603 words

Povestile pe care le vad zilnic scrise pe miile de fete din jurul meu m-au ajutat sa ajung la concluzia ca nu e chiar atat de greu sa le citesti si sa-ti amintesti de tine insuti. Sunt anumite actiuni simple pe care le vedem, schimburi de dialoguri, o iubire neconditionata si evidenta a unui parinte fata de copilul lui, o bataie pe umar. Fractiunea de secunda in care privim toate astea, e cea pe care decidem sa o pastram permanent undeva, si e exact ca o poza alb negru, o scena de care ne vom aduce intotdeauna aminte cu placere. Nu trebuie sa le analizezi toate miscarile, e de ajuns sa te uiti in ochii lor, la expresia fetei sau la zambet, si atunci o sa stii daca e vorba de fericire sau de tristete, dor sau nerabdare, furie sau intelegere. Si vei stii, aproape instantaneu, daca profunzimea acelui sentiment va ramane pentru tine o amintire placuta sau nu.

Nu cred ca suntem chiar atat de diferiti pana la urma. Semanam, in ciuda istoriei sau fenomenelor care s-au produs in mintile noastre, traumelor sau bucuriilor. Fiecare dintre noi a trait, cel putin o data, un sentiment asemanator, poate chiar identic, fiecare a iubit, si multi dintre noi am pierdut. Vi s-a intamplat vreodata sa treceti pe langa cineva necunoscut, pe strada, si sa observati o privire patrunzatoare sau o fata expresiva? Probabil aceste doua detalii sunt de ajuns pentru a demasca un sentiment. Si de multe ori, il gasesc si la mine, in acelasi timp. De multe ori ma opresc si ma uit, cateva secunde, in niste ochi complet straini, dar care spun atat de multe, incat ajung sa ma intreb daca ne cunoastem de undeva, sau daca reflexia mea s-a hotarat sa iasa din oglinda. Si parca si acei ochi stiu, si ei se uita la mine la fel cum ma uit eu, si stiu. E ciudat sa te simti atat de bine inteles de un strain.

Nu te-ai surprins niciodata sorbind iubirea emanata prin toti porii unor oameni fericiti peste masura? E minunat, atunci cand e adevarat. Nu poti sa nu zambesti. Nu poti sa nu-ti amintesti ca si tu ai simtit asta candva, sau ca o simti chiar in acest moment si nu poti sa nu-ti doresti sa o simti din nou. Exista si acele scenarii in care fericirea lor este cea mai mare singuratate a ta. Cand ii vezi pe ei cu un lucru pe care si tu l-ai avut odata, iar acum nu-l mai poti repara. Dar totusi zambesti, cunosti placerea deosebita pe care ei o traiesc.

Pe langa oameni, sunt si locuri. Un obiect, mic, prafuit, ciudat, extrem de valoros acum, pe care daca il atingi, iti declanseaza automat o amintire, iti trezeste o stare incantatoare, iar in capul tau ruleaza un film intreg. Ca si cum ai trece printr-o poarta a timpului, te arunca undeva in trecut, intr-o atmosfera calda si calma, luminoasa, cu o muzica linistitoare pe fundal. Si atunci te vezi pe tine, tinand in mana acelasi obiect mic, care atunci era lipsit de valoare.

Acest fenomen este cel care ne reduce disperarea cand ni se face dor. Putem atinge orice, si suntem acolo, cu o persoana draga sau intr-un loc perfect.

Iar acum, cu toate astea, ma intreb cine sunt eu. Pot fi oricine vreau. Pot trece prin fata casei tale chiar acum. Sau poate de la mine cumperi cafeaua de dimineata. Pot fi chiar si in mai multe locuri, in acelasi timp. De ce? Pentru ca sunt o stare, intr-o multime de corpuri, cu o multime de mijloace de a o exprima.

[nu am stat sa numar cele 603 de cuvinte.]

days of our lives

Care este scopul nostru in viata? Motivul pentru care traim, mergem, respiram, pentru care cateodata avem accidente, cateodata castigam bani sau ne indragostim. Care e? Consideram greselile lectii de viata si asteptam un rezultat, o schimbare, din momentul regretului pana... pana cand? Schimbarea nu apare de multe ori. De ce? Ramanem aceiasi oameni, ramanem cu acelasi caracter. Si, deci, ce am invatat din aceasta greseala? Nimic.

