Pentru voi.

Asta e pentru voi, atat pentru cei care au fost cu mine de la inceput, cat si pentru cei cu care m-am intalnit abia acum, in drumul meu. Va iubesc, pe toti, mai mult decat orice altceva pe lume, pentru simplul fapt ca existati, pentru ca stiu ca indiferent ce se va inampla, nimic nu ar putea sa ne desparta atata timp cat suntem toti pe aceeasi planeta.
Va iubesc pentru ca sunteti singura mana de oameni care a reusit sa-mi castige increderea, si numai eu stiu cat de greu e sa am incredere deplina in cineva.
Va iubesc pentru toate cacaturile pe care le-am facut, pentru muzica pe care am dansat si pe care am cantat-o, pentru cum am fugit de acasa in noaptea aia ca sa fiu cu voi, pentru zilele pierdute si pentru cele pline, pentru ore nedormite, pentru ca ana face misto de mine, pentru planuri si vise realizate si nerealizate, pentru ca mai avem o gramada de timp sa le facem pe toate, pentru promisiuni indeplinite, pentru veri insorite, pentru petreceri, pentru ca uana a plans atunci de revelion incontinuu, pentru munte si mare, expozitii, concerte, terase, parcuri, pentru prima tigara impreuna, pentru milioane de poze idioate, pentru miniamandine, pentru ca muni a cazut in cap la ora de sport si a urlat tot restul zilei ca pe el il cheama himmler, pentru ca nu am fost niciodata cu barca indiferent de cate ori s-a rugat ana de mine, pentru ca imi place cum deseneaza alyx, pentru povesti, pentru aurolacii de pe bulevard si ala din piata romana, pentru cismigiu, pentru ca nu o sa aflam niciodata daca batul ala e un creier, un cuib sau un cartof, pentru ca am ascuns pantofii de controlori ca sa nu vada ca avem bani, pentru spaghetele picante ale lui mladen, pentru ca uana m-a iertat cand am impins-o pe scari, pentru colindele de craciun, pentru ca intotdeauna am ras de cocalarii din mall, pentru cinematografele care nu mai exista, pentru cumparaturi, pentru grasu care in prima zi pe care am petrecut-o impreuna s-a dat cu capu de scena, pentru chiuluri, pentru boschetii care nu mai sunt nici aia, pentru role, biciclete si skate, pentru ca ne imbracam la fel fara sa stabilim inainte, pentru zilele in care nu stiam ce sa facem si ne uitam la bullet in a bible, pentru arhiva lui alyx de pe mess, pentru ca ne jucam de-a star wars dupa scoala in clasa a5a, pentru jocurile pe calculator, pentru pachetul de tigari ascuns in blugii uanei, pentru parculetul ala care era in statia lui 300 de la domenii, pentru ca ana nu ma lasa sa-i ating betele de tobe si imi da cu ele in cap si imi zice "lasa-le!", pentru ca muni ne-a trezit la 7 dimineata ca sa se tunda, pentru uana care isi alegea cele mai misto jucarii, pentru perna verde, pentru ca o sa vina mindfuck la alyx acasa, pentru toate frazele epice pe care le-am zis, pentru ca am cei mai tari parinti din tot universul, pentru bunicamea care ne aducea biscuitii aia de cacat cand stateam in grivita, pentru ca ana se pricepe cel mai bine sa ia bilete de tren.

Lista continua la nesfarsit. Va multumesc pentru ca sunteti aici.
Nu am mers niciodata la zoo impreuna!

Live.

Stelele sunt marunte, cel putin asa le vedem noi de aici, de jos. Dar daca nu ar fi, ce ar fi cerul gol si simplu? Cum ar fi daca soarele ar lumina, fara sa incalzeasca? Daca ploaia ar curge din cer toata o data, ca dintr-o galeata? Daca n-ar exista culori, sau muzica? Nimanui nu-i pasa de lucrurile marunte… Dar imagineaza-ti, pentru o clipa, cum ar fi viata ta daca ai vedea totul alb-negru si daca muzica nu ti-ar oferi nici un pic de intelegere. Daca ar disparea un simplu factor aparent nesemnificativ din viata ta, nu te-ai mai simti complet si nu ai gusta senzatia pe care o ai cand ajungi acasa, seara, niciodata.

