice, si suntem acolo, cu o persoana draga sau intr-un loc perfect.

Iar acum, cu toate astea, ma intreb cine sunt eu. Pot fi oricine vreau. Pot trece prin fata casei tale chiar acum. Sau poate de la mine cumperi cafeaua de dimineata. Pot fi chiar si in mai multe locuri, in acelasi timp. De ce? Pentru ca sunt o stare, intr-o multime de corpuri, cu o multime de mijloace de a o exprima.

[nu am stat sa numar cele 603 de cuvinte.]

days of our lives

2010-01-06T14:10:00.005+02:00

Care este scopul nostru in viata? Motivul pentru care traim, mergem, respiram, pentru care cateodata avem accidente, cateodata castigam bani sau ne indragostim. Care e? Consideram greselile lectii de viata si asteptam un rezultat, o schimbare, din momentul regretului pana... pana cand? Schimbarea nu apare de multe ori. De ce? Ramanem aceiasi oameni, ramanem cu acelasi caracter. Si, deci, ce am invatat din aceasta greseala? Nimic.

Credem ca prostii in noroc si in ghinion, poate mai mult in ghinion decat in noroc, pentru ca noi nu am invatat sa apreciem lucrurile bune care se intampla. Luam in vedere si pastram in minte numai greutatile si porcariile, apoi ne plangem ca ni se intampla numai noua.

Faceti un test. De dimineata pana seara. Notati undeva, clipele in care va simtiti cu adevarat fericiti si recunoscatori pentru asta, si clipele in care va plangeti si va cacati pe voi. Eu asa mi-as calcula viata.

Nu luam niciodata in seama acei oameni care ar da orice, care ar face orice, pentru o locuinta, o familie, sau poate o luna in plus de viata. Noi nu vrem decat bani, un job d-ala ca lumea, o masina misto si poate, cateodata, vrem sa ne indragostim, ca sa fie complet. Iar la sfarsit ne intrebam unde am ajuns cu toate astea si la ce ne-au folosit. Fortam lucrurile atat de mult, vrem cu atata ardoare sa ni se intample, incat refuzam sa asteptam momentul potrivit. Le fortam sa existe cand si unde nu trebuie. Uitam sa gustam cu adevarat din ele. Pentru ca nu simtim nimic. Nu vedem nici un rezultat.

Daca am lasa totul asa cum e, fara sa intervenim, fara sa regretam, fara sa ne dorim altceva, poate ca, intr-adevar rutina ar disparea complet si fiecare om ar fi unic. S-ar putea ca unii sa existe pentru bani, altii pentru dragoste, altii pentru nimic, sau poate pentru a face viata senina altcuiva.

Stam si ne rugam la dumnezeu sa ne lumineze, sa ne ajute, sa ne schimbe. Ati simtit ceva vreodata? Unii n-au simtit. Pentru ca toate acele chestii pe care tu i le ceri, le poti face singur, fara ajutorul unei puteri mai mari ca tine. Eu nu cred in dumnezeu, cred in oameni. Te-ai gandit vreodata ca poate, pur si simplu, nu e timpul sa te schimbi? Nu e momentul sa primesti ceva. Trebuie mai intai sa treci de ceea ce ai deocamdata. Apoi, poate, vei reusi sa mergi mai departe. Singur. Ne petrecem viata cu gandul la rai si la iad. Vrem sa fim buni, ca sa ajungem in rai. Ce povesti de adormit copiii... Asa ceva nu exista. Iadul este pe pamant. Raiul este momentul in care mori, si sufletul tau e pur si liber. Asta e toata filosofia.

Deci, pentru ce traim? N-o sa stim niciodata, poate n-o sa stim nici macar in ziua in care parasim lumea. Existam pentru ca asa trebuie, pentru ca altcineva nu ar fi putut fi niciodata in locul nostru, pentru ca suntem perfecti exact asa cum suntem, cu caracterul pe care-l avem, cu fata pe care o avem, cu tate, fara tate, cu p**a mare sau mica.

Cea mai mare provocare pe care o intalim este acceptarea. Trebuie sa fim de acord cu tot ce traim si cum. Trebuie sa vedem pierderile ca pe niste inlocuiri. Ai pierdut ceva, dar ai castigat altceva. Ai avut o zi proasta, deci vei avea o noapte linistita, pentru ca esti obosit acum. Ai pierdut persoana pe care o iubeai cu adevarat? Gresit. Ea te-a pierdut pe tine. Si asa se leaga tot.

Suntem aici ca sa observam si sa ne placa filmul, pentru ca este extraordinar.

sa tinem cont de faptul ca eu am o zi proasta acum.

poate mai incolo o sa fie o zi buna.

pretuiti ceea ce vi s-a dat.

home is where your heart is

2010-01-04T16:04:00.017+02:00

22:30. seara, tarziu, dupa sirul de petreceri cu aceiasi invitati de aproape 10 ani, cu inceputul previzibil, neintelegerile de riogare si finalul jegos. la fel, in fiecare sfarsit de decembrie. absolut nimic nou. deschise incet usa de la intrare si-si privi bocancii acoperiti cu un strat superficial de zapada. se descalta si ii arunca undeva, pe presuletul vechi de la intrare, intins acolo, asteptand talpile tuturor pline de flegme si rahat de caine. se intreba cum e sa fi presul de la intrare. cel putin de doua ori pe zi, sa te calce toti in picioare, sa se stearga pe tine, ca nu cumva sa murdareasca mocheta sau parchetul, sa nu-si strice imaginea si eleganta, sa nu inceteze nici macar o secunda sa-si inchipuie ca din clipa-n clipa, pot suna la usa cei de la 1001 Case. parca totusi vedea asemanarea dintre el si materialul dreptunghiular care zacea batatorit la picioarele lui.

22:45. fumul se ridica incet, suav spre tavan, din scrumiera, si neavand unde sa se duca, se lovea de un perete rece pe care abia astepta sa-l imbratiseze. oare cum era sa fi scrumiera? sa-si infiga toata lumea degetele murdare, mirosind a tutun, in tine. sa te scape pe jos, sa te sparga la vreo petrecere, in urma consumului excesiv de alcool. sa te pateze cu praful ala inecacios si aspru. daca scrumierele nu suporta nicotina? nu s-a gandit nimeni la asta.

23:00. ce poveste tragica. ce schimbari bruste. ce nenorocire. ce ipocrizie. ce extreme. ce amintiri. ce gol imens...

23:01. ea vine acasa. el uita cum se simte presul de la intrare. sau scrumiera.

25 decembrie.

2009-12-25T15:08:00.007+02:00

Hai sa facem o lista de craciun.

o multime de vise neimplinite pe care le-am considerat din seria "nu-i nimic, asa trebuie sa fie" si pe care m-am chinuit sa le accept asa cum sunt, prea mult timp.
dezamagiri si caderi - episodul 446: Nu cumva sa te simti bine si azi.
voma.
pana de curent in ajun???
cea mai cumplita singuratate. pentru ca indiferent ce si pe cine as avea, nu prea ma mai am pe mine.
somn de dimineata pana seara. nu de seara pana dimineata.
cuvinte sufocante. nu in sensul bun.
ganduri pe care nu credeam ca o sa le mai am vreodata, atat de intense si de morbide.
incapabilitatea de a respira normal.
alcool.
un burete care a sters ultima urma de speranta pe care o mai aveam. (?)
versuri triste.
o absenta insuportabila.
si multe alte absente mai importante azi decat in mod normal.
un mos craciun mort.
24-25: o noapte pe care n-o doresc nimanui.
un singur cuvant care a schimbat intregul mers si sens. in rau.

Chiar nu vroiam sa mai spun toate lucrurile astea inca o data, dar este... neverosimil, atat de ciudat cum s-au legat toate tocmai azi, incat nici mie nu-mi vine sa cred. Inca speram in adancul sufletului ca se va rezolva. (?) cred. [spermata] Acum nu mai stiu, nu mai tin minte. Nu stiu cat de mult o sa mai bat aceleasi taste, nu stiu de cate ori o sa mai zic acelasi lucru, nu stiu decat ca trebuie sa elimin ceva. De ce 25 decembrie nu inseamna nimic pentru mine anul asta? Pentru ca singurul lucru pe care mi l-am dorit a fost sa se termine o data si sa o iau de la capat, la fel ca la-nceput, si nu vroiam cadouri, nu vroiam masa in familie care niciodata nu va exista, nu vroiam cliseele alea turbate si urarile de craciun false si previzibile. Doar atat vroiam, si in loc sa se schimbe ceva in bine, macar putin, acum e mai rau decat a fost vreodata. Tocmai astazi. Mos Craciun nu exista, copii. Treziti-va. Pentru toti ceilalti... nu o sa va spun "Craciun Fericit". O sa va spun altceva: macar astazi, pretuiti ce aveti. La multi ani.

sweet but wrong

2009-12-24T00:47:00.005+02:00

Orice poveste trebuie cladita, din cuvinte, din povesti mai mici. Si ma intreb, oare de cate litere, de cate silabe avem nevoie pentru a reusi sa ducem povestea vietii noastre pana la sfarsit? Nu exista un infinit, oricat am incerca.

Trebuie sa ne peticim visele cu stari si sentimente, dar cum le putem avea exact atunci cand e nevoie sa umplem golul lasat de cuvinte? De multe ori nu pica in momentul potrivit. De multe ori se irosesc, fiind in plus, din abundenta, inundandu-ne sufletul. Si de multe ori nici macar nu vor sa apara. Insa de cele mai multe ori, te amagesc. Se instaleaza confortabil in mijlocul gandurilor tale, apoi cineva le propune sa se ridice si sa plece.

Ramanem cu goluri. Gasim substituente pentru acele goluri, legandu-ne nefiresc de alte lucruri pe care in mod normal nu le-am iubi chiar atat de mult. Dar avem impresia ca acolo e locul lor, ca trebuie sa ne tintuim cu forta, fizic si psihic, ca niciodata nu ne putem permite sa renuntam la aceste substituente. De multe ori stii ce se-ntampla? Ne fac rau. Ne fac ingrozitor de rau, dar noi nu putem vedea asta. Asteptarile noastre scad, incepem sa ne facem ganduri extrem de gresite, ne autoreprosam o multime de lucruri pentru care de fapt nici macar nu ar trebui sa ne cerem scuze. Nu vedem raul in care ne bagam, nu ne imaginam ca va fi necesar, o data si-o data sa iesim din el. Noi il vedem ca pe un miracol, ca pe o minune, ca pe un noroc, si ne miram cat suntem de fericiti ca ni s-a intamplat tocmai noua.

Asta pentru ca refuzam sa credem ca e un substituent. Credem ca el este de fapt fericirea noastra, dar nu e. Nu el o declanseaza, nu el exprima stari, nu el ne spune acele frumoase cuvinte pe care murim sa le auzim in fiecare zi. Asta putem face si noi, singuri.

Ma tot intreb de ce inca ma mai leg de acest inlocuitor, cand vad clar, ca nu e ceea ce imi trebuie? Cand vad ca in loc sa-mi acopere acele goluri din poveste, el le sapa din ce in ce mai adanc? Pentru ca inca nu sunt in stare singura. Pentru ca inca am nevoie sa impartasesc aceasta fericire celor din jurul meu. Nu se poate tot timpul... Pentru ca nu ma vad ducand o altfel de viata.

Raspuns

2009-12-22T16:08:00.007+02:00

M-a intrebat cineva ce fac cand ma satur de toate starile amare care apar din cand in cand.

Ce fac? Absolut nimic. Eu doar m-am saturat. Stii, e greu sa ramai la fel de fericit cum erai inainte, fara gandul ala care te intareste si te asigura cumva, care da viata tuturor viselor tale. E greu fara el. Si e si mai greu, cand iti dai seama ca el era legat de mii de alte lucruri marunte, care daca dispareau, il lau cu ele. Si ce e de facut cand lucrurile alea marunte aleg sa nu-ti mai treaca prin fiecare zi din viata, facand-o mai frumoasa? Ce e de facut cand observi ca te ratacesti incet incet de rutina aia idioata, care tie iti placea, a dracu? Cand iti dai seama cat de mult te afecteaza chiar si ideea ca ar fi mai bine fara aceasta rutina? Cand habar nu aveai cat de mult inseamna pentru tine, pana in momentul in care esti la un pas de a o pierde? Cand pana la urma o pierzi, si gandul ala care te intareste si te asigura, care da viata tuturor viselor tale, incepe sa-si piarda din culoare? Si totul devine alb-negru in capul tau, si se incetoseaza, si isi pierde focalizarea, exact ca o poza in photoshop. Ce faci cand se intampla asta? Ei bine, eu am mai patit-o. Si am fost atat de dispusa sa renunt, si atat de sigura pe mine, incat am reusit, pentru un moment, sa las balta tot ce-mi placea, si sa o iau de la capat, cu o alta viata.

Dar peste un timp, mi-am dat seama ca am pierdut, pe drum, un lucru extrem de important. Da, exact gandul ala frumos, care te transforma intr-o alta persoana, care-ti provoaca stari exceptionale. Il lasasem in urma mea, si totusi, puteam merge inainte. Nu prea ii simteam lipsa. Intrasem intr-un fel de stare vegetativa cronica, habar nu aveam ce se intampla cu mine, credeam cu toata taria ca asa trebuie sa fie, si ca m-am lasat batuta pentru un anumit motiv, pe care inca nu il aflasem.

Si la un moment dat, cand am incercat sa ies in lume, sa incep sa traiesc din nou, sa ma bucur din nou, sa rad, sa vad oameni, masini, luminile de craciun de la universitate, magazinele, cadourile, reclamele si toate maruntisurile alea care-i dadeau lunii decembrie un aer cald, care te faceau sa vrei sa fii mai bun, am realizat ca pentru mine, este imposibil sa mai simt asa ceva. Incercam sa intru in atmosfera, sa apreciez toate chestiile minunate din jurul meu, si nu puteam.

