Noi cu noi

... Oricum nu suntem nimic. "Noi" nu existam. Totusi, ma poti atinge, ma poti vedea, imi poti vorbi si iti pot vorbi la randul meu. Dar cine sunt? A cui e mintea asta, al cui e corpul, al cui e sufletul, ale cui sunt gandurile, faptele, obiceiurile? Ale mele, toate. Eu. Cristina. Dar nu e de ajuns. (serios, cateodata mi se pare ca e cel mai comun nume din lume!) Daca ma uit in oglinda o sa vad un om, la fel ca cele 6 miliarde 999 de milioane 999 de mii 999 de pe acest pamant. Cu mine, 7 miliarde. Eu sunt cifra rotunda, pentru ca sunt de o importanta extraordinar de iesita din comun si pentru ca sunt eu. Desigur, la fel esti si tu, si el, si ea si oricine altcineva. Exista un univers in fiecare dintre noi si fiecare dintre noi este "eu"-l acela care pune capat sirului, pentru ca dupa noi nu va mai fi nimeni. (cu siguranta ca vor mai fi, dar cine sta sa-i numere de sub pamant?)

Suntem o armata uriasa de bucati de carne cu griji, probleme, masini, case, caini.

In acelasi timp, suntem mult mai presus. Suntem viata insasi, prin simplul fapt ca ne aflam aici, suntem cel mai perfect fenomen care a existat, exista si va exista vreodata. Suntem niste perfecti. Gandurile nu ne apartin, pentru ca viata nu are ganduri. Nu avem 'stari'. In noi exista doar iubire (desigur, probabil inca nu ai descoperit cum sa o declansezi), intelegere, pace si liniste. Viata (sau hai sa o numim dumnezeu, ca sa ne fie mai usor. Pentru ca acest cuvant simbolizeaza pentru majoritatea persoanelor "tot ce exista".) Acest "tot", "dumnezeu", nu cunoaste rautate si frica, ura, tristete, pentru ca nu are motive sa le simta. Perfectiunea este... perfecta. Nu exista nici o greseala nicaieri in aceasta lume. Ea e doar in capul nostru. (dar sa nu uitam ca "noi" nu existam.) Deci daca acest corp cu care ne identificam nu mai e, atunci nu mai e nici capul. Automat, nici greselile, gandurile, mintea. Noi nu mai suntem acolo, in corp, ci in afara lui, noi suntem ceva opus materiei care vede acest corp cum se misca, cum simte, cum il doare etc. Macar incearca sa faci asta, sa te analizezi. Sa te privesti singur, sa vezi ce faci. Nu mai ai nume, nu mai ai nimic pe lumea asta, esti infinit. (prima data cand am reusit sa fac treaba asta - am inceput sa rad de mine insami. Ma uitam la aceasta "cristina", la cat e de nervoasa, cat se consuma, ce ganduri stupide are si cum vrea ea sa omoare pe toata lumea. OK, chiar e amuzant, incearca! Sa vezi ce idiot o sa pari, este minunat, e ca si cand te-ai uita la un film.) <- sfatul asta l-am primit de fapt dintr-o carte, iar daca sunteti cuminti o sa va spun si cum se numeste. Multumesc autorului care m-a invatat sa fiu atenta la mintea mea cretina. Ma rog, ceea ce vreau sa spun este: Inceteaza. Inceteaza sa crezi ca totul iti apartine. Detaseaza-te de numele si de identitatea ta, de ura, de neintelegere, de obiceiurile fara care 'nu poti sa traiesti'. ("E o parte din mine, nu pot sa nu fac asta, pentru ca asa sunt eu de cand ma stiu") - ti se pare cunoscut? E gresit. Tu nu esti acolo. Aia e doar o scuza, te-ai ascuns intr-un caracter, ti-ai imprimat fara sa vrei pe creier anumite caracteristici pe care crezi tu ca le ai, si nu mai poti iesi din ele.

Sigur ca ceea ce spun acum ma face sa par din filmu ala cu nebuni si cu Jack Nicholson. Nu zic sa nu avem personalitati. Dar macar pentru o secunda, separa-te de tine si fii liber si iubeste.

When it's over, is it really over?

