them and us

Indiferent cat de optimist si increzator este un om, indiferent cat de diferite sunt conceptiile sale fata de ale celorlalti, indiferent cat de mult lupta pentru o idee extraordinara, este foarte posibil sa nu se schimbe nimic. De ce? Pentru ca, cu toate astea, e inconjurat de miliardele de oameni clonati, care nu numai ca nu cred in nimic, dar isi sustin rationamentul negativ cu atata insistenta, incat distrug imediat orice urma de speranta.

Da. Oamenii nu cred in iubire, in prietenie, in gasirea fericirii independente, in posibilitatea de a ajunge oriunde, daca isi doresc cu adevarat. Dar nu e vina lor. Au suferit prea multe dezamagiri, iar sentimentele s-au subtiat atat de mult... Ca o guma de mestecat pe care o intinzi intre degete pana se rupe.

Totul s-a transformat asa. Am ajuns sa respingem ideea de dragoste (pentru ca pana la urma la asta se rezuma toata existenta noastra), iar acum nu mai suntem in stare sa o recunoastem nici macar cand e in fata noastra. Ne indoim de ceea ce vedem cu proprii ochi, ne e atat de frica sa avem incredere in cineva, sa ne deschidem bratele si sa primim orice ni se ofera fara sa ne gandim la ce e mai rau, sa ne aruncam la randul nostru intr-o alta pereche de brate deschise, si sa coboram scutul in care ne-am bagat. Alegem in schimb sa ne dezvoltam repulsia, sa ne hranim cu aceasta simpla idee ca "oricum toti sunt la fel", sa profitam de tot ce ni se da, apoi sa ne retragem in cusca noastra, de teama sa nu fim raniti.

De ce ma mai mir ca totul a disparut? De ce sa nu recunosc ca ma simt trasa in jos de toate aceste impresii gresite? De ce sa ascund faptul ca imi pasa exagerat de mult? De ce nu pot sa ma multumesc cu faptul ca eu cred si ca asta e cel mai important? Pentru ca trebuie sa fi nebun ca sa mergi inainte indiferent ce se intampla si indiferent cat de mult incearca ei sa te convinga ca traiesti intr-o lume ireala.

Ma afecteaza. Sa tin atat de mult la ceva si sa ma izbesc de peretele gros al mintilor celorlalti de fiecare data. Ma afecteaza lipsa de optimism din sufletele lor. Nu inteleg de ce ma simt atat de neputincioasa cand vad ca nu-i pot face sa aiba incredere nici macar in ei insisi. La urma urmei nu e problema mea. Dar vreau o lume mai buna. Vreau sa vad oameni care au o viata adevarata, care sunt in stare sa accepte iubirea adevarata si ura adevarata, fara a se rusina de asta, vreau sa aud si altceva. Nu vreau sa fiu la fel ca ei.

Ma intreb de ce am devenit atat de disperati, de ce intotdeauna gandim atat de limitat, de ce nu dam sanse unor oameni care merita cu adevarat, de ce ne lasam orbiti de intamplari care au devenit istorie, de ce barbatii sunt porci si curvele sunt bune, de ce suntem atat de slabi.

Sunt constienta de faptul ca eu nu sunt asa, ca gandesc altfel, ca inca iubesc, ca am deja langa mine ce imi trebuie, ca sunt acceptata la randul meu pentru ceea ce sunt, dar pe langa asta nu stiu cata putere mai am sa inghit ca pe apa neincrederea celorlalti.

Nu pot decat sa multumesc. Poate ca nu e suficient, poate ca o sa am nevoie de mai mult de o viata pentru a-mi arata recunostinta. Poate ca sunt altii mai buni, mai frumosi, mai demni de iubit, dar pe care n-o sa-i iubeasca nimeni, niciodata, pentru ca sunt la fel de limitati si pentru ca sunt priviti ca niste obiecte de unica folosinta, prin niste ochi de plastic. Asta e lumea in care traim.

A day without me

Nu stiu ce e cu linistea asta apasatoare care nu ne lasa sa fim noi, cateodata. Chiar si cuvantul "intimitate" indica implicarea unei alte persoane, deoarece, pentru a avea intimitate, e nevoie de absenta cuiva. Asa ca, intr-un fel, imi explic de ce am nevoie de 'altii' in intimitatea mea. Vreau ca ei sa stie niste lucruri care ar fi mai frumoase ascunse. E ca si cum as avea, prin ei, o dovada ca viata mea exista cu adevarat, ei sunt ca o asigurare, atunci cand eu ma pierd, ei imi aduc aminte de fericirea in care traiam pana acum. Daca eu uit, trebuie sa stiu ca mi-am pastrat o parte din amintiri in creierul altcuiva, si ca pot ajunge la ele oricand si oriunde.