Atunci am stiut, ca mi-e frica, o frica imensa de o viata dusa asa, fara optimism, fara speranta, fara gandul meu special si fara vise cat se poate de reale. Si nu imi era frica neaparat de lipsa lui, ci de faptul ca eu, in sfarsit, puteam trai fara el. Imi era frica de persoana care as putea deveni, de schimbarea care urma sa se produca in mine, de racire, de nefericirea care astepta sa ma inhate si pe mine, cum a facut cu ceilalti, imi era frica de lumea noua in care ma aruncam cu ochii inchisi, fara sa stiu ce va urma, lasand in spate ceva special. Imi era frica, pentru ca eram capabila, dupa atata timp, sa fac asta.

Dup-aia n-am mai putut. Am renuntat sa vreau sa renunt atat de usor. Era totusi destul de tarziu, m-am fortat un pic sa resimt tot ce stiam inainte, m-am fortat sa iubesc din nou, sa vreau din nou ce vroiam acum ceva timp. Si chiar si acum inca ma intreb, oare asa trebuia sa fie? Oare trebuia sa-mi revin si sa reiau de unde am ramas, sau trebuia sa uit totul cand am avut ocazia? Inca nu stiu raspunsul. Si nu vreau sa-l aflu, mi-e extrem de bine asa, e minunat sa regasesti in tine puterea de a simti ceva special din nou. Vreau sa astept, pentru ca pana la urma, aflam si motivul actiunilor noastre.

Nu vreau sa stiu inca. D-aia n-o sa fac nimic.

Totul se intampla cu un motiv si fiecare lucru e o lectie. Si fiecare dintre noi e strans legat de ceva si n-o sa-i dam drumul niciodata. Eu stiu ce-mi trebuie mie, am descoperit, tocmai d-aia il astept de fiecare data cand dispare, in ciuda eforturilor mele de a ramane cu picioarele pe pamant atunci cand lipsa lui imi provoaca greata. Dar vine. Intotdeauna vine inapoi. Si intotdeauna o sa-mi gasesc refugiul in acelasi loc, pentru ca altfel nu se poate. Pur si simplu.
Presupun ca n-o sa ma lase niciodata sa ma obisnuiesc prea mult fara el. N-o sa ma las nici eu, dupa toata experienta de mai sus. Cred ca nu am nevoie de nimic altceva.

fericire

2009-12-13T13:13:00.003+02:00

☼ nu mai e nevoie de nici o explicatie, de nici un motiv, de nici o cauza, de nici o intrebare, de nimic.

☼ ma simt doar bine. prea bine, atat de bine incat nu pot sa adorm.

☼ ma simt de parca totul e al meu si totul incape aici, intr-un singur loc si nimeni si nimic nu-mi poate lua asta.

☼ ma simt de parca am toate motivele sa rad si sa zambesc ca o nebuna.

☼ ma simt in stare sa schimb lumea intr-o singura secunda.

☼ ma simt pierduta in toata multimea de lucruri frumoase care ma inconjoara, si nu-mi vine sa cred ca nu am observat pana acum cat de importante sunt chiar si cele mai neinsemnate dintre ele.

☼ azi, am din nou tot ce-mi trebuie.

☼ azi e linistitor, calm, multumitor, perfect, cald.

☼ azi nu vreau mai mult.

☼ azi e una din zilele in care imi aduc aminte ca traiesc.

☼ imi dau seama ca nimic nu e o coincidenta.

☼ si ca tocmai am trecut limita pe care credeam ca o am. acum pot merge inainte fara probleme, pana la infinit, pentru ca ceea ce simt eu nu are de fapt nici o limita.

☼ ma gandesc din ce in ce mai mult cat de recunoscatoare ar trebui sa fiu pentru ceea ce am. ma intreb cati oameni isi doresc asta. e extraordinar. asta nu se pierde niciodata.

☼ nu am cuvinte sa explic cat de minunat e sa te simti ca un magnet care atrage tot ce e mai bun.

☼ parca, in sfarsit, am adunat toate piesele unui puzzle intr-un singur loc.

☼ e un fior, un tremur ce nu poate fi descris, ci doar trait cu toata fiinta.

☼ nu am timp, in viata asta, sa multumesc pentru tot.

☼ dar poate ca nu e nevoie.

☼ poate ca pur si simplu se vede.

♥.tu vezi.♥

Running to stand still

2009-12-11T17:52:00.008+02:00

Plictiseala imi amorteste creierul, simt ca ma cuprinde o nerabdare pe care n-am mai simtit-o de foarte multa vreme, o pofta incredibila sa ies afara si sa respir aerul rece si sa traiesc, sa alerg si sa rad. Si tot astept momentul urmator, care trece, apoi astept momentul imediat dupa cel urmator, si tot asa, si ma intreb oare unde o sa ajung, si cand, si de ce mai stau pe scaun si scriu chestia asta, cand as putea s-o iau la fuga, pe strazi chiar in clipa asta.

Vreau ziua de maine, sa vad ce se mai poate intampla, vreau sa simt ca sunt libera, sa stiu ca va urma o luna minunata, vreau sa-i fac fericiti pe ei, ei care conteaza pentru mine, vreau sa pierd fiecare noapte si sa dorm in fiecare zi, asa cum imi place mie.

Vreau sa ma misc mai repede, sa ajung in acel moment in care sa nu fac absolut nimic, ci pur si simplu sa stau si sa ma bucur ca am tot ce-mi trebuie, sa vreau sa opresc timpul si sa-l las asa pentru tot restul vietii.

Hm. Ce ironie. Nu pot opri timpul, nu-l pot face nici sa curga mai repede, dar ceea ce vreau e sa le fac pe amandoua odata. Dar cum poate el sa inainteze cu o viteza nemaivazuta, daca sta pe loc? Ce idiotenie. Ce imposibilitate cretina. Ce-mi poate trece prin cap.

Vis

2009-12-09T21:23:00.004+02:00

tu, puternic ca un drog ce-si revarsa farmecele peste gandurile mele, te rog, ramai si-n noaptea asta si lasa-ma sa ma bucur de existenta ta, lasa-ma sa ma ratacesc pe drumul spre constiinta, sa-l parasesc si sa intru in universul fericirii absolute.

nu ma lasa sa te uit, ca alta data, si fa-ma sa zambesc inconstient si larg, in realitate la fel ca-n poveste, sa ma pierd in bratele tale din fum ce ma trag spre ele, blocandu-mi respiratia, sufocandu-ma.

inchide-mi ochii incet si lipeste-mi genele, intuneca-mi privirea si lasa-ma sa simt fiorul si tulburarea interioara, cutremurul si furtuna ce numai tu o poti declansa.

pentru ca numai tu poti sa ma faci sa ard si in acelasi timp sa inghet, sa tremur, numai tu stii cum sa ma faci sa ma doara toti muschii si in acelasi timp sa nu-i mai simt, sa-mi urci inima pana in gat, pana in creier, pana ce ajung sa nu mai stiu decat iubire, pana ametesc, pana explodez.

vreau sa-mi mai parasesc o data corpul, vreau sa ma evapor si sa plutesc spre starile pe care mi le dai, vreau sa nu ma mai pot misca, sa nu mai respir, sa ma intorc si sa ma zbat, la fel ca intr-o exorcizare pe care-as vrea sa o traiesc pentru tot restul vietii. asa ca te rog, mai stai si-n noaptea asta.

Sau poate nu.

2009-12-05T21:36:00.005+02:00

O sa aflu vreodata? Alternanta asta de stari si ganduri imi dovedeste un singur lucru si anume ca nu voi afla decat la sfarsitul vietii. Poate unele lucruri se intampla fara sa ne dezvaluie scopul pentru care suferim consecinte atat de drastice, nefacand decat sa existe si sa ne aduca, din cand in cand, cu picioarele pe pamant. Avem nevoie de schimbari, avem nevoie de nou, pentru a ne da seama ce inseamna pentru noi, ceva atat de vechi. Avem nevoie de comparatii, de dovezi si de teste pe care trebuie sa le trecem pentru a merge inainte. Da, s-a terminat ceva, asa spuneam ieri... si acum o saptamana. Si raman la aceeasi parere. Acum imi dau seama ca asta nu inseamna ca nu pot intra din nou in scena cu o noua stare, cu baterii proaspat incarcate si cu noi ambitii, dorinte si placeri. Ce mi-a trebuit? Un imbold. O palma peste fata. Un sut in cur. Doar ca sa realizez ca pot merge inainte cu proprii mei pasi, neavand nevoie sa stiu sau sa clarific ce e in capul meu, ci traind pur si simplu noi senzatii, noi frici, noi sentimente.

Ceva mi-e pus la incercare si nu-mi dau seama ce, dar cred ca numai in modul asta am reusit sa descopar ca trebuie sa accept orice se intampla, pentru ca nimeni nu poate sti cand imi pot pierde capul din nou. Si da, vor urma, poate, zile in care nu voi fi in stare sa-mi blochez aceste ganduri rele, n-o sa pot incuia usa, vor intra si vor darama tot ce le va iesi in cale, si poate ca peste un timp, nu voi mai gasi putere sa reconstruiesc ceva sau sa-mi revin.

Cu acest sfarsit mi-am dat seama ca, intr-adevar, exista noi inceputuri, pe care nimeni niciodata nu le va putea opri din a se intampla. Dar exista un timp pentru toate.

Astazi e o noua zi, diferita de cea de ieri, schimbata in doar 10 minute, astazi am voie sa simt din nou si sa ma bucur ca sunt intr-un loc in care putini pot ajunge, am voie sa multumesc acelui ceva care a refuzat sa plece, sa fiu recunoscatoare pentru ca inca a reusit sa ma astepte si sa ma ajute sa-mi dovedesc mie insami ca nu ar trebui sa ma pierd, indiferent ce s-ar intampla. Astazi am voie sa reiau totul de unde l-am lasat. Si maine voi avea voie sa-l abandonez din nou. Si chiar daca ar fi fost bine venit un altfel de stil de viata, chiar daca as fi avut un alt fel de viitor, revin la intrebarea mea: o sa aflu vreodata? Cuvantul 'poate' repetat in nestire si lipsa mea de convingere din zilele trecute e dovada perfecta ca niciodata nu vom fi siguri 100%.

Ce am invatat din experienta asta? Ca ar trebui sa ne pregatim, cat mai repede si cat mai bine pentru o cadere sau o urcare brusca. Ca trebuie sa avem rabdare, sa acceptam si sa asteptam. Pentru ca altfel, suntem pierduti.

♥ P.S: i would thank you from the bottom of my heart, but for you, my heart has no bottom. ♥

Poate s-a sfarsit.

2009-12-04T18:03:00.011+02:00

Si acum, dupa o saptamana, ma gandesc ca poate o parte din mine incepe sa renunte. Ma intreb daca intr-adevar nu puteam gandi mai departe de acest vis, sau nu concepeam ideea ca e posibil sa ma trezesc intr-o zi. Poate pur si simplu nu vroiam, era prea bine aici, in interior, era cald si nimic nu ma putea atinge. Iar acum, cand incepe sa-mi piara orice urma de fericire si orice activitate si-a pierut sensul si orice cuvant frumos si-a pierdut farmecul, ma intreb daca incep sa ma obisnuiesc ca dintr-o data, chiar acum, incepe sa dispara. Nu pot face nimic, decat sa ma obisnuiesc, nu pot sa cred ca as mai avea vreun scop si nu inteleg importanta nici unui lucru care ma inconjoara momentan. Doar stau, atat, stau si ma uit in gol si dorm prea mult, si poate ca ieri speram ca azi va fi mai bine, dar azi nu mai sper decat ca maine voi uita si o voi lua de la capat. Stiu foarte bine ca nu e asa. Stiu ca va fi din ce in ce mai rau, dar nu ma mai intereseaza. Nu mai vreau sa stiu nimic, de ce as stii, de ce as vrea sa stiu ceva?

Poate ca dupa toate urletele si toata suferinta si dorul si raul, acum sunt in sfarsit libera, poate ca aveam nevoie sa strig si sa plang doar ca sa imi fie mai usor acum sa accept ca s-a dus, a plecat, s-a terminat, s-a sfarsit. Si nimic nu are sens acum. Poate ca nu mai iubesc, poate ca am iubit ceva fals, ce n-a existat niciodata, am iubit o naluca, o imagine din capul meu, o viata perfecta doar in visele mele. Sau poate ca niciodata n-am simtit ceva cu adevarat, poate am fost orbita de toata frumusetea ireala si de fericirea incredibila care ma inunda in fiecare zi. Poate nimic nu a fost real. Poate e timpul pentru noi sentimente, pentru furia pe care am asteptat-o, poate ca nu va trece mult si voi reusi, dupa atatia ani, sa arunc la gunoi tot si sa-mi spal sufletul pana va deveni stralucitor. Poate e timpul sa rup lanul cu care m-am legat singura atata timp.

Factori.

2009-11-30T18:02:00.006+02:00

Zilele la care n-ai schimba nici macar o ora din 24 pe care uiti sa le pretuiesti.
Regretul ca ai o viata pe care cu greu o imparti la doi. Sau la trei.
Golul pe care-l inghiti cand pierzi un vis, chiar si pentru o noapte.
Frica momentelor care vor urma dupa acea noapte.
Asteptarea unei noi zile la care n-ai schimba nici macar o ora din 24.
Intrebarile care incep cu "daca".
Incercarile istovitoare si eforturile supraomenesti pe care le depui pentru a visa din nou.
O gramada de sentimente. Prea multe sentimente si o confuzie care cere a fi lamurita.
Speranta ca in 5 minute o sa te revina totul la anormal.
Nelinistea care te cuprinde cand iti dai seama ca a trecut deja mult prea mult timp pentru a se schimba ceva.
Prabusirea pe care o traiesti cand te gandesti ca pana la urma totusi se va schimba.
Intamplarile pe care incerci sa le faci sa para adevarate.
Satisfactia morbida pe care o ai cand pana si tu incepi sa le crezi.
Dorul. Persoane, momente, obiecte neinsemnate, parfumuri, locuri, muzica, amintiri.
Lipsa sigurantei pe care tocmai ai refuzat-o sperand ca totusi, va gasi o cale sa ajunga la tine.
Dorinte pe care habar n-aveai ca le ai.
Lucruri peste care dai si care n-au nici o valoare pentru restul oamenilor, dar care pentru tine inseamna o lume intreaga.
Ideea idioata ca maine totul va fi bine.
Dar va fi.
Si zilele alea speciale vor veni din nou, si se vor termina si se vor repeta.
Cuvinte vor fi spuse si uitate.
Clipele frumoase vor avea din nou inceput si sfarsit, pentru tot restul vietii, sau macar atat cat trebuie sa aiba.
Visele nu se pot termina, atata timp cat sunt reale.
Si sunt reale, la fel ca sentimetele care le dau viata si nemurire si, la fel ca clipele alea perfecte, vor fi atat cat trebuie sa fie.

un infinit

2009-11-26T18:50:00.009+02:00

[...]