Credem ca prostii in noroc si in ghinion, poate mai mult in ghinion decat in noroc, pentru ca noi nu am invatat sa apreciem lucrurile bune care se intampla. Luam in vedere si pastram in minte numai greutatile si porcariile, apoi ne plangem ca ni se intampla numai noua.

Faceti un test. De dimineata pana seara. Notati undeva, clipele in care va simtiti cu adevarat fericiti si recunoscatori pentru asta, si clipele in care va plangeti si va cacati pe voi. Eu asa mi-as calcula viata.

Nu luam niciodata in seama acei oameni care ar da orice, care ar face orice, pentru o locuinta, o familie, sau poate o luna in plus de viata. Noi nu vrem decat bani, un job d-ala ca lumea, o masina misto si poate, cateodata, vrem sa ne indragostim, ca sa fie complet. Iar la sfarsit ne intrebam unde am ajuns cu toate astea si la ce ne-au folosit. Fortam lucrurile atat de mult, vrem cu atata ardoare sa ni se intample, incat refuzam sa asteptam momentul potrivit. Le fortam sa existe cand si unde nu trebuie. Uitam sa gustam cu adevarat din ele. Pentru ca nu simtim nimic. Nu vedem nici un rezultat.

Daca am lasa totul asa cum e, fara sa intervenim, fara sa regretam, fara sa ne dorim altceva, poate ca, intr-adevar rutina ar disparea complet si fiecare om ar fi unic. S-ar putea ca unii sa existe pentru bani, altii pentru dragoste, altii pentru nimic, sau poate pentru a face viata senina altcuiva.

Stam si ne rugam la dumnezeu sa ne lumineze, sa ne ajute, sa ne schimbe. Ati simtit ceva vreodata? Unii n-au simtit. Pentru ca toate acele chestii pe care tu i le ceri, le poti face singur, fara ajutorul unei puteri mai mari ca tine. Eu nu cred in dumnezeu, cred in oameni. Te-ai gandit vreodata ca poate, pur si simplu, nu e timpul sa te schimbi? Nu e momentul sa primesti ceva. Trebuie mai intai sa treci de ceea ce ai deocamdata. Apoi, poate, vei reusi sa mergi mai departe. Singur. Ne petrecem viata cu gandul la rai si la iad. Vrem sa fim buni, ca sa ajungem in rai. Ce povesti de adormit copiii... Asa ceva nu exista. Iadul este pe pamant. Raiul este momentul in care mori, si sufletul tau e pur si liber. Asta e toata filosofia.

Deci, pentru ce traim? N-o sa stim niciodata, poate n-o sa stim nici macar in ziua in care parasim lumea. Existam pentru ca asa trebuie, pentru ca altcineva nu ar fi putut fi niciodata in locul nostru, pentru ca suntem perfecti exact asa cum suntem, cu caracterul pe care-l avem, cu fata pe care o avem, cu tate, fara tate, cu p**a mare sau mica.

Cea mai mare provocare pe care o intalim este acceptarea. Trebuie sa fim de acord cu tot ce traim si cum. Trebuie sa vedem pierderile ca pe niste inlocuiri. Ai pierdut ceva, dar ai castigat altceva. Ai avut o zi proasta, deci vei avea o noapte linistita, pentru ca esti obosit acum. Ai pierdut persoana pe care o iubeai cu adevarat? Gresit. Ea te-a pierdut pe tine. Si asa se leaga tot.

Suntem aici ca sa observam si sa ne placa filmul, pentru ca este extraordinar.

sa tinem cont de faptul ca eu am o zi proasta acum.

poate mai incolo o sa fie o zi buna.

pretuiti ceea ce vi s-a dat.

home is where your heart is

22:30. seara, tarziu, dupa sirul de petreceri cu aceiasi invitati de aproape 10 ani, cu inceputul previzibil, neintelegerile de riogare si finalul jegos. la fel, in fiecare sfarsit de decembrie. absolut nimic nou. deschise incet usa de la intrare si-si privi bocancii acoperiti cu un strat superficial de zapada. se descalta si ii arunca undeva, pe presuletul vechi de la intrare, intins acolo, asteptand talpile tuturor pline de flegme si rahat de caine. se intreba cum e sa fi presul de la intrare. cel putin de doua ori pe zi, sa te calce toti in picioare, sa se stearga pe tine, ca nu cumva sa murdareasca mocheta sau parchetul, sa nu-si strice imaginea si eleganta, sa nu inceteze nici macar o secunda sa-si inchipuie ca din clipa-n clipa, pot suna la usa cei de la 1001 Case. parca totusi vedea asemanarea dintre el si materialul dreptunghiular care zacea batatorit la picioarele lui.