Pe scurt, eu imi clonez intr-un fel toate gandurile, le transfer intr-o alta minte, si astept sa mi se ofere pe tava, atunci cand ma blochez, ca acum. Iar asta e, probabil, cea mai nociva dependenta dintre toate dependentele. Am ajuns la acel stadiu in care tot ce e mai frumos e in alta parte, iar la mine au ramas acele imagini pe care nu as fi vrut sa le revad niciodata. E un fel de viata dubla, nu ma mai cunosc pe mine, nu mai pot sta cu mine, nu stiu ce sa-mi spun, si nici nu ma pot purta ca o nebuna, reconstituind scenele placute.

Atunci cand sunt eu in adevaratul sens al cuvantului, ma fortez sa iubesc si sa vreau mai mult decat as iubi si as vrea in mod normal. (nu e nevoie sa intelegi.)

Asa ca, imi cer iertare ca uit sa ma uit langa mine, cateodata, ca nu spun nimic ore intregi, ca vreau prea mult, ca nu pot sa cred intotdeauna ceea ce spun, ca nu pot vedea cat de frumos a fost acum 5 minute si ce frumos va fi peste alte 5 minute, ca sunt momente in care-mi vine sa renunt, ca ma indoiesc de acele promisiuni incredibile si de eternitatea unui sentiment maret, ca ma schimb prea repede, ca am ajuns sa aranjez totul in favoarea mea, asemenea unui politist corupt care falsifica probele...

we wait all day for night to come ♥

1+1 =∞

...

sunt intre 4 pereti, fara aer, fara apa, fara nimic, dar ma simt bine unde sunt, e probabil cel mai sigur loc din lume. aici nu am nevoie de apa, mancare, mobila, oameni, telefon, foarfeca, masina de tuns iarba etc. am nevoie doar de imposibilitatea de a gasi o iesire, iar singura ta responsabilitate e sa continui sa fi aici.

tu, esti la fel.

tu esti eu, eu sunt tu, si e mult mai mult decat bine.

...

multumesc pentru ca nu exista cuvinte pentru a defini ceea ce simt acum.

multumesc pentru ca ai grija, de tot.

multumesc pentru ca nu ai nici un defect, absolut nici unul, si daca totusi ai vreunul, atunci e cel mai perfect defect pe care l-am vazut.

multumesc pentru ca nu mai am loc in mine.

multumesc pentru ca ma simt infinita.

multumesc pentru ca existi.

multumesc pentru ca exist.

multumesc pentru TOT.

later edit: ... erai langa ei. nu am nici o idee de ce nu te observam, si eram atat de ocupata cu altii. ma impresionau povestile lor, si ii ascultam inghitindu-le toate cuvintele, nestiind ca nu mai e mult pana cand si povestea ta ma va impresiona.

m-am intins langa tine, si atunci s-a intamplat. mi-ai luat mana si mi-ai spus ca vrei sa-mi arati ceva. si am plecat, lasandu-i in urma pe nefericitii aia, legati de lucruri materiale, planuri legate de viitoare neveste si copii, si cariera, si bani, si tot. sunt niste nefericiti. si tu erai, candva, printre ei, pe acolo. oare stiai atunci, la fel de bine ca acum, ca locul tau e in alta parte?

unde ma duceai? nu stiu, nu ma interesa. eram departe de oameni, de tehnologie. eram doar noi. mi-ai dat o cutie si mi-ai spus ca nu conteaza nimic altceva, ca nu vrei sa uit si ca ai asteptat atata timp, si ca nu mai vrei sa fi acolo, cu nefericitii aia de mai sus, si nu mai stiu ce-mi ziceai, pentru ca nu te mai ascultam, nu imi pasa de nimic, eram socata de ceea ce se intampla, nu puteam sa cred, nu mai stiu daca inima imi batea prea rau sau se oprise de tot, stiu doar ca am inchis ochii si cand i-am deschis, tu erai in fata mea, stand cu mana intinsa, asteptand sa o intind si eu, si sa mergem acasa.

restul, si ceea ce e in cutie, trebuie sa ramana secretul nostru.