Bineinteles, cine are timp, intre micul dejun si cina, sa se gandeasca la asta? Ziua e prea scurta. Nu pretuim niciodata fiecare secunda. Ne plangem si speram ca urmatoarele 24 de ore vor insemna ceva. In fiecare zi, ne gandim la ziua urmatoare si mereu ne dorim ceva anume, fapt pe care multi l-ar considera ca fiind un lucru bun, un scop in viata. Nu vreau sa pun la indoiala credina si speranta oamenilor, dar problema este ca ni-l dorim doar pana in momentul in care il obtinem, dup-aia nu-l mai vrem. Exact asa cum vara asteptam iarna, si iarna vara. Nu ne convine nici frigul, dar nici caldura. Asa se intampla ca mereu in sufletul nostru este toamna…

Avem nevoie de companie, de atentie, de iubire, dar daca primim toate acestea, incepem sa simtim lipsa momentelor de liniste si singuratate. Avem nevoie sa parasim rutina, orasul, familia, dar ni se face dor de casa inca din momentul in care iesim pe usa. Avem nevoie de timp liber, dar in timpul liber nu facem nimic. Si cate regrete se strecoara inauntrul mintii noastre, si cate promisiuni ne facem. “Data viitoare o sa profit de fiecare clipa”.

Unii oameni au boli incurabile. Lor cine le face promisiunile astea? Cine le garanteaza lor ca va mai exista o “data viitoare”? Cine le poate oferi sansa de a experimenta toate aceste trairi care sunt, de fapt, tot farmecul existentei noastre pe Pamant? Noi nu realizam ceva. Faptul ca viata e finita, limitata, nu profitam cu adevarat de tristete asa cum profitam si de bucurie. Ce trebuie sa devenim pentru a iubi disperarea la fel de mult ca speranta? Cine trebuie sa fim ca sa realizam ca fiecare sentiment, fie el placut sau neplacut, este dovada ca traim si ca avem un suflet capabil de absolut orice? Cat de mult trebuie sa meditam ca sa ne dam seama ca nu exista bine si rau, si ca tot ceea ce ne dicteaza anumite stari este doar felul in care privim lucrurile?

Nici o depresie nu va opri lucrurile din a se intampla si nici o fericire nu va face timpul sa se opreasca pentru noi. Avem de ales. Ori ne traim viata intr-un capriciu continuu, ori acceptam ca noi nu suntem decat un fel de suport prin intermediul caruia viata se intampla. E frumos. E o minune, ca suntem aici. Dar e un pacat ca am uitat sa fim copii si ca am uitat sa plangem cand ne doare si sa radem cand ne simtim bine. E un pacat ca am uitat cum sa lasam intregul univers sa se manifeste prin noi.

"Tu nu trebuie sa fii trista niciodata.". Iti multumesc. Si asa e, poate ca nu trebuie. Dar mai sunt si trista, cateodata, si intr-un mod incredibil de ciudat, imi place. E singurul mod prin care pot pretui cu desavarsire fericirea.

Vechea lume noua

Mi-e un dor nebun sa fi fost acolo si nu aici, atunci si nu acum. Mi-e ciuda ca lumea se schimba, creste, ca cei cu sufletul rebel se resemneaza, ca blugii cu talie inalta si taiati in dreptul genunchilor sunt inlocuiti cu o pereche de pantaloni banali, ca pozele alb-negru sunt acum pe card.
Am impresia cateodata ca unele legende vor exista mereu, ca unii oameni nu au voie sa imbatraneasca sau sa moara, ca lumea era mai frumoasa in nuante de gri, mai vesela (paradoxal), mai superficiala dar totusi mai fericita, si imi doresc sa o revad si eu, pentru ca prin povestile celorlalti nu am cum.

Daca viata ar fi fost pentru totdeauna... Daca toti cei care au fost odata ar mai fi si acum si Pamantul ar fi fost infinit ca cerul, oare ne-ar mai fi dor, oare scenele acelea vechi care ruleaza in mintile noastre ar mai fi numite "amintiri", sau le-am putea repeta de cate ori am vrea?

Sau daca lumea de atunci s-ar impleti cu lumea de acum, cat de repede am reusi sa ne strecuram inapoi ca sa aflam de unde venim? Si daca profesorii nostri nu ne-au mintit cand ne-au spus ca odata pe Pamant era un singur continent, cum il refacem? Cat de multe s-ar putea schimba, daca am aduce trecutul in prezent!