-Oricum, nu mai are importanță. Sunt aici.

Liniște.

-E târziu acum. Spune-mi ce-ai văzut la el, te rog, spune-mi cu ce e mai bun decât mine.

-Sinceră să fiu... Nu e. Nu e bun deloc, nu a fost niciodată bine deloc, nu suntem... Tu erai, mereu ai fost tu, întotdeauna!

-Și atunci? De ce?

-De ce ce?

-Nu știu, pur și simplu, de ce?

-Pentru că s-a întamplat să fie acolo...

El renunță.

-Mai stii? Cum a început totul? Eram chiar aici, în locul ăsta. Și erau frunze, multe frunze, ca acum. Am stat pe o piatră, lângă copacul ăla. Nu mai e.

-Eh...

-Nu-ți mai pasă, nu-i așa?

-Normal că-mi pasă. Te iubesc. Te-am iubit, înfiorător de mult. Dar trebuie să întelegi că am decis să fac altceva cu viața mea. Cred că ar trebui să pleci.

Era prima oară când îl vedea plângând, cu adevărat. Ba nu. Era a doua oară.

Iar el... El a mai văzut-o, de-atunci, o singură dată, în locul în care începuse cândva o poveste minunată, același în care s-a sfârșit. Era cu altcineva.

-Trezește-te, te rog.

-Ce s-a întamplat?

-Ai visat urât.

Există frică. Există pierderea credinței în propriile vise. Există căderi și dorințe care câteodată par inutile. Și niciodată n-o să știm care dintre aceste lucruri vor pune stăpânire pe mințile noastre. Se poate întâmpla în orice moment. Nu putem decât să le lăsăm, în natura lor, exact așa cum sunt. Există zile în care simți că nu mai poți, și zile-n care reușești să te trezești din cel mai urât coșmar. Există iubire și există renunțare. Există dor și există recunoștiința pentru tot. Există gelozie și acceptare. Exista de toate, într-o singură viață, poate chiar într-un singur suflet.

Exista ceva care niciodată n-o să aiba sfârșit si probabil câteodată n-o să aibă nici început. Ceva fără limite. Ceva ca infinitul. Se numește speranță.

Light my way

2009-11-24T16:04:00.005+02:00

Credeam ca e bine ce fac. Ca e special, ca e altfel, ca e mai aproape de realitate decat orice altceva. Observ ca realitatea nu are cum sa fie asa frumoasa. Nimeni nu crede in ea. Nimeni nu mai spera, nimeni nu mai aude, nimeni nu mai vede ceea ce merita cu adevarat sa fie vazut. Si din cauza lor mi-e frica. Pentru ca au inventat o lume rea si urata si au impresia ca e minunata. Au schimbat tot, au inceput sa respecte noi legi si o rutina poluanta. Si adevarul unde e? Cum sa-l mai vedem prin ochii lor, daca ei sunt atat de orbi? Se pierde, de la an la an, cate putin, cate putin, pana dispare de tot... Aproape de tot. Ne ramane noua, celor care am crezut in el de la inceput. Pacat ca nu putem dovedi. Pacat ca la fiecare incercare, infruntam privirile pline de mila si compasiune. "Saracii de ei. Cat viseaza."

Pacat ca am fost fortati sa credem in dumnezeu, de la generatie la generatie. Treziti-va cat mai e timp.

Pacat ca ni s-a impus sa ne iubim intre noi, fara sa stim cum.

Pacat ca credem toate tampeniile posibile, si ca lasam tot ce conteaza de fapt sa se iroseasca.

Pacat ca s-a ajuns la ziua in care nu poti infrunta nimic de unul singur. Esti obligat de societate sa te prefaci ca esti indragostit.

Nu mai exista adevarul. Sau exista, undeva acolo, dar este imposibil de ajuns la el. Exista anumite limite pe care nu le putem depasi. Nu putem accepta moartea, saracia, singuratatea, nu putem accepta ce este rau din punctul nostru de vedere, noi nu putem decat sa ne legam de o alta persoana pe care sa o tragem dupa noi, prin viata. Altfel, automat rasare nefericirea de undeva. Dar de ce? Cine a zis? Probabil un film prost, o carte, o melodie, 2 parinti care se iubesc pentru ca au fost obligati la randul lor si tot asa. Si in loc sa te uiti la tine, te uiti la ei si vrei si tu, pentru ca tu nu poti astepta sa ti se intample pur si simplu, vrei acum, cat mai repede.

Dar nu e asa. E cu adevarat special cand te trezesti dimineata si pur si simplu stii ca esti alt om. Ca in decurs de o noapte, ceva s-a schimbat in tine, ceva a fost inlocuit, ceva te face sa zambesti si sa-ti placa, ceva te face sa fii fericit, fara sa poti explica vreodata de ce. Pastreaza pentru tine si pentru realitatea ta.

De ce trebuie sa ne legam fizic de o persoana, neaparat? De ce nu ne putem lega intr-un mod spiritual care se va pastra pentru eternitate?

E incredibil cat de mult am de pierdut din cauza asta, si cat de mult am de castigat, in acelasi timp, si cat de dificil e sa stau in mijlocul unei contradictii, zi de zi.

∞ Your love was a light bulb hanging over my bed ♥☻☼

Ladder to the sun

2009-11-23T15:50:00.006+02:00

Stii ce e cu adevarat frumos? Uite-te un pic, ce vezi? Ochii. Albastri, verzi, caprui, negri, nu conteaza, tie-ti plac. Si dintr-o data, asta e culoarea ta preferata. Daca are ochii caprui, nu iti mai plac ochii verzi pe care-i iubeai acum 4-5 ani.

Parul. Lung, scurt, drept, mediu, cret, brunet, blond, saten, verde. Iti place cum ii sta asa. Iti place cum ii sta oricum.

Iti place haina noua pe care si-a luat-o, la nebunie, desi tu niciodata n-ai pune asa ceva pe tine.

Buzele. Cand rade, cand vorbeste, cand mesteca guma, cand se preface ca se supara, cand se stramba. Oricand.

Parfumul.

Iti place absolut tot. Nimic altceva nu mai exista, te pierzi, te topesti, te transformi, treci dincolo pentru cateva secunde. Vezi ceva mai presus de fiinta umana neinsemnata, mica si obisnuita. Vezi perfectiunea. Si nu ai ce sa faci, decat sa plangi de fericire si sa zambesti, in acelasi timp, pentru ca nu mai esti in tine, nu mai ai corp, nu mai ai minte, calatoresti undeva sus, functiile iti incetinesc, abia te misti, abia inchizi gura. Iti auzi inima cum bate, parasesti timpul si spatiul, si esti acolo, in perfecta existenta a perfectiunii insasi. Depasesti bariera care o protejeaza de normalitate. Ajungi si tu acolo, cu ea, intr-un loc deosebit, special si simplu in acelasi timp.

Asta e frumusetea adevarata. Nici parul, nici zambetul, nici culoarea ochilor. Ci toate la un loc, un intreg, un tot care te cuprinde. Si te intrebi, cum poate ceva atat de simplu sa-ti creeze o asemenea euforie? Nu poate. Tu esti cel care a facut totul, cel care a transformat defectele in calitati unice, cel care are intiparita pe retina imaginea idealului si frumusetii depline.

Un alt fel de alegeri

2009-11-23T00:17:00.008+02:00

Am ajuns din nou la rascrucea de drumuri care ma bantuie de ani de zile. Si nici macar pana acum nu am reusit sa ma hotarasc pe ce parte ar trebui sa o iau, gandurile mele nu cunosc notiunile astea. Stanga, dreapta, inainte, inapoi, pe diagonala, in sus, in jos. Singura bariera de care se lovesc ele, este latura mea sentimentala, pe care de multe ori imi doresc sa n-o fi avut, sau macar sa nu fi fost atat de profunda.

Mai e ceva de adaugat? Nu. E exact acelasi lucru, aceeasi rutina, acelasi joc in care sunt prinsa de atata timp. Bricks. Ati jucat bricks? Bila aia care se loveste de perete si apoi se intoarce la tine. E cea mai buna comparatie pe care am gasit-o.

Sansele pentru care ma zbateam atat, gandindu-ma cum sa fac sa nu le mai las sa treaca pe langa mine, renuntand sa mai astept acel 'moment potrivit', analizand situatii peste situatii zi de zi si ora de ora...? Fuck 'em. Ce-am rezolvat? Am facut aceeasi greseala ca de obicei. Am uitat ce e important pentru mine, ce m-ar face fericita. Am gandit rational, am ales calea comoda si usoara, uitand complet ca e de fapt mai grea decat pare. Si a zburat sansa. A zburat ambitia mea de a face ce vreau macar o data, de a repara o greseala. Si timpul a trecut si s-a pus praf, mult praf peste puterea mea de a alege. Cred ca inca astept 'momentul potrivit', trezirea din vis. Nu pot accepta aceasta realitate. E prea mult.

Vreau impulsivitate. Spontanietate. Promptitudine. Nu am asa ceva in caracter. Nu am acele momente excelente in care risti, pur si simplu, asteptand urmatoarea etapa, nestiind cum va fi, daca va fi, sau daca va fi mai bine sau mai rau. Nu am carpe diem-ul necesar. Ar trebui sa fiu in stare sa profit de fiecare secunda, sa las gandurile, problemele si grijile la o parte, macar o singura data.

love is all i have to offer

2009-11-20T14:47:00.006+02:00

Se spune ca ura e la fel de intensa ca iubirea. Iubesti din tot sufletul, sau urasti din tot sufletul. Niciodata amandoua in acelasi timp. Dar oare se poate sa urasti cu jumatate de suflet, si cu cealalta jumatate sa iubesti? Probabil ca da.

Da, persoane foarte dragi mie m-au dezamagit, fiecare in felul specific, asa cum au stiut cel mai bine sa o faca. Poate le-a parut rau, sau poate nu, n-o sa stiu niciodata si nici nu prea ma mai intereseaza, pentru ca nu eu sufar. Nu eu am gresit. Nu ii urasc. Ii iubesc la fel de mult, dar nu mai am incredere. Asta este singura schimbare.

Sentimentele nu depind de anumite persoane sau de actiunile lor, sau de felul in care te trateaza sau iti vorbesc. Sentimentele depind numai de tine si de capacitatea sufletului tau de a le primi si de a se bucura de ele cu fiecare secunda. Simte-te bine cand iubesti, cand urasti, cand astepti, cand esti fericit sau trist. Si nu te gandi la factorul care te-a determinat sa fii asa. Bucura-te de sentimentul in sine, de schimbarea care se produce in tine si de felul in care reactionezi la ea.

Am ajuns la punctul in care iubesc aceasta dezamagire, pentru ca am descoperit ce inseamna. E o stare si o senzatie noua, e placut sa realizezi cat de multe pot incapea in inima unui singur om si in cat de multe feluri poate fi influentat. Mi-a parut rau, da, dar nu neaparat pentru mine sau pentru celalalt. Mi-a parut rau ca s-a rupt ceva. S-a distrus ceva. S-a terminat ceva. S-a terminat o noua etapa. Dar gata, e timpul pentru urmatoarea. Trebuie sa-i facem loc sa se intample.

Nu o sa plang niciodata pentru ca mi-am pierdut increderea in ei. Nu am absolut nici un motiv. Singurul lucru care imi lipseste sunt amintirile. Pentru ca amintirile merita sa existe acolo undeva in capul tau. Ai invatat ceva nou si nu trebuie sa uiti. Trebuie doar sa lasi usa deschisa. Oamenii vin si pleaca. Nu ai ce sa faci. Sa nu-ti para rau. Iubeste-i in continuare si nu te incarca cu atatea sentimente negative, pentru ca totul se intampla cu un motiv, iar oamenii sunt pusi in viata ta doar ca sa inveti acest lucru.

Poti sa urasti cu jumatate de suflet, si cu cealalta jumatate sa iubesti? Eu nu.

Tu

2009-11-19T19:42:00.004+02:00

Tu, o iubire fara limite, libera, profunda si intelegatoare, care nu se supara nici macar atunci cand trebuie.

Tu nu pleci niciodata cu adevarat.

Tu faci cateodata sa ploua, dar de cele mai multe ori, nu.

Tu nu ai nevoie de cuvinte.

Tu esti caldura, linistea, siguranta si fericirea mea absoluta.

Tu existi pentru ca daca n-ai exista, n-ar exista nimic, nici starile de bine, nici speranta infinita, nici zambetul ala idiot de pe fata mea, nici dorinta, nici visele.

Basinile anului 2009

2009-11-18T15:56:00.012+02:00

Cata imaturitate si cata prostie exista in lumea asta. Da' am mai zis asta. De cate ori o s-o mai zic oare? Neuronii vostri nu fac sinapse, stau liberi unul langa altul, neavand nici o activitate. Astia-s oamenii in ziua de azi. Ma uit la babe pe strada, in autobuz, in magazine si parca ma uit la copilu' de 4 ani al vecinului. Aceeasi mentalitate. Vor atentie, vor bombonele gratis si vor din tot sufletul sa fie primele, sa stea in fata, sa stea pe scaun si o gramada de alte chestii pe care noi, oamenii normali n-o sa le intelegem niciodata.