pestisorul auriu

eu... si o multime de oameni ignoranti, la fel ca mine.

si el. cu tonul sau autoritar si cu o infatisare parca rupta din filmele SF. categoric, nu era chiar... om. era ceva mai presus de-atat, stia abolut tot ce se intampla, stia pe de rost caracterul fiecarei persoane. am ramas imobilizata si m-am ghemuit la picioarele lui, simtindu-ma atat de inferioara, atat de mica si de neinsemnata. la urma urmei, eu sunt doar un om care nu stie prea multe. el era altfel.
s-a uitat in jos la mine, iar ridurile care mai devreme semanau cu o incruntare diabolica, se mutara in colturile gurii, transformandu-se intr-un zambet. m-am asezat pe canapea, langa el, ascultandu-i interesata explicatiile. vorbea despre niste lucruri pe care eu nu le puteam intelege. sau poate ca refuzam sa cred asa ceva.

-"... un gand pe care daca-l urmam pana la sfarsit, vom intelege ca totul este lipsit de sens."

m-am tinut dupa el pana la iesirea din casa, nestiind care ii sunt planurile si ce vrea sa faca, dar aveam o incredere oarba in fiinta asta. am ajuns intr-o incapere imensa, umpluta pana la refuz de o gramada de oameni, care se holbau hipnitozati, la videoproiectorul din fata lor.
in cateva minute o imagine cu un pestisor auriu, miscandu-se in acvariul lui si agitandu-se incercand sa scape, a invadat intreg spatiul. oamenii au fost intrebati, pe rand, ce vad pe ecranul monitorului si absolut toti au raspuns acelasi lucru - "un peste."

nimeni nu a vazut altceva. nimeni nu a observat ca pe langa peste, se vad si culoarea portocalie, si solzii, si ochii sticlosi, si coada.

atunci am inteles. vedem o imagine si o asociem cu un cuvant care a fost scris pe creierul nostru de cand eram copii, si cu care o sa ramanem pana la sfarsitul vietii noastre. oare pe parcursul drumului nu invatam nimic, de fapt? ne nastem cu o idee si murim cu aceeasi idee, refuzand sa vedem dincolo de ea, uitand ca de fapt forma lucrurilor, oamenilor, animalelor care ne inconjoara nu inseamna nimic. este doar un contur, care ne deosebeste.
am iesit afara, straduindu-ma sa pricep ce anume se petrece in capul nostru, de ne lovim de o bariera si ne multumim sa ne oprim, eliminand total ideea de a merge mai departe si de a afla mai mult, de a fi atenti la detaliile din care este compus totul.
am inchis ochii. eram deja in alta parte, eram undeva, sub apa, intr-un labirint cu pereti de sticla, de unde nu mai puteam sa ies. nici nu cred ca vroiam. am mers mai departe, speriata, intr-un fel, de capacitatea mea de a merge si de a respira sub apa, la fel ca deasupra ei. ma simteam altfel, eram constienta ca functiile corpului meu nu ar fi ajuns atat de departe, poate doar daca peste noapte imi crescusera branhii si membrane intre degetele de la picioare. nu mai eram eu, eu eram tot. am continuat sa merg, neavand nici o directie si nestiind cum as putea sa ies de acolo sau pe unde. pana cand am gasit ceea ce cautam. "un gand pe care daca-l voi urma pana la sfarsit, voi intelege ca totul este lipsit de sens." si intr-adevar, printre toate pisele banale ale labirintului mintii mele, am descoperit ceva diferit.

ajungand la sfarsit, m-am gasit inconjurata de miliarde de materiale imposibil de asemanat cu ceva concret. era o masa de obiecte uriase, parca aruncate la intamplare, nefolositoare si vechi. ma simteam ca intr-o groapa de gunoi, sau ca intr-un cimitir de masini. era aproape infricosator. indepartandu-ma de ele si privindu-le mai atent, de la departare, mi-am dat seama de ceva - da, poate separat erau, intr-adevar lipsite de sens, dar impreuna formau ceva destul de clar: un pestisor auriu.

iar dimineata, dupa ce m-am trezit din visul asta atat de ciudat, am inceput sa ma intreb, oare imaginile pe care ochii nostri le vad in fiecare zi si in fiecare secunda din viata, sunt niste monstri in adancul mintii noastre? oare sunt doar o adunatura de materii pe care creierul le aseaza in asa fel incat sa semene cu ideea cu care am fost obisnuiti? si daca le-am lasa asa cum sunt ele, oare am putea vedea mai presus?