22:45. fumul se ridica incet, suav spre tavan, din scrumiera, si neavand unde sa se duca, se lovea de un perete rece pe care abia astepta sa-l imbratiseze. oare cum era sa fi scrumiera? sa-si infiga toata lumea degetele murdare, mirosind a tutun, in tine. sa te scape pe jos, sa te sparga la vreo petrecere, in urma consumului excesiv de alcool. sa te pateze cu praful ala inecacios si aspru. daca scrumierele nu suporta nicotina? nu s-a gandit nimeni la asta.

23:00. ce poveste tragica. ce schimbari bruste. ce nenorocire. ce ipocrizie. ce extreme. ce amintiri. ce gol imens...

23:01. ea vine acasa. el uita cum se simte presul de la intrare. sau scrumiera.

25 decembrie.

Hai sa facem o lista de craciun.

1. o multime de vise neimplinite pe care le-am considerat din seria "nu-i nimic, asa trebuie sa fie" si pe care m-am chinuit sa le accept asa cum sunt, prea mult timp.
2. dezamagiri si caderi - episodul 446: Nu cumva sa te simti bine si azi.
3. voma.
4. pana de curent in ajun???
5. cea mai cumplita singuratate. pentru ca indiferent ce si pe cine as avea, nu prea ma mai am pe mine.
6. somn de dimineata pana seara. nu de seara pana dimineata.
7. cuvinte sufocante. nu in sensul bun.
8. ganduri pe care nu credeam ca o sa le mai am vreodata, atat de intense si de morbide.
9. incapabilitatea de a respira normal.
10. alcool.
11. un burete care a sters ultima urma de speranta pe care o mai aveam. (?)
12. versuri triste.
13. o absenta insuportabila.
14. si multe alte absente mai importante azi decat in mod normal.
15. un mos craciun mort.
16. 24-25: o noapte pe care n-o doresc nimanui.
17. un singur cuvant care a schimbat intregul mers si sens. in rau.

Chiar nu vroiam sa mai spun toate lucrurile astea inca o data, dar este... neverosimil, atat de ciudat cum s-au legat toate tocmai azi, incat nici mie nu-mi vine sa cred. Inca speram in adancul sufletului ca se va rezolva. (?) cred. [spermata] Acum nu mai stiu, nu mai tin minte. Nu stiu cat de mult o sa mai bat aceleasi taste, nu stiu de cate ori o sa mai zic acelasi lucru, nu stiu decat ca trebuie sa elimin ceva. De ce 25 decembrie nu inseamna nimic pentru mine anul asta? Pentru ca singurul lucru pe care mi l-am dorit a fost sa se termine o data si sa o iau de la capat, la fel ca la-nceput, si nu vroiam cadouri, nu vroiam masa in familie care niciodata nu va exista, nu vroiam cliseele alea turbate si urarile de craciun false si previzibile. Doar atat vroiam, si in loc sa se schimbe ceva in bine, macar putin, acum e mai rau decat a fost vreodata. Tocmai astazi. Mos Craciun nu exista, copii. Treziti-va. Pentru toti ceilalti... nu o sa va spun "Craciun Fericit". O sa va spun altceva: macar astazi, pretuiti ce aveti. La multi ani.

sweet but wrong

Orice poveste trebuie cladita, din cuvinte, din povesti mai mici. Si ma intreb, oare de cate litere, de cate silabe avem nevoie pentru a reusi sa ducem povestea vietii noastre pana la sfarsit? Nu exista un infinit, oricat am incerca.

Trebuie sa ne peticim visele cu stari si sentimente, dar cum le putem avea exact atunci cand e nevoie sa umplem golul lasat de cuvinte? De multe ori nu pica in momentul potrivit. De multe ori se irosesc, fiind in plus, din abundenta, inundandu-ne sufletul. Si de multe ori nici macar nu vor sa apara. Insa de cele mai multe ori, te amagesc. Se instaleaza confortabil in mijlocul gandurilor tale, apoi cineva le propune sa se ridice si sa plece.