Sau fetite care abia au implinit si ele varsta scrisa cu 2 cifre si nu fac altceva decat sa se dezbrace, sa-si faca poze in fata oglinzii cu un telefon cu camera de douazeci si opt de mii patru sute treizeci si sapte de super ultra megapixeli, mp3player si memorie de nouazeci si sase de giga. Bagati fetelor poze, sa fiti admirate. Fete care nu traiesc cu apa, mancare si aer curat, dar ale caror functii de baza ar inceta in lipsa intrebarii "imi dai shi mie aidiuu tau de mess? POOpicy!" Cat mai multe poze pe haifaiv, cat mai multe descrieri de genul "ubesk puoza asta:X:X:X:X:X:X:X:X" sau "shtyu k sunt frumoasa. mwah!:*:*:*" Narcisismul e in floare. Originalitatea scade dramatic. Clonele se inmultesc. Rozul se aprinde din ce in ce mai mult. Tatele se umfla incredibil de repede. Cracii se desfac intr-o fractiune de secunda. Blondele preiau controlul. Si totul este exact la fel. Peste tot.

Bai, scuze, n-oi fi io extrem de batrana, dar tin minte ca la 12 ani ardeam pufi de plop in curtea scolii si habar n-aveam ce-i aia mobil si ma jucam de-a Star Wars. Eu asa imi traiam viata. Eu ma uitam la Wacky Races, nu la Hannah Montana. Si era foarte frumos, era o lume care parea mult mai putin controlata de atatea aparate si masinarii. E incredibil sa-ti amintesti ca ai apucat cea mai misto perioada din secolul 21. Fiecare generatie are istoria ei, dar nu prea cred ca e normal sa ajungem sa uitam pana si limba romana, indiferent cat de mult urasc eu tara asta. Sa nu mai zic, ca pana si dumnezeu a ajuns sa apara pe paginile de internet. Cica "Cum trebuie sa ne rugam? La ce fel de rugaciuni raspunde Dumnezeu. Cum sa primim un raspuns."

Pai stai putin. Daca alegi sa crezi in asa ceva, te duci frumos la biserica, te caiesti pentru pacatele tale si multumesti pentru painea cea de toate zilele. Nu citesti cum trebuie sa te rogi, pă net" E anormal.

Asa, revenind la oameni. Exista, pe aceasta planeta, acei "oameni mari care stiu totul si se cred cei mai importanti si cei mai indreptatiti si cei mai respectati si cei mai iubiti" Da, asa se numeste categoria. Ceilalti, sunt doar niste rahati cu ochi care nu sunt in stare sa traiasca decat dupa un anumit model. Pai bai, frate, stai asa, de unde ma cunosti tu pe mine? Ti-a cerut cineva vreo parere? Si de cand se baga orice cacat in viata mea? Nu merge, nu mai incercati. Stiu, va plangeti mereu ca sunteti judecati si criticati, dar credeti ca are rost? N-are, n-are. Inarmati-va cu ignoranta si nu le mai dati atata atentie celor care o cauta cu lupa. O sa fie taaaare dezamagiti. Asa e cand esti mic si prost. Nu stii cand sa te opresti. Crezi ca toata lumea te apreciza, dar de fapt toata lumea te ocoleste. Asa sunt ei. Mici si prosti.

E la moda barfa si implicarea totala in viata celorlalti. Ar trebui sa ne simtim bine, suntem centrul univerului unor oameni fara idei proprii, fara ganduri si fara principii. Si noi nici macar nu am cerut asta!

Da. Cam asa arata iadul. Oamenii se transforma si mie mi-e frica de ce o sa urmeze. Daca se va intampla sa am vreun accident, adica un copil, o sa-l duc in munti si o sa-l abandonez in mijlocul lupilor, si poate o sa devina un al doilea mowgli. Si pun pariu ca ar fi de un infinit de ori mai fericit acolo, decat aici.

Forever isn't long enough

2009-11-17T19:37:00.010+02:00

Dar poate ca asa trebuie sa fie. Ti se face dor, cateodata, un dor care vrea sa iasa din tine dar nu are pe unde, se opreste in piept undeva, iti face inima sa alerge spre un loc anume, spre o amintire sau spre o alta stare. Ti-e dor. Dar dorul iti arata cat de mult iubesti, nu? Si cat de mult conteaza. Poate asa trebuie sa fie. Sa ne fie dor. Sa nu uitam niciodata.

Cateodata, lucrurile se schimba sau isi inceteaza existenta, iar noi nu putem alege pe care vrem sa le pastram si pe care vrem sa le lasam in urma. Am nevoie de cea mai proasta memorie posibila. Daca cele mai frumoase clipe au luat sfarsit acum si aici, as vrea macar sa le uit. Ar fi mai usor. Nu ar mai avea ce sa-mi lipseasca.

E ca si cum o parte din sufletul tau se revolta si te paraseste. Se ridica, si cu o ultima privire te face sa intelegi ca asta este sfarsitul, ca nu mai are ce cauta aici, se duce departe, unde poate fi singura si pura si plina de sentimente pozitive si frumoase. Iar cealalta parte ramane cu dorul ei stupid si cu tristetea si cu durerea. Nu mai poate fi un intreg. Se inchide o usa undeva, pentru totdeauna. Degeaba te uiti din cand in cand pe geam sa vezi daca se mai intoarce. De cele mai multe ori nici macar n-o sa se uite inapoi.

E amuzant cum functioneaza creierul uman. Exista pe aceasta lume persoane vii, cu corp si constiinta, functii vitale, impulsuri, ganduri, idei, inteligenta, nebunie, perseverenta, oameni cu insusiri si cu caracter. Si nu-mi lipsesc. N-au decat sa moara, sa plece sau sa ma uite, sau sa-i uit. Nu imi lipsesc absolut deloc. De ce? Pentru ca nu au suflet. Mie-mi lipseste un suflet. Si nu oricare, ci al meu. Ceva cald, intelegator, iubitor, primitor, profund, perfect. Nu am nevoie de cuvinte si de actiuni. Am nevoie de o stare, de fericirea mea nebuna. Asta-mi lipseste.

Si nu pot sa-mi dau seama daca inca mai astept ceva, sau am renuntat. Sunt idle. Am facut o pauza in care traiesc doar pentru ca trebuie, ca un robot fara expresie si fara pareri.

Astept ca dorul ala care-mi sta in piept sa iasa cumva. Prin lacrimi, printr-un oftat, prin orice. Dar cred ca intr-un fel sper ca o sa-l inghit si o sa-l uit, si tot ceea ce e-n jurul meu o sa se transforme din nou intr-o lume excelenta si incredibila.

Cacanari

2009-11-16T14:58:00.015+02:00

Astazi am descoperit si eu, in sfarsit, cata oboseala s-a acumulat in mine, in toti acesti ani, de cand am inceput sa-mi constientizez existenta. Pur si simplu am explodat. Nu am mai putut tine in mine. Am descoperit impulsuri pe care habar nu aveam ca le posed, am descoperit o furie si o ura orgasmica. Urasc oamenii. Din tot sufletul meu si din tot ceea ce sunt eu, ii urasc. M-am saturat de o societate cacacioasa, de un popor de idioti si... cum se zice in romana mentally challenged? Imi venea sa merg pur si simplu sa-i iau de guler, sa-i lipesc cu fata de perete si sa-i pun sa-mi explice de ce e asa cum e. Retardati, inapti, inculti, dobitoci si absolut tot ce e rau. Asta ma inconjoara pe mine zi de zi, cu asta am fost fortata sa ma obisnuiesc sa traiesc. Iar astazi mi-am pus intrebarea magica: DE CE? Pentru cine respectam regulile astea? Pentru ce dam bani, pentru ce votam, pentru cine votam? Credeti ca nu vad cum ii desenati mustati lu' Geoana si cum taiati in bucatele toti fluturasii cu "traiti bine"? Si bine faceti! De ce nu o faceti mai mult, mai des, mai tare? Ei se pisa pe noi, noi de ce nu am face la fel? Jur pe tot ce exista ca niciodata in viata mea nu o sa votez pentru aceasta mizerie, pentru aia mai inalti in grad decat noi, pe care ii doare fix in cur. Mergem sa ii privim cum se vaita de durerea-n cur si sa le zicem "nu-i nimic, ca trece".

M-am saturat. Nu mai vreau sa traiesc cu niste idioti. Vreau sfarsitul lumii promis in 2012.

later edit: frate. nu va speriati. nu mai stiu ce aveam.

Man-Bird-Pig

2009-11-12T15:18:00.009+02:00

Daca gripa porcina este hibridul gripei aviare, porcine si umane, de ce se numeste porcina?

Nu inteleg. Adica tu-mi spui mie ca pasarea si-a suflat mucii in mancarea porcului pe care l-am servit noi de craciun? Dar eu nu mananc bietu' animal. E doar un porc. Lasati porcul sa traiasca! Dar gata, ca dam in altele.

Neah.

Gripa porcina este un experiment esuat in laborator. Asta e, se mai intampla, nu e nimic interesant, asta e tot. E vechi. E de mult timp. Absolut niiiici o tragedie. Ati vazut destule filme cu Bruce Willis si Angelina Jolie.

Au mai fost pandemii d-astea si prin '50 si prin '98 si probabil de cand exista omenirea pe planeta, si uite-te la mine cum respir. Cum de fac asta? Este incredibil, i'm aliiiive muhaha! Gripa porcina cere masti, batiste de unica folosinta, gel dezinfectant Touch si mai ales, vaccinuri. Niste vaccinuri care au omorat sute, daca nu chiar mii de oameni de-a lungul timpului. Vrem sa scapam de una, dam in alta. M-am nascut gresit aici, sau poate m-am nascut gresit in general, pentru ca ma uit la oameni si nu imi vine sa cred la ce s-a ajuns, pur si simplu.

Copii speriati care urca in tramvai cu cacatu ala la gura, de parca asa ar rezolva ceva. E un copil. Dar tu, ca parinte, in loc sa-ti faci griji pentru educatia lui, il inveti sa ii fie frica de ceva inexistent. Ai vazut tu pe strada vreun bolnav de gripa porcina? Crezi tu ca poti sa te ridici din pat cu febra si muci, iar pe langa asta sa-ti versi ficatu' si sa-ti scoti amigdalele prin urechi? Ce bolnav ar umbla pe strada asa? Ma rog, sa zicem ca virusul circula, ca nu-ti dai seama cand il iei etc. Dar totusi... In fine.

Am mai vazut oameni care se feresc de alti oameni care stranuta. "A stranutat, fugiti repede, departe, cat mai departe, sa dati peste altu' care stranuta si el!" Nu conteaza praful, alergiile, simpla raceala sau vantul. Conteaza doar gripa porcina! Care salasluieste in sufletul fiecaruia dintre noi. Suntem atat de atasati de ea, ce mult o iubim! N-o lasam sa plece deloc. E acolo, in noi si ne vegheaza, si la cel mai mic semn vine si ne omoara. Nu suparati gripa porcina!

Dar sa revenim la vaccin. Am auzit atatea porcarii, atatea aberatii si aiureli, incat deja mi se pare amuzant. Suntem niste cobai, noi oamenii astia inca in viata. "E mai bine sa previi decat sa tratezi". Sigur? Stiati ca acest vaccin nu are nici un efect? Dar guvernul il cumpara. Nu le pasa de contraindicatii, de reactii adverse. Prefera sa avem cancer decat sa se trezeasca cu o epidemie de gripa. S-au cheltuit miliarde de dolari pe cacatu asta de "antidot" care nu face decat sa te omoare mult mai repede.

Dar putem muri oricum. De gripa porcina, de cancer, sau striviti de un copac. Asa e lumea. Trebuie sa exageram. Exageram cifrele si procentele. Exageram cu masurile de precautie. Cu absolut tot. N-au murit atat de multi oameni, nu va luati dupa tot ce auziti la televizor. Rata a fost mai mica, totul e fals si amplificat, pentru ca noi nu putem fi sinceri, ci trebuie neaparat sa ducem acest razboi. Pana la urma tot la bani se ajunge. Vor bani. Vor sa va sperie, ca sa dati 5 euro, sau cat costa porcaria aia. Mai bine-mi iau o bere. Bagati-va copiii in cusca, pentru ca vine sfarsitu' lumii.

the ones i love

2009-11-11T23:17:00.004+02:00

Cum poti afla care este raportul dintre momentele placute, petrecute cu cineva, si momentele grele? Cum iti poti da seama daca respectiva persoana a incercat sa faca ce-i mai bine pentru tine, sau ce-i mai bine pentru ea?

Au fost zile si seri in care imi spuneam in gand ca e destul de grav, ca dupa tot ce s-a intamplat ar trebui sa ma gandesc un pic la mine si la ce fel de viitor vreau sa am, au fost si zile in care stiam ca daca as renunta la sentimentele mele, ar fi mult prea greu sa uit tot ce a fost, si automat, as avea de suferit tot restul vietii mele. Si au mai fost clipele in care, in iluzia mea, credeam ca o sa ajung in punctul in care n-o sa-mi mai pese, si ca o sa uit destul de repede. Bineinteles ca imi reveneam si imi dadeam seama ca nu as putea sa fac asta vreodata.

Pe langa astea, au fost acele clipe in care stiam ca asa ceva dureaza o eternitate, ca as putea iubi in felul asta la nesfarsit, ca nu exista un final si nu va exista nici macar dupa moartea mea. Si momentele in care ma simteam atat de implinita, cand imi dadeam seama cat de mult contez si cat de norocoasa sunt ca inca mai exista niste persoane capabile de o iubire adevarata pe pamantul asta. Si au mai fost situatiile in care ma simteam ingrozitor de nefericita si pregatita sa renunt la tot, si nu stiu cum se face, dar fix in momentul potrivit mi s-a demonstrat ca inca nu a venit timpul sa fac asta, si probabil ca nici nu va veni.