Mi-am promis ca asta este ziua in care incetez sa mai sufar, in care pun punct, nu pentru ca vreau ci pentru ca trebuie. Am decis ca unele lucruri se termina si nu sta in puterea noastra sa le readucem la viata.
Ma simteam obosita, de parca in toti acesti ani tot ce am simtit a fost o minciuna, de parca dragostea asta nu a fost niciodata cu adevarat in sufletul meu, ci doar in mintea mea si in gandul ca "asta trebuie sa simt".
N-am descoperit decat o distanta imensa intre ceea ce sunt, ceea ce credeam ca sunt, si ce eram inainte. 3 puncte imposibil de unit.
Problema mea... - Cum am ajuns asa? De ce acum? De ce a trebuit sa treaca atat de mult timp ca sa invat ca ma autodistrug? De ce nu m-a avertizat nimeni inainte? De ce am renuntat la tot ce aveam pentru ceva care acum nici nu mai exista?

Apoi am vazut totul. Am vazut regretul, tristetea, sfarsitul - peste tot in jurul meu - si mi-am dat seama imediat ca de fapt totul a fost real si in suflet si in gand. Nu a fost o minciuna, ceea ce simteam era inca acolo. Oricat de mult as incerca sa fiu puternica, sa pun punct si sa o iau de la capat, nu pot, pentru ca imi pasa prea mult de tine, iar tu nu o sa stii niciodata cum sa pretuiesti asta.
Acum... Cum aflu daca si tie iti pasa macar pe jumatate? Daca iti pare rau, daca-ti pare bine?
Unii ar spune ca e nevoie de timp. Dar daca o sa treaca prea mult, o sa ma uiti. Daca o sa treaca prea putin... N-o sa se schimbe nimic. Daca n-o sa treaca deloc... Macar sa se fi oprit vara trecuta...

Daca eram...

Daca eram o luna, as fi fost noiembrie
Daca eram o zi a saptamânii, as fi fost sambata
Daca eram o parte a zilei, as fi fost noapte
Daca eram un animal marin, as fi fost delfin
Daca eram o directie, as fi fost Vest
Daca eram o virtute, as fi fost intelepciunea
Daca eram o personalitate istorica, as fi fost Vlad Tepes
Daca eram o planeta, as fi fost Venus
Daca eram un lichid, as fi fost cafea
Daca eram o piatra, as fi fost Onix
Daca eram o planta, as fi fost o floare de camp
Daca eram un tip de vreme, as fi fost furtuna
Daca eram un instrument musical, as fi fost bass
Daca eram o emotie as fi fost iubire
Daca eram un sunet, as fi fost tunet
Daca eram un element, as fi fost pamantul
Daca eram un cântec, as fi fost Green Day - Scattered
Daca eram un film, as fi fost The Bucket List
Daca eram un personaj de film, as fi fost Anakin Skywalker
Daca eram un gust, as fi fost dulce
Daca eram o aroma, as fi fost ciocolata
Daca eram o culoare, as fi fost rosu
Daca eram un cuvânt, as fi fost sentiment
Daca eram o parte a corpului, as fi fost mainile
Daca eram o expresie a fetei as fi fost zambet
Daca eram o carte, as fi fost Osho - Emotii
Daca eram un personaj de desene animate, as fi fost Dexter
Daca eram o forma, as fi fost cerc
Daca eram un numar, as fi fost 21
Daca eram o masina, as fi fost volkswagen
Daca eram o haina, as fi fost camasa

intre basm si roman

Va mai amintiti basmele pe care ni le citeau parintii nostri cand eram copii? Mai tineti minte casetele alea video pe care le derulam...? In fiecare zi, aceleasi filme. Si nu ne plictiseam niciodata. Erau povesti care te invatau ca in lume mai exista persoane care traiesc o iubire desavarsita, cu fete care aveau rochii lungi, frumoase si ochi mari si albastri, cu barbati curajosi care infruntau o lume intreaga pentru un singur sarut.

Cenusareasa, Alba ca Zapada, Mica Sirena, Rapunzel, toate au trait fericite pana la adanci batraneti, fiecare cu printul ei.
Dar apoi am ajuns la scoala, si la scoala ne-au spus ca basmele nu sunt reale, sunt doar imaginatia unui om drogat care vede unicorni zburatori si mere de aur comestibile, si ca printesa inseamna de fapt o pitipoanca cu botu' tuguiat si cu tatele pe afara.
Si ca totul sa fie complet, au decis ca e timpul sa ne deschida ochii spre o iubire mai... "realista". Si ce au facut? Ne-au dat sa citim. Despre Lipan care pleaca si moare intr-o groapa lasand in urma o femeie nefericita cu doi copii, despre Ion care s-a insurat din interes, impingandu-si sotia spre sinucidere, despre Ela care-l inseala pe Stefan, despre Otilia care renunta la iubire pentru lucruri materiale...