Si muzica aia veche, de care multi nu vor mai sti de-acum incolo, cat de frumos s-ar auzi.

De ce sunt fericita azi

Pentru ca nu am mai ezitat sa-mi exprim sentimentele, cum faceam alta data. Astazi am realizat ca simt o profunda recunostinta fata de cei pe care i-am ales sa joace cele mai importante roluri in filmul meu. (si ce cale spre fericire!) Va doresc sa aflati cum este sa iubiti fara sa asteptati nimic in schimb, fara sa vreti sa vi se raspunda. Este o adevarata implinire, sa explodezi de atata stare de bine, incat sa nu ratezi nici o ocazie sa o impartasesti celorlalti. Procesul de exteriorizare este un lucru coplesitor. De ce oare au uitat oamenii sa se exprime? De ce refuzam sa vorbim, sa atingem, atunci cand simtim o atractie si o profunda apreciere fata de o persoana... sau chiar repulsie? De ce evitam atat de mult contactul cu cineva care nu ne incanta? De ce ne incarcam cu o energie negativa in prezenta lor, in loc sa ne eliberam si sa le spunem "mie nu-mi place de tine"? Poate asa vom constata ca de fapt ne place.
Oamenii sunt niste fiinte ciudate pe care nu ma mai satur sa le descopar. Am impresia ca cu cat am inaintat in timp si spatiu, in loc sa ne dezvoltam si sa ne folosim cunostintele dobandite, noi am involuat, am regresat si ne-am indepartat reciproc. Sau avem impresia ca stim atat de multe unii despre altii, incat automat ne iubim sau ne respingem, in functie de instincte, aparente, sau comportamentul pe care il vedem unii la altii. Ce e si porcaria asta? De parca sub niste haine de zidar nu se afla un om, de parca daca cineva greseste e nedemn, de parca daca cineva vorbeste prea tare e nesimtit si nu-si cunoaste limitele. Poate daca n-am judeca si n-am cataloga oamenii astfel, ne-am aprecia mai mult. Serios.

Alte motive pentru care sunt fericita: astazi imi place viata. Imi place sa traiesc, sa nu las niste nimicuri sa se transforme in probleme, sa trec de la o stare de nervi la un calm absolut analizand fiecare pas prin care trece mintea mea in timp ce se transforma, sa descopar ce nu imi convine si sa aflu de ce, sau, din contra, sa ma bucur de orice lucru pe care eu il vad deosebit.
Astazi imi place sa ma autoevaluez, sa vad ce se intampla in sufletul meu atunci cand simt prea mult si sa ma minunez. Sa privesc ceva cu adevarat frumos si sa ma uit ore in sir la el, fara sa caut vreun defect pentru ca desigur, nici macar nu exista asa ceva acolo.
Astazi imi place sa ma simt bine cu mine si sa imi aduc aminte ca sunt exact ce trebuie sa fiu, ca stiu tot ce e necesar sa stiu. Ceea ce trebuie sa invatam este cum sa avem in permanenta aceasta stare. Fiind multumiti cu noi insine, nimic nu ne poate demoraliza. Iubindu-ne pe noi putem fi fericiti cu tot ce ne inconjoara, putem iubi alte persoane fara a poseda, putem merge inainte, absenta sau prezenta cuiva fiind irelevanta in calatoria noastra.

Si cel mai important lucru este sa constati, la sfarsitul acestei analize, la sfarsitul unei astfel de zile, ca e foarte posibil ca maine sa fi trist, fara sa fi vreun pic deranjat de acest gand.

tu sau ea?

cat de mult e prea mult?

toti am fost acolo, intre cuvintele astea, nu? si totusi, care e raspunsul? cum putem fi siguri ca nu intrecem masura, atunci cand lasam ore intregi sa treaca printre noi si ceea ce numim "pasiunile noastre"?