Iar daca ar fi sa aleg intre aceste doua etape alternante ale vietii mele, as putea spune clar ce ma face fericita. Sau poate ca nu trebuie sa aleg nimic. Pot lasa lucrurile sa se intample, fie bune sau rele, pot invata din ele sau pot sa incerc sa iert si sa merg inainte, pot sa ma bucur de ele sau sa le consider niste “chestii care nu au cum sa se desfasoare decat bine”. Le pot simti lipsa cat de mult vreau, sau pot simti nerabdarea cu care astept sa revina in viata mea. Pot face o multime de lucruri, iar asta e mai mult decat minunat. In schimb, pot sa aleg sa cred sau sa ma incapatanez, sa inteleg sau sa refuz sa vad prin ochii altcuiva, sa ascult sau sa intorc spatele, sa plang sau sa sper in continuare. Dar, daca totul se intampla cu un motiv, inseamna ca trebuie sa accept totul si sa ma bucur de fiecare cuvant frumos, fiecare stare coplesitoare care nu face decat sa-mi dovedeasca existenta unor sentimente puternice, fiecare zambet si fiecare clipa.

Au fost persoane pe care le-am considerat o etapa importanta in viata mea, dar n-au fost niciodata. Sau poate au fost, dar in timp, totul s-a stricat incet incet. Poate stiam deja prea multe unul despre altul, devenise plictisitor, intrasem in capitolul in care cautam defecte. Pana cand le-am gasit. Am aflat ce inseamna sa incerci sa repari o relatie cu o persoana extrem de orgolioasa. Am vazut imaturitatea, incapatanarea, ignoranta. Si am renuntat. Cu ce era sa-mi bat capul de una singura? Am renuntat atat de usor, ca si cum as fi renuntat sa merg. M-am oprit si am zis “gata, unde ma mai duc?”. N-am simtit absolut nimic, poate doar eliberare si o fericire imposibil de descris. Iar daca vreodata imi amintesc de acele persoane, le transmit un gand bun, chiar daca ei probabil m-au uitat. Iar pentru ca sunt capabila sa fac asta, ma iubesc.

Dar au fost. Acum sunt alte persoane. Cu adevarat importante. Persoane pe care niciodata n-o sa le cunosc pe deplin. In fiecare zi aflu ceva nou. E imposibil sa ne plictisim sau sa ne oprim vreodata. Persoane care au defecte pe care cateodata le ador si pe care cateodata incerc sa le transform. Cu ei n-o sa ma opresc din mers niciodata, intotdeauna o sa am unde sa ma duc. Si ma simt excelent pentru ca am parte de ceva atat de rar. Unii nici macar nu stiu ce-i aia, dar eu stiu, si este extraordinar.

Asa e mereu. Intalnesti oameni care te dezamagesc si oameni care iti redau increderea. Sa nu uitati niciodata care din ei trebuiesc pastrati si iubiti.

The real me

2009-11-11T16:17:00.010+02:00

Ce tot incerc sa fac, ce vreau sa demonstrez si pentru cine? Nu ar trebui sa fiu eu singura care stie cel mai bine ce fel de om sunt si ce fel de viata am?

Dar e dezamagitor. Sa duci o viata de cacat, sa ai probleme, sa iti vezi moartea cu ochii, cateodata, sa traiesti fara copilaria aia tarzie in care habar nu ai pe ce lume esti, sa fi fortat sa stii dintr-o data totul, pentru ca viata asta rea te obliga sa cresti mare si sa renunti la vise intr-o singura zi, sa fi diferit. E ciudat sa fi diferit. Lucrul asta te face sa fi rau cateodata. E aproape imposibil sa fi un om bun, cand absolut toata lumea din jurul tau te judeca si vrea sa te schimbe. E aproape imposibil sa-i iubesti, inca, sa ierti, sa ignori, sa ii privesti de undeva de sus si sa-ti fie mila de ei.

E dureros sa uiti dintr-o data cine esti. Sa iti pierzi increderea in tine si punctul de vedere pe care il sustineai tare tare cu doar 10 minute in urma. Sa dispara asa, doar pentru ca cineva a sugerat, intr-un fel sau altul, ca nu esti suficient de bun. Ca-s altii mai buni. Mai mari. Mai destepti. Mai... oricum decat tine.

E coplesitor sa stii in sufletul tau cine esti cu adevarat, dar sa nu ti se dea sansa sa arati. Sa fi lasat pe dinafara, doar pentru ca... pentru ca ce? Ca visezi? Ca esti fericit? Aveti idee cat de greu e, in lumea asta sa realizezi aceste lucruri? Sa speri, sa crezi, sa iubesti. Uite-te la cei din jurul tau, de exemplu. Ce vezi? Probleme? Si ce? Si tu ai probleme. Nu-s probleme adevarate, in nici unul din cele doua cazuri. Problema e cand vezi ca tu ai reusit, iar ei nu, si nu ai cum sa arati lumii intregi cat de importanta e aceasta diferenta.

E incredibil cum persoanele care te stiu cel mai bine, refuza sa te creada, continua sa te judece si sa te subaprecieze, sa te vada mai jos, mai mic, mai slab decat esti de fapt.

Ce trebuie sa facem, ca sa ii facem sa ne vada cu adevarat? Un copil? Trebuie sa fac un copil? Daca as face un copil, as fi dintr-o data responsabila? As putea sa-l fac acum, sau peste 2 ani, sau peste 10 ani, sau peste 20, sau niciodata. Asa ca, pot sa fiu responsabila acum, sau peste 2 ani, sau peste 10 ani, sau peste 20, sau niciodata. Asta inseamna ca o sa ramanem mai jos, mai mici, mai slabi, pana in momentul in care va aparea cineva mai mic si mai slab decat noi. Ei bine, nu merge asa.

Rumeinia

2009-11-04T20:15:00.007+02:00

Parca a trecut deja prea mult timp de cand n-am mai fost atat de revoltata impotriva oamenilor "mari" din tara asta. Fie ca conduc guvernul, parlamentul, ministerul, IGPR-ul, rompetrolul, automobilul, PROtv-ul, BNR-ul, CFR-ul, Kaufland-ul, jandarmeria, politia, SRI-ul sau o amarata de firma, au exact aceeasi mentalitate! Sunt niste oameni diferiti, dar cu principii clonate si cu scopuri inutile.

In fiecare zi, cineva are o problema de rezolvat. Si la cine sa apelam noi, muritorii, daca nu la acesti mici mari paraziti care sunt pusi in frunte, de o societate inapoiata, pentru a ne ajuta? Se presupune ca "sfintii" astia sunt cei mai destepti, cei mai iluminati, cei mai puri, cei mai dornici de a intinde o mana. Asa ii vedem la televizor, pe afisele de pe strada, in reviste, pe internet, peste tot. "Da, sigur ca traim bine!" astea-s comentariile ironice care explodeaza in mintea fiecarui om care vede reclamele astea penibil de false. Si totusi, cand vine ziua in care rasul se transforma in plans, si ni se intampla noua, cand avem intr-adevar o problema, o nelamurire, o idee, o parere, sau pur si simplu ceva de spus, cine naiba ne asculta? Bineinteles ca nimeni!

Ignoranta, nepasare si lucruri mai bune de facut. Asta e politica.

"Ne pare rau, nu putem face nimic." Asta e cel mai politicos raspuns pe care stiu ei sa ni-l dea. Dar daca indraznim sa insistam, incep sa fiarba ca o oala sub presiune. Suiera.

"Dar nu putem face nimic! Nu noi ne ocupam de asta!"

Dar cine, dragilor?

"N-aveti decat sa chemati pe cine vreti." "Nu ne intereseaza." dupa care, iti trantesc usa in nas sau pleaca pur si simplu.

Sa nu fiti niciodata prea ambitiosi cand se intampla asta. Daca o sa va puneti in gand sa vorbiti cu "sefii mai mari" o sa dati peste aceleasi fraze. Probabil asta au avut ei de invatat pentru admiterea la facultate. "Enervarea clientilor" "Manipularea mintilor slabe" "Cuvinte magice pentru a ne pastra banii in buzunar". Cele 3 capitole esentiale supravietuirii si castigarii primului loc in fruntea celor mai nefericite persoane din lume.

Sunt niste nefericiti. Au bani, si ii folosesc pentru a face altii noi. Si ce daca? Care e diferenta dintre noi si ei? Ei au niste hartii in plus, si mai putina inteligenta. Noi avem carti in biblioteca si pareri diferite. Ce, trebuie sa ne asculte ei? Nu va mai chinuiti sa schimbati ceva, nu merge. Schimbati-va voi, in niste oameni mai rabdatori si mai calmi.

Si faceti mai mult caca, pentru noile generatii care vor avea nevoie de catapulte.

NeLiniste.

2009-11-03T18:03:00.004+02:00

"Nu asa trebuia sa fie." isi spunea. Se uita in gol, simtindu-si propria reflexie cu privirea atintita asupra ei. Ce era atat de diferit astazi? Era ciudata, acolo, in spatele oglinzii. Nu era ea, nu avea cum sa se schimbe in doar cateva ore. Imaginile din timpul zilei se derulau in mintea ei, acum prea obosita. Dimineata, frigul, oamenii, frigul din nou si apoi seara. Isi urmarea atent fiecare miscare, de undeva de sus, printr-un fel de nefiinta. Nu era ea. Era doar un alt vis urat, ca multe altele, si totusi, de data asta parea mai real. Nici degetele nu ii tremurau la fel de intens. Fata ii ramanea inerta, fara pic de expresie, gandurile erau blocate, fara permisiunea de a alerga libere si de a gasi o solutie.

Mintea parca dintr-o data avea limite. Nu putea trece de ce s-a intamplat, toate scenele incepeau sa dispara incet incet pierzandu-si din claritate, lasandu-i un singur fragment pe care sa-l analizeze, dar nici macar el nu avea conturul bine definit.

Asa ca mintea a decis ca e prea mult. E mult prea multa suferinta, prea mult haos, neintelegere, lacrimi. Si totul a capatat o noua forma, un gol imens, urias, in centrul sufletului ei. Numai asta isi mai amintea acum. Nici macar nu stia daca a gresit si cu ce, daca a reactionat normal, daca primul impuls a fost cel mai bun, sau daca ea a facut intr-adevar toate lucrurile astea. Pentru ca daca ar fi avut posibilitatea sa se intoarca inapoi, in timp, ar fi fost altfel. Poate mai bine. Sigur mai bine.

Si daca a gresit, atunci, cu ce? Care a fost factorul care a cauzat distrugerea unui lucru atat de simplu si frumos, unei zile pe care a asteptat-o atat? Oare cat de mult a reusit sa raneasca? Poate ar fi trebuit sa se poarte altfel. Sa fie mai toleranta. Mai intelegatoare. Mai putin suspicioasa. Mai convingatoare. Mai deschisa, mai... Dar daca nu a gresit?

"Nu asa trebuia sa fie." Inca o data, era gata sa slabeasca stransoarea, sa renunte la trecut, chiar daca acest trecut era in acelasi timp si prezent, si sa o ia de la capat. Daca nu asa trebuia sa fie, atunci inseamna, evident, ca trebuia sa se schimbe. Poate ca nimeni, niciodata, nu e vinovat, sau poate toata lumea e... Dar n-o sa ne dam seama cine, pentru ca toti avem viziuni diferite.

Isi observa din nou reflexia in oglinda, iar golul imens isi facu din nou simtita prezenta, facandu-se din ce in ce mai mare, ajungand aproape de infinit, mancand-o de vie, cuprinzandu-i incet incet trupul intr-un nimic sumbru. Inexistent.

missing it all

2009-11-02T21:57:00.000+02:00

E greu sa te imparti intre cum a fost si ce ai fost fortat sa schimbi, intre ce vrei si ce ai, intre cum ai vrea sa fie si cum e de fapt.

E minunat sa ai o viata perfecta. E ingrozitor sa nu-ti dai seama de asta la momentul potrivit. Lucrurile se schimba, si la un moment dat ai sa intelegi cat de frumos a fost si cum inconstienta ti-a intunecat vederea de-a lungul timpului. Abia asteptai sa fie altfel. Dar niciodata nu ai stiut cu adevarat cum.

Si te gasesti in fata unei altfel de vieti, atat de repede, incat nu apuci sa-ti iei la revedere de la cea veche.

Din cand in cand ma uit inapoi si ma intreb ce imi lipsea si de ce am vrut altceva, iar acum realizez ca aveam totul. Fericirea care-mi trebuia, timpul meu, gandurile mele, prietenii mei… si acum? Ce a ramas? Mici fragmente pe care nu am putut sa le las in urma, un trecut care s-a legat de mine atat de strans incat simt ca ma sugruma. Pe altele le-am pastrat undeva in mintea mea, ca pe niste poze. Le mai rasfoiesc din cand in cand. Dar nu e ca si cum le-as retrai.

Cu fiecare zi care trece mi se pare din ce in ce mai ireal, ma astept sa apara cineva si sa-mi zica: “Gata, ati trecut testul, puteti sa va intoarceti inapoi.” Si n-as mai face aceleasi greseli. N-as mai lasa totul sa-mi scape printre degete. Poate as face alte alegeri, as gandi mai mult. Poate mi-as da seama cat de mult conteaza totul, la momentul potrivit.

Si uite-asa ne petrecem viata regretand ca nu avem curajul sa schimbam ceva, sa facem curat, sa adunam amintirile si sa le facem sa se intample din nou. Mi se pare ca traiesc in lumea altcuiva, eu nu am ce cauta aici, eu sunt altcineva, ati gresit persoana! Apoi revin la realitate si nu-mi vine sa cred. Eu sunt cea care regreta, eu sunt cea care a pierdut si care inca nu face nimic, eu sunt cea care face fiecare secunda sa fie din ce in ce mai dureroasa. Chiar eu. Si stau, si astept sa nu mai fiu eu, sa ma trezesc, sa observ ca de fapt asta e doar o joaca si ca totul e la fel ca la inceput, dar nu e. Totul e real si va ramane asa, trece pe langa mine, iar eu ma uit si refuz sa cred...