Acum stau si ma intreb ce dracu era in mintea si in sufletul autorilor de erau atat de tristi? Evident, ei respirau si se hraneau cu tragedie pura. Oare stiau ce inseamna a fi fericit? Nu cred. Altfel de ce au umplut pagini intregi cu iubiri esuate, crime si despartiri?
Nu spun ca e gresit, ci ca e un contrast izbitor de puternic intre cele doua etape. Dar nu-i nimic.
Pana la urma fiecare om are filmul, cartea, povestea lui, si fiecare percepe altfel draostea. Si poate daca n-ar fi fost clasicii astia descurajati, n-am fi invatat niciodata sa apreciem ce avem. ♥

Iubesc...

...ziua de azi. Nu stiu de ce, poate ca e una din zilele alea in care am chef sa stau degeaba, sa fac totul in ritmul meu, sa ma uit la cer si sa nu ma intreb ce va fi maine. Nu-mi pasa ce va fi maine.
Imi place ca afara e frig si inauntru cald si bine. E liniste si miroase a cafea in toata casa si lenea asta placuta e asa de dulce si... astazi nu lipseste nimic.
As vrea sa nu ma mai grabesc niciodata sa traiesc. As vrea sa ma bucur de orice rahat care se intampla. As vrea ca oamenii sa zambeasca mai mult...

Later edit: E seara. Simt nevoia sa spun atatea, dar nu stiu cum. Nu pot sa adun toate aceste mici bucurii la un loc pentru a le intelege si defini. Imi imaginez ca-n mintea mea e un spectacol de artificii si miliarde de scantei colorate sar de colo colo lipsite de control. Daca incerc sa le prind dispar imediat...
Ma simt implinita. Acum stiu ca am facut tot ce mi-a stat in putinta pentru a transforma niste ore obisnuite intr-o zi minunata. Acum pot spune ca am facut oamenii sa zambeasca mai mult. :)
E o satisfactie imensa - sa vezi cum ceilalti sunt fericiti datorita tie, chiar si pentru o secunda.
Am invatat ca fiecare intamplare pozitiva, indiferent cat de mica, trebuie impartita cu lumea. Nu poti pastra asa ceva doar pentru tine. Trebuie sa te exprimi, sa-ti stergi limitele, pentru ca dragostea pe care o daruiesti ti se va intoarce inzecit.
Acum mai am un singur lucru de facut. ♥

trebuie sa ne iubim intre noi

Îi vedem îmbulzindu-se pe scările rulante la metrou, claxonând la semafoare imediat după ce se face verde, blocând intersecții, certându-se pentru un loc în autobuz, stabilind reguli cu care nimeni nu va fi vreodată de acord, încercând să fie primii în toate, mergând pană la mama dracu să-și ia pensia sau să facă piața, înjurând căcatu ăla în care au călcat și pe cine și-o fi permis sâ il lase acolo, alergând nervoși prin ploaie dupa un taxi de parcă e ultimul de pe pământ, neștiind cum să facă să-ți dea restul la gogoși cât mai repede ca să poată servi următorul client, insistând că au dreptate în domeniul în care tu lucrezi de vre-o mie de ani, spărgând semințe pe băncuța din fața blocului, aruncând unii după alții cu petarde, puțind a naftalină, cântând la acordeon în tramvai sau conducând un x5 cu ochelarii de soare pe ochi și cu apa oxigenată în păr, vomitând pe trecerea de pietoni, urlând la meciuri, împingând irascibili caruțu' ăla din carrefour de parcă ar vrea să radă toata masa de oameni din jurul lor de pe fața pământului, mâncând shaorma la miezul nopții.

Stop.