Ramanem cu goluri. Gasim substituente pentru acele goluri, legandu-ne nefiresc de alte lucruri pe care in mod normal nu le-am iubi chiar atat de mult. Dar avem impresia ca acolo e locul lor, ca trebuie sa ne tintuim cu forta, fizic si psihic, ca niciodata nu ne putem permite sa renuntam la aceste substituente. De multe ori stii ce se-ntampla? Ne fac rau. Ne fac ingrozitor de rau, dar noi nu putem vedea asta. Asteptarile noastre scad, incepem sa ne facem ganduri extrem de gresite, ne autoreprosam o multime de lucruri pentru care de fapt nici macar nu ar trebui sa ne cerem scuze. Nu vedem raul in care ne bagam, nu ne imaginam ca va fi necesar, o data si-o data sa iesim din el. Noi il vedem ca pe un miracol, ca pe o minune, ca pe un noroc, si ne miram cat suntem de fericiti ca ni s-a intamplat tocmai noua.

Asta pentru ca refuzam sa credem ca e un substituent. Credem ca el este de fapt fericirea noastra, dar nu e. Nu el o declanseaza, nu el exprima stari, nu el ne spune acele frumoase cuvinte pe care murim sa le auzim in fiecare zi. Asta putem face si noi, singuri.

Ma tot intreb de ce inca ma mai leg de acest inlocuitor, cand vad clar, ca nu e ceea ce imi trebuie? Cand vad ca in loc sa-mi acopere acele goluri din poveste, el le sapa din ce in ce mai adanc? Pentru ca inca nu sunt in stare singura. Pentru ca inca am nevoie sa impartasesc aceasta fericire celor din jurul meu. Nu se poate tot timpul... Pentru ca nu ma vad ducand o altfel de viata.

Raspuns

M-a intrebat cineva ce fac cand ma satur de toate starile amare care apar din cand in cand.

Ce fac? Absolut nimic. Eu doar m-am saturat. Stii, e greu sa ramai la fel de fericit cum erai inainte, fara gandul ala care te intareste si te asigura cumva, care da viata tuturor viselor tale. E greu fara el. Si e si mai greu, cand iti dai seama ca el era legat de mii de alte lucruri marunte, care daca dispareau, il lau cu ele. Si ce e de facut cand lucrurile alea marunte aleg sa nu-ti mai treaca prin fiecare zi din viata, facand-o mai frumoasa? Ce e de facut cand observi ca te ratacesti incet incet de rutina aia idioata, care tie iti placea, a dracu? Cand iti dai seama cat de mult te afecteaza chiar si ideea ca ar fi mai bine fara aceasta rutina? Cand habar nu aveai cat de mult inseamna pentru tine, pana in momentul in care esti la un pas de a o pierde? Cand pana la urma o pierzi, si gandul ala care te intareste si te asigura, care da viata tuturor viselor tale, incepe sa-si piarda din culoare? Si totul devine alb-negru in capul tau, si se incetoseaza, si isi pierde focalizarea, exact ca o poza in photoshop. Ce faci cand se intampla asta? Ei bine, eu am mai patit-o. Si am fost atat de dispusa sa renunt, si atat de sigura pe mine, incat am reusit, pentru un moment, sa las balta tot ce-mi placea, si sa o iau de la capat, cu o alta viata.

Dar peste un timp, mi-am dat seama ca am pierdut, pe drum, un lucru extrem de important. Da, exact gandul ala frumos, care te transforma intr-o alta persoana, care-ti provoaca stari exceptionale. Il lasasem in urma mea, si totusi, puteam merge inainte. Nu prea ii simteam lipsa. Intrasem intr-un fel de stare vegetativa cronica, habar nu aveam ce se intampla cu mine, credeam cu toata taria ca asa trebuie sa fie, si ca m-am lasat batuta pentru un anumit motiv, pe care inca nu il aflasem.

Si la un moment dat, cand am incercat sa ies in lume, sa incep sa traiesc din nou, sa ma bucur din nou, sa rad, sa vad oameni, masini, luminile de craciun de la universitate, magazinele, cadourile, reclamele si toate maruntisurile alea care-i dadeau lunii decembrie un aer cald, care te faceau sa vrei sa fii mai bun, am realizat ca pentru mine, este imposibil sa mai simt asa ceva. Incercam sa intru in atmosfera, sa apreciez toate chestiile minunate din jurul meu, si nu puteam.