Pentru sufletul tau stramb

2009-10-27T00:30:00.011+02:00

Incep sa cred ca am innebunit dorindu-mi un lucru de care majoritatea oamenilor vor sa scape. Vreau sa simt pe propria piele o furie adevarata, nemarginita, nelimitata, infinita, pura, sa stiu ca nu pot trece cu vederea greseli imense si cuvinte grele. Vreau sa te tin minte ca fiind cel mai fals om dintre toti, cel mai plastic plastic, cea mai parsiva si ipocrita fiinta, cel mai profitor si lingusitor suflet, cea mai otravitoare privire. Esti acea persoana pe care toti o iubesc, si pe care nimeni nu o crede capabila de o asemenea rautate. Ne uitam la tine si la modul tau de a ne ajuta, dar ce intelegi tu prin a ne ajuta, de fapt? Pentru ca tot timpul ai facut acelasi lucru. Ai venit ca o floricica, razand si clipind des cu ochii tai sclipitori si ai spus:"Nu-i nimic, eu te inteleg si iti promit ca...". Apoi, ai fugit, te-a batut vantul si ti-a ciufulit creierul, promisiuline s-au pierdut, iar in strafundul mintii mele am stiut ca intelegerea ta nu a existat niciodata. Exact asa vreau sa te tin minte.

Si nu pot, fir-ar a dracului de treaba! Nu pot... Nu meriti absolut deloc a doua, a treia, a patra sansa, n-o meriti nici macar pe a mia, pentru ca, da, ai ajuns tocmai pana acolo. De fiecare data, in fiecare zi, ai indepartat oamenii pe care cica ii iubeai, iar noi, ca niste prosti, intotdeauna te-am crezut a doua oara. Si te-am primit cu bratele deschise, ca sa faci exact aceeasi greseala, din nou. Si stiam, cu totii, ca la asta se va ajunge. Stiam parsivitatea si prefacatoria ta. Stiam. Dar poate ca, pe langa toate astea, undeva, in sufletul tau, macar pentru o secunda, ai avut remuscari. Poate ca ti-a parut rau. Nu pot sa cred ca nu ti-a parut rau... Refuz sa ma-ndoiesc de infima ta urma de constiinta existenta. Sunt sigura ca e acolo, undeva.

Probabil asta este si motivul pentru care ma simt asa. Eu nu sunt ca tine. Nu sunt o persoana rea. Eu iubesc. Eu iert. Mie-mi pare rau. Eu trec peste tot. Eu fac toate astea, tot timpul, si cateodata regret atat de mult. Mi-ar fi fost atat de usor sa te urasc acum, as accepta atat de usor sa plec si sa nu te mai vad pana la sfarsitul vietii... Dar nu pot. Ma simt responsabila pentru ce a fost si ce va urma, pentru ca, daca am reusit sa te schimb macar putin, inseamna ca daca te-as lasa balta acum, ai suferi. Ai plange, probabil, si asta pentru mine e greu de suportat, chiar daca si eu am plans de-atatea ori din cauza ta.

Poate ai incercat sa-mi spui ca-ti pare rau, iar eu ti-am intors spatele. Meriti. Ai merita-o pentru tot restul vietii. Dar am obosit, venele imi sunt incarcate cu prea multa repulsie. Eu nu sunt facuta pentru asa ceva. Nu pot. Nu mai pot.

Si nu, nu-mi pasa de orgoliu. E un cacat, am invatat si eu cat poti pierde din cauza lui. Nu vreau sa profiti de asta. Dar vreau sa invat sa urasc, macar putin, macar cateodata.

21, sau ce?

2009-10-21T22:48:00.010+03:00

Cateodata ai nevoie de o evadare. Simti nevoia sa fugi de tine insuti si de gandurile apasatoare si chinuitoare.
Asa ca azi am evadat si mi-am adus aminte cat de mult conteaza sa ai o zi buna, in care totul merge perfect, sau, in care totul merge pe dos, dar tu refuzi sa vezi asta.
Si ce-am facut?

Sa incep cu prietenii. Acele fiinte speciale care te ajuta doar ascultandu-te, la orice ora din zi, care te trezesc la realitate si-ti readuc zambetul pe buze facand cele mai obisnuite lucruri in cele mai neobisnuite si unice moduri. Cei pe care nu-i lasi sa te lase sa uiti clipele cu adevarat frumoase.
A fost frig afara. Si a fost bine. Pentru ca vantul mi-a strecurat sub nas atatea mirosuri familiare. Toamna, trotuarul ud, frunzele, praful, propriul parfum.
A fost frig afara, dar mie mi-a fost cald.
Cu 50 de mii am vazut un film prost fara sa stiu cum se numeste, doar pentru ca simteam nevoia sa stau jos.
Am privit oamenii cum trec grabiti prin fara McDonald's-ului stand la masa afara si mancand cartofi prajiti, desi nu suport McDonald's-ul.
Am mers o ora degeaba catre un loc, doar ca sa descopar ca nu mai e acolo.
Am ras in hohote in troleu fara sa stiu de ce.

Facand toate aceste lucruri, ce probabil ar fi parut ingrozitoare intr-o oarecare alta zi, dar care astazi au fost minunate, am realizat ca acele ganduri apasatoare si chinuitoare au fost de fapt inutile, tot timpul. Cum am putut sa imi ocup mintea cu asemenea probleme? Dar stiu ca o s-o fac din nou. Asa suntem noi, oamenii. Dupa ce ne trece buba, incepem sa radem.

Acum, sunt inca in stadiul in care mi-e frica sa nu ma lovesc iar, dar totusi fericita. De ce? Pentru ca simt ceva extraordinar, pentru ca am tot ce imi trebuie, pentru ca nu ma satur sa zambesc pur si simplu, pentru ca sunt cu capul in nori, pentru ca e bine, e cald, e asa cum viseaza toata lumea, pentru ca am ceva perfect chiar aici, in fata mea.

whatever makes me happy

2009-10-20T00:50:00.010+03:00

Nu e usor sa-ti dai seama ce anume te face fericit, pentru ca asta inseamna ca ai destul timp sa te gandesti la asta. In cateva minute am realizat ce-mi lipseste si ce-mi trebuie pentru a fi fericita: cei pe care-i iubesc. Mama avea dreptate. “Nu conteaza unde, ci cu cine.” Pai… Bine, si? Am in permanenta langa mine o persoana importanta. Si restul...? Cum ii poti aduna pe toti intr-un singur loc? Asta inseamna posesivitate. Si totusi, imi trebuie toti. Ar fi minunat sa ne uneasca aceeasi iubire. Ma intreb... Am mai simti acele probleme din viata de zi cu zi, daca singura noastra nevoie ar fi aceeasi? Nevoia de prezenta celorlalti.
Stiu, e imposibil. Fiecare are alte probleme. N-avem timp de asemenea vise cretine. Si totusi, exista anumite zile in care fiecare obiect pe care il gasesti aruncat in vreun colt al camerei, iti aminteste de o anumita persoana. Si n-o sa fi niciodata pe deplin fericit, daca intr-o zi esti cu el, apoi esti cu ei, apoi esti cu ceilalti. Ai nevoie de toti odata, macar o data. O zi, o ora, ca sa iti dai seama cat de mult conteaza pentru tine, apoi sa te bucuri de starea asta minunata tot restul saptamanii.
Dar nu se poate. Viata ne arunca pe drumuri diferite. Si poate fiecare dintre noi are inca 5 suflete pe care le vrea alaturi. Si fiecare din cei 5 mai are inca 5, si tot asa. La ce s-ar ajunge? La o armonie generala, la o iubire coplesitoare, la o intreaga planeta fericita. Cat de dureros e sa ajungi la o concluzie atat de frumoasa si sa-ti dai seama cat de imposibil e sa fie si adevarata!
De ce avem constiinta aia care ne impiedica sa ne intoarcem din drum si sa strigam in gura mare: “Stai! M-am razgandit, stiu ce vreau, vreau sa mai ramanem aici!”? De ce avem responsabilitati? De ce nu facem ce vrem? Pentru ca ne gandim ca e absurd si ca avem treaba a doua zi. Ne gandim ce ar spune altii, sau ce lasam in urma, sau ce viitor am avea daca ne-am asculta inima, si nu mintea. Va zic eu viitorul. Am fi fericiti. Dar nu. Noi nu putem fi fericiti pentru ca avem probleme de rezolvat.
Si asa ii lasam sa plece, fara sa stie cat de mult ne vor lipsi. Si poate si ei ar vrea sa zica ceva. Dar… si ei au treaba a doua zi.
E ingrozitor sa iti rasune in creier o voce, sau un ras, sau sa inchizi ochii si vezi un zambet, mereu, de fiecare data, sa stii ca e posibil sa nu-l mai intalnesti niciodata. E chinuitor sa te abtii sa spui ce simti la momentul potrivit. Si chiar daca are cine sa-mi zica “va fi bine” in fiecare zi, si chiar daca stiu ca asa e, e greu sa accept…

one life, one blood.

2009-10-19T14:32:00.007+03:00

Aud peste tot ca in ziua de azi trebuie sa fi egoist. Sa te gandesti mai mult la tine, decat la ceilalti, sa faci ce crezi ca e mai bine in primul rand pentru tine. Si nu stiu exact daca sunt incapabila de acest sentiment, sau pur si simplu, in timp, am descoperit ca fericirea mea depinde de fericirea celorlalti.

Totusi, cand e vorba de acele persoane care obisnuiau sa insemne foarte mult, dar care acum sunt doar "niste oameni", cum uitam ce a fost odata? Si cum ne dam seama daca ei inca simt la fel ca inainte, sau au uitat deja? Cum putem afla daca prioritatile lor sunt altele acum, cand deja ne arata prin gesturi, ca asa e? Si cum sa nu tinem strans cu dintii de speranta ca intr-un fel, totul a ramas neschimat, cand pentru noi, ei inca sunt importanti? Cum facem sa fim egoisti, cand iubim, dar cand sentimentul reciproc nu este la fel de puternic? Stim deja ca pentru ei nu conteaza, nu? Le este absout indiferent ce se intampla cu noi, atata timp cat ei au tot ce le trebuie. Nu au nevoie de noi. Si totusi, noi cum putem sa nu avem nevoie de ei?

Si oare daca am reusi sa fim egoisti, si sa dam cu piciorul in toate sentimentele care au existat ani de zile, i-am rani? Nu inteleg cum, cat si ce simt si de ce simt, cand stiu ca ei si-au batut joc de tot. Si nu pricep de ce inca vreau sa-si dea seama ca viata trece, iar ei se joaca de-a teribilismul. De ce as vrea asta, de ce sa vreau sa fie ei fericiti, de ce vreau sa contez pentru niste persoane pe care nu le intereseaza cine sunt si ce fac?

E adevarat. M-am saturat sa traiesc asa. Sa ma prefac ca viata e frumoasa, sa evit discutii importante, sa ma port frumos si sa se poarte frumos inapoi, dupa care sa ne gandim, fiecare, cat de fericiti am fi altfel. Oare e timpul sa fac ce trebuie, pentru mine, fara sa ma uit inapoi si fara sa ma gandesc ce vor simti ei cand vor vedea ca sunt prima care e in stare sa recunoasca faptul ca avem nevoie sa traim pentru propria fericire?

Cu toate ca sustin sus si tare ca viitorul si trecutul nu conteaza, nu pot sa nu ma intreb ce se va intampla dupa ce voi face acest mare pas, dupa ce o sa-mi iau avant si o sa sar intr-o altfel de viata, fara sa am o siguranta, fara sa calculez distanta si precizia, asa cum fac de obicei. Nu sunt o persoana spontana. Nu pot sa fac ceva fara sa cunosc consecintele. Nu pot sa las in urma tot. Nu pot sa-mi amintesc cat rau mi-au facut. Si iar e vorba de ei. Si tocmai d-aia nu pot. Dar ma gandesc ca poate trebuie sa invat cum se face.

such a perfect day

2009-10-16T23:17:00.006+03:00

In ciuda faptului ca dimineata a inceput prost, astazi e una din zilele in care absolut nimic nu ma poate intrista. Nici macar ploaia, frigul si vantul din ultimul timp. Pentru mine e soare si e vara, iar celulele mele inca umbla imbracate in tricou prin organism. La mine e frumos si placut, cel putin azi.

Astazi e una din zilele in care nu imi lipseste nimic, in care sunt fericita sa am alaturi de mine persoane extraordinare.

E una din zilele in care ma multumesc cu acele nimicuri pe langa care trec de fiecare data si pe care le ignor. Sa ma uit la flori, de exemplu. Mi-am adus aminte ca mie de fapt imi plac florile.

Si voi adormi zambind si gandindu-ma ca, intr-un fel, astazi sunt o persoana norocoasa, pentru ca am un refugiu in care ma ascund, cand e greu. Am o poarta spre o lume frumoasa. Am vise. Am o gramada de oferit. Si mai ales, am cui sa ofer.