Îi vedem mergând agale prin parcuri ținându-se de mană, oferindu-ți ajutor când ți se rupe punga cu roșii în mijlocul troleului, întinzând cerșetorului cu acordeonul restul de la gogosi, păstrându-ți locul în autobuz când văd că ți-e rău, așteptând cu răbdare să treci strada în ritmul tău, plimbându-și câinele, citind o carte pe care ai citit-o și tu, zâmbind singuri pe stradă, fiind veseli, sau plângând după cineva, hrănind pisici în spatele blocului, îi vedem triști sau fericiți, ținându-se strâns de o umbrelă strâmbă pe care o ia vântul, dormind pe banci, reușind cumva, prin felul lor de a fi, să-ți facă ziua mai bună, alergând cu ghiozdanele în spate prin curtea școlii în care ai invățat și tu, și ți se face dor.
Și observi că de fapt te uiți la tine și că ceea ce e rău în ei e de fapt rău în tine, este eșecul tău. Nu știi cum să îi iubești. Simplu. În loc să devii una din aceste fiare pe care le judeci atât de aspru și neîntemeiat, ai putea să te oprești și să remarci partea bună. Să vezi omul, care are un suflet, o istorie, o cutie cu poze la care se uită, o iubire, o casă frumoasă si liniștită.
Dar tu îi privești, și te enervezi și-ți spui că "și tu poți să mergi cu coatele așa și călcând apăsat pe picior pe oricine-ți iese în cale. Ce, tu nu ai voie să fii nesimțit?!"
De ce nu ești în stare să-i apreciezi chiar dacă lucrurile pe care le fac ți se par necugetate? De ce nu știi să îi accepți și să îți vezi de problemele tale? De ce nu știi să oferi lumii un pic din înțelepciunea și dragostea ta? De ce tanti care ți-a dat restul e proastă și de ce baiatu' ăla care te-a lovit din greșeala e handicapat, și de ce dintr-o dată toți sunt așa căcănari?
E intr-adevar mult prea greu să ne stăpânim nervii, emoțiile, impulsurile, gândurile...
Dar noi vedem lumea în funcție de starea pe care o trăim.
Dacă e luni dimineață și ai vărsat cafeaua pe bluza ta preferată, lumea e de rahat și nu poți să mergi pentru că toți îți taie calea, stau în picioarele tale și... așa mai departe. Dacă e vineri, și e soare, totul e minunat și nimeni nu te mai împinge; dar asta doar pentru că tu le faci loc să treacă înaintea ta! Pentru că atunci când ești fericit ești mai binevoitor și mai bun...

Un fel de "AA"

De ce a te lega de cineva care iti poate oferi totul este o greseala:

Stiu, pare o realizare extraordinara, nicidecum o greseala. Dar nu asta e fericirea. Fericirea nu inseamna a avea cineva care sa stie intotdeauna ce iti trebuie, si sa iti dea. De ce? Pentru ca atata timp cat ti se ofera, tu ai impresia ca ti se cuvine. Si in scurt timp vei realiza ca vrei din ce in ce mai mult, ca te-ai apucat de cel mai groaznic drog de pe fata pamantului, vei incepe sa crezi ca asa este normal, ca in momentul in care ceri – trebuie sa ai. Si ce te faci atunci cand nu primesti?
Ceea ce se intampla e doar o iluzie, si exista numai in capul tau. Dorinta de a avea totul, cum vrei, cand vrei si unde vrei, o sa te determine sa crezi ca nu mai e o alta cale de a fi fericit, si ca trebuie neaparat sa stai legat, ca bou’ de chestia asta pana la sfarsit. Care sfarsit? A, da, tu refuzi sa crezi ca ceva atat de frumos poate avea un sfarsit.
Nu-i asa ca e chinuitor sa-ti repeti ca iubesti, de fiecare data cand cedezi? Ce? Tu esti fericit? Esti sigur?
Ceea ce ai e doar o scuza pentru a sta ascuns de lume, o plasa de siguranta pe care ti-ai construit-o singur, pentru a avea unde sa cazi cand totul merge prost. Dar lumea e aici pentru a fi descoperita, nu pentru a-ti face rau. Inteleg acum ca am refuzat sa cred, asa cum spuneam mai devreme, ca ceva atat de frumos poate avea un sfarsit. Si fiecare “nu” pe care l-am spus este egal cu fiecare pas pe care l-am facut inapoi, spre plasa mea de siguranta.
Sunt dependenta de cel mai infiorator drog: egoismul. Setea de a controla tot ce se intampla. Ideea obsesiva de a fi fericita, netinand cont daca fericirea asta e realizata prin termeni reali sau falsi.
Cand mi-am dat seama ca timpul, intr-adevar, le vindeca pe toate... Nu mai aveam nimic; nu mai aveam placerea de atunci, nu mai aveam entuziasm, nu mai asteptam absolut nimic, de la nimeni. In schimb, am o viata. Cum era vorba aia? “Daca iubesti ceva, da-i drumul. Daca se intoarce la tine, e al tau. Daca nu, nu a fost niciodata.”…