Atunci am stiut, ca mi-e frica, o frica imensa de o viata dusa asa, fara optimism, fara speranta, fara gandul meu special si fara vise cat se poate de reale. Si nu imi era frica neaparat de lipsa lui, ci de faptul ca eu, in sfarsit, puteam trai fara el. Imi era frica de persoana care as putea deveni, de schimbarea care urma sa se produca in mine, de racire, de nefericirea care astepta sa ma inhate si pe mine, cum a facut cu ceilalti, imi era frica de lumea noua in care ma aruncam cu ochii inchisi, fara sa stiu ce va urma, lasand in spate ceva special. Imi era frica, pentru ca eram capabila, dupa atata timp, sa fac asta.

Dup-aia n-am mai putut. Am renuntat sa vreau sa renunt atat de usor. Era totusi destul de tarziu, m-am fortat un pic sa resimt tot ce stiam inainte, m-am fortat sa iubesc din nou, sa vreau din nou ce vroiam acum ceva timp. Si chiar si acum inca ma intreb, oare asa trebuia sa fie? Oare trebuia sa-mi revin si sa reiau de unde am ramas, sau trebuia sa uit totul cand am avut ocazia? Inca nu stiu raspunsul. Si nu vreau sa-l aflu, mi-e extrem de bine asa, e minunat sa regasesti in tine puterea de a simti ceva special din nou. Vreau sa astept, pentru ca pana la urma, aflam si motivul actiunilor noastre.

Nu vreau sa stiu inca. D-aia n-o sa fac nimic.

Totul se intampla cu un motiv si fiecare lucru e o lectie. Si fiecare dintre noi e strans legat de ceva si n-o sa-i dam drumul niciodata. Eu stiu ce-mi trebuie mie, am descoperit, tocmai d-aia il astept de fiecare data cand dispare, in ciuda eforturilor mele de a ramane cu picioarele pe pamant atunci cand lipsa lui imi provoaca greata. Dar vine. Intotdeauna vine inapoi. Si intotdeauna o sa-mi gasesc refugiul in acelasi loc, pentru ca altfel nu se poate. Pur si simplu.
Presupun ca n-o sa ma lase niciodata sa ma obisnuiesc prea mult fara el. N-o sa ma las nici eu, dupa toata experienta de mai sus. Cred ca nu am nevoie de nimic altceva.

fericire

☼ nu mai e nevoie de nici o explicatie, de nici un motiv, de nici o cauza, de nici o intrebare, de nimic.

☼ ma simt doar bine. prea bine, atat de bine incat nu pot sa adorm.

☼ ma simt de parca totul e al meu si totul incape aici, intr-un singur loc si nimeni si nimic nu-mi poate lua asta.

☼ ma simt de parca am toate motivele sa rad si sa zambesc ca o nebuna.

☼ ma simt in stare sa schimb lumea intr-o singura secunda.

☼ ma simt pierduta in toata multimea de lucruri frumoase care ma inconjoara, si nu-mi vine sa cred ca nu am observat pana acum cat de importante sunt chiar si cele mai neinsemnate dintre ele.

☼ azi, am din nou tot ce-mi trebuie.

☼ azi e linistitor, calm, multumitor, perfect, cald.

☼ azi nu vreau mai mult.

☼ azi e una din zilele in care imi aduc aminte ca traiesc.

☼ imi dau seama ca nimic nu e o coincidenta.

☼ si ca tocmai am trecut limita pe care credeam ca o am. acum pot merge inainte fara probleme, pana la infinit, pentru ca ceea ce simt eu nu are de fapt nici o limita.

☼ ma gandesc din ce in ce mai mult cat de recunoscatoare ar trebui sa fiu pentru ceea ce am. ma intreb cati oameni isi doresc asta. e extraordinar. asta nu se pierde niciodata.

☼ nu am cuvinte sa explic cat de minunat e sa te simti ca un magnet care atrage tot ce e mai bun.

☼ parca, in sfarsit, am adunat toate piesele unui puzzle intr-un singur loc.

☼ e un fior, un tremur ce nu poate fi descris, ci doar trait cu toata fiinta.

☼ nu am timp, in viata asta, sa multumesc pentru tot.

☼ dar poate ca nu e nevoie.

☼ poate ca pur si simplu se vede.

♥.tu vezi.♥