Si poate n-o sa dureze mult. Poate maine o sa se intample ceva rau. Dar astazi, am puterea sa zic "nu-i nimic".

illusions

2009-10-15T19:00:00.006+03:00

astazi am incercat sa imi ies din corp si sa ma privesc de undeva, din afara. nu eram foarte departe, stateam la aceeasi masa cu mine, dar eram cu totul altcineva. o persoana de care m-am speriat ingrozitor.
mi-am dat seama ca in viata intotdeauna dai peste aceiasi oameni, dar cu chipuri diferite. aparent aceleasi povesti, aceleasi placeri, aceiasi bani, acelasi sex, aceeasi fericire, aceeasi muzica. te obisnuiesti atat de mult cu ceea ce vezi, incat ti se pare ceva extrem de normal si de perfect, iar mai tarziu te trezesti ca vrei sa fi ca ei. fara sa-ti dai seama, incepi sa-ti doresti aceeasi poveste, aceeasi placere, aceiasi bani, acelasi sex, aceeasi fericire, aceeasi muzica. ai impresia ca viata ta se va derula ca un film prost, ca un cliseu. o casa perfecta, un caine, doi copii, un BMW, un barbat sau o femeie si gata. asta e adevarata implinire. de fapt, asta inseamna sa ratezi.
apoi, dupa ce am vazut cat de tare ma revolt cand ii vad incercand sa para fericiti, am stiut de ce m-am speriat atat de rau de viitorul meu. pentru ca vroiam si eu, exact acelasi lucru pe care il au ei. si ma gandeam cat de frumos trebuie sa fie, fara sa inteleg ca eu deja am totul.
acela a fost momentul in care am revenit cu picioarele pe pamant si am zambit. gandurile astea au inceput sa ma amuze. nu mai eram speriata. eram doar fericita. de ce sa nu ma bucur de ce am eu, de ce trebuie neaparat sa traiesc in permanenta in alta parte, de ce trebuie sa imi fac planuri, cand prezentul meu este extraordinar si unic, cand am o stare pe care putini o cunosc, cand zambesc, cand iubesc, cand ma simt bine cu adevarat? de ce as vrea altceva, cand am exact ce-mi trebuie aici, cu mine?
nu. nu vreau sa traiesc ca ei, intr-o societate in care esti obligat sa fi popular, sa ai bani, sa mergi la petreceri, sa ai intotdeauna ceva de facut, sa ai relatii nereusite, sa te prefaci ca iubesti.
nu am vrut ca subconstientul meu sa-si doreasca un asemenea haos. refuz sa fiu inca o clona a personajului principal din filmele americane. vreau si eu multe, e adevarat, dar pana la urma... toti vrem cate ceva. si totusi, eu vreau pentru ca vreau, nu pentru ca are toata lumea. asta e singura diferenta. si daca stau sa ma gandesc mai bine, ei ar trebui sa se sperie.

The most decisive actions of our life are most often unconsidered actions

2009-10-13T16:07:00.009+03:00

Sunt unii oameni care traiesc viata la maxim si care fac absolut tot ce le trece prin cap, in orice moment al zilei, si oameni care au nevoie de luni intregi pentru a face o alegere corecta. Ma intreb cum e mai bine sa fim? A decide. O facem in fiecare ora din viata, e un reflex, e un fel de inspiratie si expiratie sau o clipire (nu o sclipire) a mintii noastre. Alegem pantofii negri in locul celor maro. Alegem taxiul in loc sa stam in statia mijloacelor de transport in comun. Alegem o casa, in locul unui apartament, un alt telefon, o alta masina, o alta strada, o alta activitate, alegem sa dormim prea mult, sa mancam prea putin, sa citim sau sa ne uitam la un film, sa facem sex sau sa bem o cafea. Intotdeauna sunt doua sau mai multe variante, in fiecare intrebare si in fiecare raspuns, in fiecare detaliu, oriunde. “O luam pe asta sau pe cealalta?”
Si totusi, cand e vorba de treburi serioase, chestiuni care iti pot schimba modul de a gandi, de ce e atat de complicat? De ce nu e la fel de simplu sa iti doresti un nou inceput?
Spunem “da” in fiecare zi, unor lucruri daunatoare, iar cand intervine ceva diferit, il respingem. Fumam, bem, dam un sac de bani pe hanie pe care deja le avem, mancam big macuri in loc sa mancam salata si mere, si stim ca nu ne pasa, ca nu e important. Iar cand in viata apare o intrebare putin mai grea decat restul rutinei de zi cu zi, ne blocam. Oare ne e frica, sau ne-am obisnuit atat de mult cu obiecte si actiuni neinsemnate, dar care pentru noi inseamna o adevarata incantare?
In orice caz, majoritatea oamenilor fug. Dau peste o sansa si grabesc pasul, pana incep sa alerge, dorindu-si sa ajunga in acel loc inexistent in care nu mai au de-a face cu o asemenea dificultate.
Atunci cand ne retragem pentru a ne continua viata asa cum am trait-o pana acum, cum decidem care este cel mai frumos mod de a iesi dintr-o poveste fara a rani pe cineva, fara a avea mustrari de constiinta, fara a regreta?
Vine apoi intrebarea: "Oare am procedat corect?" Exista acea voce micuta din capul tau care iti dicteaza ce sa faci, ce sa spui, in ce loc, si cand, iar in momentul in care incepe sa-si puna aceasta intrebare, iti dai seama ca esti in dubii, si ca, intr-un fel deja ai ales. Si vocea iti raspunde: "Da, normal ca am procedat corect, am deja ce mi se ofera, nu mai am nevoie de nimic."

Cand nu mai e vorba de incaltaminte, masini si mobila, cand intervin acele lucruri spirituale, cand ne gasim in fata unei dileme… Cum reusim sa nu ne mai implicam?

make a wish

2009-10-11T23:08:00.006+03:00

Ma intreb.

De ce vrem un anumit scop pentru toate visele noastre? Zi de zi, fiecare om de pe planeta are o activitate fizica, dar in subconstientul lui se petrece o dorinta. Vrem sa castigam la loto. Vrem sa avem o viata perfecta. Vrem sa gandim corect. Vrem miliarde de lucruri.

Si cu toate ca nu cred in imposibilitate, in anumite momente, cad intr-o stare oribila, in care, pentru o fractiune de secunda, imi trece prin cap gandul ca s-ar putea sa nu se intample. Dureaza putin, dar o simt cu o intensitate prea puternica pentru a o exprima in cuvinte. Si atunci imi aduc aminte de ce mi-a zis o persoana cu un rol important in viata mea: "Iti dai seama ce s-ar intampla daca s-ar indeplini absolut toate dorintele tuturor oamenilor?" La inceput mi s-a parut cel mai frumos lucru care ar putea exista, dar apoi... Mi-am dat seama ca are dreptate. Nu putem imparti acele dorinte in doua. Nu putem separa raul de bine cand e vorba de ceea ce vrem, pentru ca acest lucru ne orbeste, ne spala creierele, ne transforma. Asa ca... Daca asa ceva ar fi posibil... Oare am mai avea vreun viitor? Ar invia mortii? Ar fi Pamantul plat? Am mai exista? S-ar intoarce dinozaurii? Am fi nemuritori? Am fi prea multi, prea putini, prea bogati, prea inteligenti? Daca am fi toate la un loc? Pai... daca am fi toate astea la un loc, iar Pamantul ar fi plat, am cadea de pe el, in gol. (Ce absurd suna)

Asa ca... E bine sa nu avem totul si totusi sa avem ceva. Avem, in noi, puterea de a visa. Visam ziua si noaptea, avem tot dreptul din lume sa ne ocupam non stop de asta. Nimeni nu ne poate lua aceasta placere. Si poate sa se intample, sau poate sa nu se intample. Nu conteaza. Oricum, cat dureaza senzatia in care ne dam seama ca avem ceea ce ne dorim? O secunda? Doua? Apoi uitam. Ne obisnuim, si incepem sa ne dorim altceva. Dar visele cat dureaza...?

Let go?

2009-10-09T15:49:00.004+03:00

Hai sa zicem ca analizez fericirea prea mult, cand de fapt ar trebui sa o traiesc. Asa se zice. Dar se mai zice, ca daca in viata ai macar 5 persoane care te iubesc si care te inteleg, si pe care le iubesti la randul tau, nu iti mai lipseste nimic. Deci, fericirea e legata strans de persoanele din viata ta. Si cum as putea eu sa traiesc aceasta fericire, cand oamenii aceia speciali se ridica si pleaca unul dupa altul? Nu e chiar foarte usor sa o iei de la capat, complet singur. Nu e usor sa traiesti ignorandu-ti si blocandu-ti amintirile. Nu e usor sa renunti intr-o singura saptamana la tot ce iti placea sa faci. Nu e usor sa treci nepasator peste vreo poza veche, peste vreo melodie, peste un loc de pe o strada oarecare.
Si daca asta trebuie sa fac, ar insemna un sfarsit groaznic. Sunt fortata sa uit, sa imi scot creierul din cutia craniana, sa il bag in apa si sa torn peste el detergent. Nu poti face asta, cand te legi atat de mult de anumite lucruri, de anumiti oameni.
Pe langa toate astea, ma uit acum la toti cei care obisnuiau sa conteze pentru mine, si ma intreb cum naiba am ajuns eu sa tin la ei? Merita? De ce nu pot renunta la cei care imi fac rau in fiecare zi? De ce nu imi poti controla sufletul si sentimentele, asa cum imi pot controla gandurile? De ce stiu atat de bine ce ar trebui sa fac si ce fel de viata ar trebui sa am, si in acelasi timp simt ca nu pot sa fac acest pas urias? De ce stiu ce e mai bine pentru mine, dar imi doresc tot ce e mai rau? De ce raul ala obisnuia sa ma faca fericita odata? De ce am ales o viata previzibila si obisnuita, cand apareau intotdeauna sanse pentru a o schimba? De ce nu am vrut altceva? Am crezut in eternitate, am crezut in nemurirea clipelor frumoase. Am crezut ca secundele alea simple sunt infinite. Am crezut ca timpul sta pe loc pentru mine si ca niciodata n-o sa am nevoie de altceva. Asa ca am ales. Iar acum, dupa ani de zile, imi dau seama ca am ales prost. As fi putut fi un om normal acum, as fi putut avea altfel de probleme, altfel de principii, idei si asa mai departe. N-as mai fi fost dependenta de nimic.
Si ce fel de incredere mai poate exista pe lumea asta, cand ei iti spun ca le pasa si a doua zi te roaga politicos sa iesi din viata lor? Cand intr-o zi e alba si in alta e neagra? Cand te indulcesc cu vorbe frumoase, apoi arunca cu noroi fix in mijlocul sufletului tau? Cand tu vrei intelegere, si ei iti dau probleme in plus de rezolvat? Ce as mai putea sa cred, cand vad cum trece timpul si ei se simt raniti? Cat sa ma mai intreb cu ce am gresit? Fiind eu insami? Iubind viata pe care o am? Aveam…? Mai merita cineva vreo sansa? La un moment dat, trebuie sa se termine, si atunci, trebuie sa fim puternici si pregatiti sa aruncam pe geam absolut tot ce am trait si am iubit, intr-o singura secunda. Daca nu le dam drumul acum, cand o vom face?
Am invatat ca nu mai pot rata nici o sansa de a-mi schimba viata. Prea multe dezamagiri si prea multe nopti albe. Incerc din nou sa ma oblig sa vreau sa se termine aici si acum, sa se schimbe. In bine, sau in rau… Cine poate stii? Si ce ma fac daca nu pot nici de data asta?

Sau... Poate nu trebuie sa pot. Poate ca intr-adevar exista si alte solutii, si intr-un final o sa invatam sa spunem ceea ce simtim, inainte sa dam cu piciorul la tot ce avem. Sau poate nu. Sau poate ca cea mai buna solutie e sa lasam lucrurile sa se intample singure.

twist and turn...

2009-10-07T20:17:00.003+03:00

Nu mai stiu cum sa incep, de data asta. In disperarea mea, nu am stiut nici macar cum sa incep propozitia anterioara. Nici nu stiu ce urmeaza si cum sa spun tot ce simt. Stiu doar ca viata e o gluma proasta.
Viata te face cateodata sa-ti doresti sa fi bun. Sa-ti pese mai mult. Sa crezi in viitor. Sa raspunzi la telefoanele de la 2 noaptea pentru a-ti ajuta prietenii. Sa fi in armonie cu tine insuti. Cel putin asa zicea Oscar Wilde. Totusi, am realizat ca in momentul in care decizi ca vrei sa-ti schimbi viata si conceptiile, este extrem de greu. Nu poti face un pact cu tine, pentru ca exista riscul de a-l incalca la cel mai mic obstacol ivit. Nu esti suficient de puternic pentru a te ambitiona singur. E aproape imposibil sa traiesti incercand zi de zi sa nu mai judeci dupa primele aparente, sa nu mai vorbesti urat despre cei pe care nu-i cunosti, sa ierti. E chinuitor. Majoritatea vad acest lucru ca pe o auto-tortura. De aceea renunta. Aleg sa fie ca toti ceilalti, pentru ca e mult mai usor asa. Avem impresia ca “asa suntem noi” si ca “nu puem controla primul gand care ne rasare in centrul creierului.” Ei bine, eu cred ca putem.
Mi-am dat seama, in sfarsit. Stiam ca vreau sa fiu rabdatoare, intelegatoare, iertatoare, iubitoare, cu toti oamenii pe care ii stiu. Stiam ca nu pot uri pe nimeni cu adevarat, indiferent ce mi-ar face. Stiam ca, toate aceste lucruri dovedesc cat de mult imi pasa. Dar, sentimentul nu era reciproc niciodata. Asa ca am decis ca nu sunt suficient de buna.
Si acum a venit ziua in care am vazut cu ochii mei ca ne putem schimba intr-o secunda. De fapt, ca ceilalti ne pot schimba intr-o secunda.Tot ceea ce se intampla ne influenteaza. Devenim mai buni sau mai rai. Si dupa tot ce a fost, acum stiu ca in trecutul meu plin de evenimente, eu reusisem imposibilul, cel de care toata lumea se ferea. Am practicat auto-tortura si pentru mine a fost extraordinar. Doar ca mi-am dat seama de asta prea tarziu. Nu am stiut la inceput, cate ganduri pozitive asteapta sa fie descoperite.
Acum, m-am lovit de rautatea adevarata. De vorbele ucigatoare, de mintile oribile si scarboase ale oamenilor, de urlete, de neincredere.Iar toate astea m-au schimbat intr-o zi, dupa ani intregi in care m-am chinuit sa fiu un om mai bun. Acum nu mai sunt.
Si ceea ce e tragic, e faptul ca singuri, e greu. Dar daca ei vor, le este infiorator de usor sa ne transforme in opusul a ceea ce obisnuiam sa fim.

restless heart syndrome

2009-10-01T18:05:00.008+03:00

Indiferent cat de mult am incercat, cat de mult am sperat si cat am insistat sa cred in bunatatea oamenilor, am primit un fel de palma: "Ai grija, nu iti imagina prea multe!" Nu dau vina pe nimeni. Sta in natura umana sa ne batem joc de tot ce exista, nu am cum sa ma supar pe o asemenea boala. Pentru ca e o boala. Singurul lucru pe care am vrut sa-l fac, a fost sa incerc sa le arat oamenilor ca nu e incurabila. Se poate vindeca, cu un pic de bun simt si de constiinta.