nu stiu cine e. nici nu am apucat sa o salut vreodata, dar o mai vad, din cand in cand...
nu pot decat sa spun ca o consider o fata simpatica si deschisa. cu toate astea nu am putut sa nu observ cum isi traieste viata in pielea altcuiva, cum si-a ales acest model, pe care nu-l cunoaste deloc, si cum s-a smuls din propria ei personalitate transformandu-se intr-un fel de altar al propriei muze. (uau, asta a fost din suflet, nu?)
ma intreb cat de bine se cunoaste pe ea insasi, cat de mult iubeste de fapt tot ceea o inconjoara, nu neaparat pe ea, ci pe femeia care vrea sa fie.
ma intreb in cat timp a reusit sa adune atat de multe informatii despre imaginea asta pe care si-a creat-o si pe care ne-o arata noua cu atata mandrie. cati ani ai? 17, nu? nu pot sa zic ca-s mai batrana. sau poate sunt. intr-un fel (sau in mai multe feluri).
ma intreb cum ai fi fost tu, daca nu era ea. femeia aia din oglinda ta. nu esti ea.
ma intreb cum ar fi fost ele, daca nu erau prietenele tale.
ma intreb cum e el, daca exista un el, sau daca iubesti asa cum simti tu, sau cum crezi ca simte ea.
tu esti tu. si atat. asa ca renunta la ceea ce vezi la TV/radio/reviste. renunta sa folosesti cuvintele pe care le auzi acolo. invata-ti propria limba si vorbeste-o. si daca nimeresti o persoana in care te regasesti, e minunat. dar nu te transforma in ea.
da... cam atat.

Normal.

Problema e ca nu ne intelegem cu noi insine. Ne intalnim cu noi in fiecare zi, stam impreuna, ne vorbim cateodata, dar niciodata cand trebuie cu adevarat, ne admiram, ne subapreciem, si cu toate astea nu ne cunoastem deloc. Nu ne putem explica starile in care cadem, nu putem decat sa ne simtim inima cum bate incredibil de tare, de fiecare data cand stim ca ceva e mult prea bine sau mult prea rau, sau mult prea greu de descifrat.

Nu pot sa nu observ cum toate aceste lucruri se reflecta in relatia cu persoanele la care tinem. In subconstientul nostru, uitam ca si ei sunt oameni, ii trimitem undeva mai presus de atat, spre perfectiune, spre locul si timpul in care nu exista simturi, sentimente, greseli, prioritati. Ajungem sa asteptam atat de multe de la ei, incat nu ne mai dam seama ca si ei asteapta acelasi lucru de la noi. Ne inchipuim ca ei exista doar pentru a ne face pe noi fericiti, si ca vietile lor sunt programate dupa ceasul nostru, chiar daca atunci cand acest gand ne patrunde in minte, refuzam sa credem ca e adevarat, refuzam sa acceptam ca suntem egoisti. ("Noi nu suntem egoisti, suntem doar nedreptatiti.") Cand avem nevoie de ei trebuie sa fie acolo, indiferent daca le cerem asta sau nu. Ne asteptam sa stie deja. Dar nimeni nu ne poate citi atat de bine.

Apar dezamagirile. Mintea noastra lucreaza si in cele din urma arunca vina asupra lor, pentru ca "noi suntem aia care avem nevoie de ei, iar ei nu sunt acolo." Fiecare dintre noi crede ca celalalt e vinovat si fiecare asteapta ca celalalt sa repare situatia.

In imaginatia noastra si in lumea fictiva care ii inconjoara, nu exista nimic mai normal decat punctul nostru de vedere. "Asa e normal sa fie." "Asa era normal sa faci." "E normal sa ma simt asa." Dar ce inseamna "normal" pana la urma? Definitia noastra nu trebuie sa fie neaparat aceeasi cu definitia altora. Noua ni se pare normal sa fim iubiti, sa fim apreciati, dar ei pot gandi extrem de diferit.

In capul nostru asteptam sa ni se ofere ceea ce vrem, desi niciodata nu stim de ce avem nevoie. Vrem sa fie totul perfect, dar nu putem defini perfectiunea. Vrem sa auzim cuvinte care poate pentru ceilalti nu inseamna nimic, si ne doare cand vedem asta in atitudinea lor.

Cel mai ciudat e ca niciodata nu suntem pregatiti sa infruntam situatia. Ci incercam, intr-un mod subtil si cu toate astea incredibil de evident, sa aratam ca ceva nu e bine, ca e vina altcuiva. Si, in acelasi mod subtil si evident, celalalt ne raspunde ca stie, si ca e vina noastra. Vina apartine tuturor. Apartine celui care nu vorbeste, celui care nu pune intrebari, celui care pune prea multe intrebari, celui care stie ca nimic nu e bine dar continua sa astepte mutarea adversarului.