Nu prea merge. Sau poate nu m-am straduit prea mult. Sau poate ca oricat de mult as prefera sa cred ca fericirea mea tine doar de sentimentele mele si de propria mea viata, se pare ca inca ma afecteaza comportamentul si vorbele lor. N-ar trebui. Eh, parca n-as stii asta!

Si uite-asa, te trezesti intr-o zi mult prea bine dispus. Si te intreaba "de ce?". Le spui ca asa esti tu. Razi. Ajungi acasa. E bine acasa. E bine pana iti dai seama ca pe lumea asta sunt mii de persoane pe care nu le cunosti, dar pe care acest lucru nu le impiedica sa te priveasca de sus, cu lupa. Vietile voastre se intersecteaza intamplator, pentru doar 5 minute, iar ei deja stiu tot. Ca esti singur pe lume. Ca esti bolnav. Ca esti sinucigas. Ca tocmai te-au dat afara. Ca n-ai prieteni. Ca esti curva. Ca esti homosexual. Ca ai prea multi bani. Ca nu-ti pasa de nimic. Ca esti ateu. Ca esti o persoana ciudata. DA! Exact asta se intampla. Lucrurile care sar in ochi prima data sunt cele rele, si nu stiu cum se face, dar niciodata nu sunt adevarate. Sunt numai minciuni, numai ce au ales ei sa creada. E un dezastru. Pe ei nu-i intereseaza. Ei nu stiu decat sa judece si in secunda a doua uita, trecand la urmatoarea victima, fara sa-si dea seama cate mii de suflete se zbat inutil din cauza unor cuvinte false, cate lacrimi se irosesc in incercarea de a demonstra contrariul unor oameni care nu inseamna nimic de fapt, cate vieti se distrug si cate se consuma degeaba in fiecare zi.

Oamenii au ales. Au ales sa faca totul gresit. Sa nu le convina nimic din ce fac ceilalti. Sa nu asculte si alte pareri. Au ales sa fie atotstiutori. Sa aiba intotdeauna ceva mai mare, mai mult, mai frumos, mai performant decat ce au altii. Au ales sa fie ei perfecti, iar pentru noi au ales cele mai multe defecte. Au ales sa minta, sa ascunda, sa creada numai ce e RAU, numai ceva ce ar putea schimba reputatia la birou, in familie sau in cartier, in RAU! Vor sa faca RAU si sa zambeasca in timp ce noi urlam disperati ca nu e nimic adevarat!

E o lege nescrisa, se presupune ca toti facem asa si ca nu ar trebui sa ne suparam. Totusi, uite ca eu inca simt, nu sunt inca un robot. Inca imi pare rau cand vad cat de gresit gandesc cei din jurul meu. Inca imi vad prietenii suferind din aceeasi cauza. Trebuie sa ma ascund undeva, departe de lupa aia mincinoasa care ne arde pana ne facem scrum. Vreau sa nu se mai bage in viata mea. Vreau sa pot sa fac orice fara sa fiu un subiect de discutie. Vreau sa avem voie sa fim fericiti. Sa ni se permita sa traim, doar atat. Nu cer altceva, vreau sa traiesc pentru mine si pentru cei care conteaza. Nu pentru voi.

Si mi se face greata cand ma gandesc ca am fi putut fi mai buni.

How do we define happiness?

2009-09-29T23:29:00.005+03:00

Nu-i asa ca momentele in care afli ca trei persoane din o mie te urasc, sunt cele mai incredibile?

De ce? Pai, sa vedem.

Tin minte ca acum ceva timp, nu imi trecea prin cap ca exista si oameni care nu ma pot accepta si aprecia asa cum sunt. Eu stiam doar ca sunt de acord cu toata lumea si in acelasi timp cu nimeni, ii provocam la discutii lungi si interesante, apoi ne desparteam cu zambetul pe buze asteptand sa ne intalnim din nou.

Astazi, oamenii au evoluat. Si-au dat seama ce inseamna sa ai in fata o persoana cu o parere proprie si cu un punct de vedere imposibil de rasturnat. Nu le-a placut si s-au retras, alegand cea mai simpla metoda posibila: tacerea deplina. De la tacerea deplina, si-au dezvoltat si imaginatia. Au inceput sa-si micsoreze sufletul. Au inceput sa se prefaca, sa se enerveze, sa deteste, apoi sa urasca.

La inceput m-am intrebat de ce. Apoi mi-am dat seama ca nu ma intereseaza. Pentru ca eram si sunt aceeasi persoana cu aceleasi ganduri si pareri. Deci, cu ce ma afecteaza pe mine?

Dupa ceva timp am mai adaugat mici si extrem de importante detalii la concluzia mea. Sunt fericita. Bine. In majoritatea timpului, eu sunt o persoana fericita. Iubesc viata. Imi place sa rad si sa ma simt bine. Nu reusesc sa imi amintesc foarte clar momentele grele. Iert usor. Uit clipele pierdute fiind nervoasa sau trista. Adun toate zilele bune. Nu stiu sa ma supar pe cineva cu adevarat. Habar nu am. Conteaza? Am realizat ca da, conteaza, si conteaza mult, intr-o lume in care copiii se sinucid la 12 ani, in care plangem pentru ca nu stim sa pierdem, purtam pica si respingem orice tentativa de a zambi, intr-o lume in care oamenii simt nevoia sa se razbune. Conteaza.

Asta este diferenta dintre noi, cei fericiti, si ei, oamenii. Asa ne deosebim. Ei vor sa ne traga in jos si incearca si incearca si incearca degeaba, pentru ca nu vor reusi niciodata. Ei nu spera. Ei nu vor nimic de la viata asta de cacat. Ei concureaza. Ei sunt in permanenta cu ochii in curtea vecinului.

Iar noi ii iubim pentru ceea ce sunt. Noi ne uitam in jos, la ei si incercam sa le dam macar putin din ceea ce avem. Iar ei, fraierii, nu vor sa primeasca. Ei nu cred in asa ceva.

Asa ca, va rugam, continuati sa ne respingeti. De fapt, tot ce faceti e sa ne impingeti mai sus, din ce in ce mai sus.

Deci, ce e fericirea?

Puterea de a zambi si pentru ei, chiar daca nu merita.

A accepta ca in viata trebuie sa castigi, dar sa si pierzi.

A pretui castigurile si a vedea pierderile ca pe un alt fel de castig.

Credinta ca totul este posibil, doar daca vrei. Daca nu esti sigur ca vrei, nu-i nimic. Nu trebuie neaparat sa ai totul.

A iubi.

Inner Demons

2009-09-23T22:34:00.016+03:00

Ce se intampla cu noi atunci cand suntem tristi? De ce ne simtim atat de sfarsiti? Ce ne face mintea? Multi dintre voi nu ati fi de acord cu mine si stiu asta, dar eu o sa dau cel mai simplu raspuns pe care l-am descoperit pana acum: mintea exista, cu asta se ocupa ea si asa ne distruge.

Acum mult timp mi-am pus o intrebare: Ce-ar fi daca am lua-o de la capat? Daca ne-am naste din nou, fara minte, fara mama, fara tata si fara personajele din viata noastra care ne-au aratat ce e aia masa, ce-i o furculita, un cutit, un pat, un telefon si cum se folosesc ele. Sa traim fara sa stim sa vorbim, sa mergem sau sa citim, si fara sa ne ajutam de obiectele din jurul nostru. Fara ganduri si fara stari, ci doar cu instinctele si dorinta de a supravietui. Fara limite, fara reguli, fara constiinta, fara responsabilitati, fara dorinte, fara planuri de viitor. Pur si simplu sa existam.

Sa simtim cu inima, cu sufletul, si nu cu creierul. Creierul judeca si aranjeaza informatiile in asa fel incat sa ne trezeasca la realitate cu un "ding ding, eroare, n-ai nici o sansa." Bullshit. N-avem nevoie de imposibilitati, de dezamagiri, de gandurile alea care incep cu "da' daca nu...?" De fapt nu avem nevoie de "nu", deloc. Sentimentele nu se pot analiza. Rationamentul si logica trebuie sa dispara, iar gelozia si posesivitatea sa-si piarda semnificata. Daca am iubi cu adevarat, nu ne-ar interesa daca sentimentul e reciproc. Am fi incredibil de fericiti. Am fi dependenti de iubirea in sine, si nu de un oarecare "el" sau "ea". Pentru ca pana la urma, astia sunt oamenii de langa noi. Niste "oarecari". Niste oameni obisnuiti. Ceea ce simtim noi pentru ei ii face sa para speciali, insa doar in ochii nostri. E doar o iluzie ca exista persoana perfecta. Nu ar fi minunat daca nu ne-am dori nimic in schimbul dragostei pe care noi o oferim lor? Daca nu am astepta sa fim tratati la fel, iubiti la fel, doriti la fel, visati la fel de mult? De ce nu putem iubi un copac sau o foaie de hartie? Sau un lemn, un plastic, o piatra. "E o prostie", asta zicem toti. Dar cine a incercat cu adevarat sa se indragosteasca pur si simplu, dintr-o data, brusc, pentru ca asa a vrut el? Cine a incercat sa iubeasca singur, fara existenta unei alte persoane in viata lui? E acelasi lucru. Nu exista mai multe tipuri de iubiri. E unul singur. Nu iubesti ca un prieten un alt prieten, sau ca un barbat, o femeie. Simti doar, si atat. Vrei fericirea lor, nu a ta. Te simti bine tu, pentru ca ai descoperit ceva atat de frumos. Iar ei, sunt cei care tocmai au devenit speciali.
Dar mintea strica toate astea. In mintea noastra, intotdeauna vor exista acele reguli absurde pe care le vom respecta.

Tot mintea e cea care creeaza problemele si rezolvarile lor. Se aseamana foarte mult cu virusii si antivirusii. E o pierdere de timp, o inutilitate care schimba stari si relatii pentru... un nimic. Ne gandim la viitorul indepartat si nu ne place, ne e frica de moarte, de singuratate, de lipsuri si neajunsuri, dar uitam ceva esential. Noi existam acum. Nu mai incolo. Nu ieri, nu maine, ci acum, si acum e perfect.

Viitorul e urat doar pentru ca ne gandim prea mult la el. Pentru ca ceasul asta enervant care ticaie, ne invata sa avem tot felul de asteptari, care nu se vor implini intodeauna. Nu putem astepta viata de maine, in timpul de astazi. E ca si cum te-ai chinui sa rezolvi o ecuatie de gradul 2 in clasa I.

Mintea inventeaza stari. Ne invata cum sa regretam, cum sa ne para rau. Nu ne lasa sa traim. Ne spune cateodata ca suntem bolnavi, sau nebuni, sau urati, sau frumosi, sau prea grasi, ca avem treaba acasa, ca nu am mai vazut-o de mult pe matusa ioana sau ca trebuie sa cumparam paine pe care sa o mancam chiar daca nu ne e foame. Alt cacat. De ce, de unde pana unde, cine zice?
E ca un reflex. Nu traim decat pentru nimicuri, apoi ne plangem ca viata e monotona, ca suntem obositi, ca avem par alb si ca nimic nu e cum trebuie. Si ceea ce e mai tragic, e ca nimeni, niciodata, nu ne-a spus ca trebuie sa facem toate astea.
Mintea distruge.

Astazi

2009-09-21T22:55:00.007+03:00

"E posibil sa avem totul pornind de la nimic?"

Ochii i se obisnuira cu intunericul si incepu sa-i desluseasca incet incet silueta. Era langa el, ii putea observa profilul perfect conturat in lumina slaba care venea de afara. O simti intorcandu-se, iar respiratia ei calda ii mangaia fata.

"Ce faci?"

"Nu pot sa dorm."

"Nici eu."

Dupa ani de zile in care fericirea a refuzat in mod constant sa se lipeasca de viata lui, astazi totul era perfect, apoape ireal. Ii era greu, imposibil sa creada ca in sfarsit a aparut un suflet care sa-l inteleaga si sa-l accepte asa cum e. De data asta stia ca putea face orice, avea voie sa zambeasca in fiecare ora din zi, avea voie sa greseasca si sa ramana, totusi, un om bun, avea voie sa planga, dar astazi nu mai avea motiv.

Astazi avea un singur univers, numai al lui, cu un singur nume. Celelalte nimicuri incetara dintr-o data sa mai existe, atat de brusc, incat acum se simtea gol, intr-un infinit propriu. Si era bine, era frumos, cald, usor. Plutea cu ochii inchisi spre viata pe care si-a dorit-o tot timpul.

Ii stranse mana in mana. Astazi trebuia sa fie sigur ca nu o pierde. Nu era pregatit pentru asta. Dar ea era acolo, si acolo trebuia sa fie. Ochii, parul, zambetul, imbratisarile, sarutul, toate erau pentru el.

Noaptea se transforma incet incet in zi. Inca o privea, cum se intinde adormita spre el. Intunericul se termina, iar astazi urma sa fie soare. Si "astazi" urma sa devina "mereu" , in fiecare zi, de parca toata viata lor ar fi fost o singura ora fara sfarsit.

"Da. E posibil sa avem totul pornind de la nimic."