Vina apartine cel mai mult gandurilor pe care le inventam, dar care de fapt nu sunt acolo, scenariilor pe care le regizam fara sa ne asiguram ca pot fi puse in practica.

Dar cel mai mult gresim atunci cand ne imaginam viitorul in momentele grele. Pentru ca, cine ar putea vedea un viitor stralucit intr-o situatie atat de urata? Ne inchipuim ca stim sigur ca totul se va transforma din rau in mai rau, iar in cele din urma, asta se si intampla. Facem totul sa para exact asa cum ne inchipuim, fara sa ne dam seama. Noi o facem. Noi refuzam sa vedem partile bune, din cauza ca suntem prea siguri ca nu au cum sa fie acolo. Noi ocolim orice sansa de a ne repara.

Probabil e orgoliul pe care toti il avem. Cert e ca m-am saturat sa fiu asa, m-am saturat sa ma joc, sa ma prefac, sa ma ascund. Dar in acelasi timp mi-e frica sa fiu altfel. Mi-e frica sa reunt la felul in care ii vad pe ceilalti, pentru ca... daca nu e adevarat?

Buricul pamantului in 1095 de zile

Dar cum se face ca de fiecare data cand incerc sa-mi aduc aminte ca "oamenii merita iubiti", se apuca sa faca cate-o chestie care te atrage in lumea gandurilor caracteristice unui criminal psihopat in serie? Eu acolo sunt acum. Nu stiu cat de tare ii urasc in momentul asta, dar poate dorinta mea arzatoare de a tine-n mana un AK 47 o sa dovedeasca mai multe decat pot spune eu in cuvinte.
Cum poti sa furi niste persoane pe fata? Nu mi-am inchipuit vreodata ca parerea prea buna pe care o ai fata de tine insuti te poate face sa ajungi un clown, sa te faci de ras crezand ca esti mai tare ca oricine si ca-ti poti permite orice. Dar nu inteleg, nu le e teama nici un pic de realitate? Nu au constiinta? Nu au nimic?
Cred ca am trecut de etapa in care 'trebuie sa radem de ei', pentru ca situatia se agraveaza pe zi ce trece. Cum pot fi atat de convinsi ca e bine ceea ce fac? Ori se prefac ori sunt nebuni, una din doua. Iar lejeritatea cu care iti cer sa-i pupi direct in cur, dar direct, fara sa ratezi gaoaza, in perfecta combinatie cu un zambet de om cretin si nevinovat... Cand vad chestia asta, nu pot decat sa-mi imaginez cum ma transform intr-unul din personajele alea din desene animate care are fulgere in loc de pupile. As fi preferat sa vina cu un cutit si urland "banii sau viataaaa!! banii sau viataaa!!!", decat sa rada si sa zica 'dar vai, asa e corect, cum zic IO!"
Dar cine esti tu, si ce ai facut pentru mine? Umm... nimic??? Si atunci eu de ce trebuie sa te rasplatesc? Sau trebuie sa multumim pentru nimic, mai nou? Trebuie sa fim fericiti ca nimicul nu e mai mare? (cum poate fi un nimic mai mare decat nimic?)
Va zic eu, ca sa poti face ceva in viata asta, trebuie sa faci singur. Sa fi propriul tau sef, client, caine, sclav, Iisus, director, mama, tata, copil, sora, bunica, banca, benzinarie, casa, strada, cartier, planeta, galaxie, univers, infinit. Daca depinzi de cineva, automat esti calcat in picioare si fortat sa te joci de-a sarutu' pasional cu cine stie ce fund paros...
Toti mi-au spus sa nu ma mai zbat si adevaru' e ca au dreptate, nimeni, nimeni, nici un presedinte, nici un rege, nici un film, nici un cantec, nici o carte, nici moise nu are are cum sa schimbe oamenii. "Daca prostu' nu-i destul, parca nu e prost destul" (ca sa citez pe cineva 'foarte drag'. parca asa a zis.) si gata. Dar o sa pun eu mana pe un AK 47...