P*ZDA!

dedic acest post tuturor persoanelor ale caror vieti se invart in jurul manipularii*.

zi de zi imi cad ochii pe tot felul de mesaje de pe tot felul de forumuri frecventate de tot felul de copii inactivi din punct de vedere sexual, dar pe care acest lucru nu-i opreste de la comentariile care sugereaza opusul. unii ar spune ca hormonii lor au luat-o razna, ca nu ar trebui sa luam in seama ceea ce se intampla. insa tare mi-e greu sa cred asa ceva. e vorba de niste copii care ii lasa pe toti ceilalti oameni lesinati de uimire, absolut de fiecare data. intr-adevar, ar trebui sa ma amuze, dar cand ma gandesc ce se va alege de urmatoarele generatii, mi se face rau, la modul cel mai serios.

ceea ce nu ma mira, totusi, este faptul ca peste 90% din aceste puțici asculta manele. aici, o mare parte din vina o au parintii, si da, pe aceasta cale doresc sa spun ca ceea ce am scris este, de asemenea, un apel de maxima urgenta catre voi, parintii care nu stiu sa-si educe "odraslele".

lasand asta la o parte... acesti copii doresc sa para altfel decat sunt, vor acea imagine universala care implica, neaparat, ideea de sex. au impresia ca nu esti smecher (jmeker/cool) daca nu futi. (baiatule, stii tu sa faci asa ceva? cu ce anume?). pentru ei, lumea asta se rezuma la 'gaura de la pagina 5' si la 'doamna' care prezinta vremea in ziarul click. tot ce trebuie sa vada este o femeie dezbracata, ATAT. nu conteaza cum arata, conteaza mesajul pe care il transmite. cu fundul nu neaparat bombat, dar macar dezgolit, si cu niste țațe mici, dar umflate pana la extrem, de un sutien cu push-up, femeia (daca o putem numi asa) sugereaza faptul ca este experimentata. iar 'ei' nu au vazut suficient de multe incat sa cunoasca notiunea de 'frumos', sau macar sa aiba pretentii in ceea ce priveste corpul unei femei. nu. pentru ei, orice gaura este o pizda buna. fața nu conteaza. picioarele nu conteaza. suncile de pe burta nici atat, ba mai mult sunt sexi, ca ai ce sa apuci. nu conteaza botul ala scarbos plin de tot felu' de unturi colorate. nu. nimic din toate astea nu mai este important.

ceea ce pot spune ca ma amuza, intr-un fel, este inconstienta cu care acesti puțoi recunosc ca nu au mai vazut asa ceva niciodata. pentru ei o relatie inseamna o gaura de pe net, si mana dreapta.

lucrul ingrijorator este ca aceste 'domnisoare' nu se supara absolut deloc cand vad cat de subapreciate sunt. lor le convine, ba mai mult, se simt atragatoare, se simt importante, frumoase, sexi, obraznice, nimfomane. continua sa isi arate formele, au invatat tot felul de pozitii avantajoase, au pus mana pe telefon si toaaata ziuliiica stau in fata oglinzii, isi fac poze, le publica pe net, primesc comentarii de la acesti labagii de mai sus, si gata. asta e adevarata fericire, au atins nirvana, au atins o stare orgasmica fara egal!

baietei si fetite (manelisti si maneliste) care la varsta de 11 ani au ajuns pe mese in chilotei roz si cu ochelarii de soare pe nas, admirandu-si reciproc lungimile si latimile, cupa de la sutien si diametrul gaurii negre care a inghitit mintile tuturor pustilor din romania.

as dori sa transmit toturor copiilor ca TZ, SH si OO nu sunt litere, ca "v-a fi" si "frumoas-o" se scriu legat, si ca manelele n-o sa va dezvolte cultura generala. puneti dracului mana si cititi o carte si mai lasati pozele de pe net. si mamele voastre au gauri! p-acolo ati iesit voi, dobitocilor! asta nu inseamna nimic?

imi cer scuze pentru limbajul pe care l-am folosit, si care nu ma caracterizeaza absolut deloc.

*manipulare=manevrarea penisului cu ajutorul mainilor

matematica

"Masoara ceea ce este masurabil, iar ceea ce nu este masurabil, fa in asa fel incat sa poata fi masurat" - Galileo Galilei. Bineinteles ca in secolul al XVII-lea nu se punea atat de mult accent pe sentimente, fiecare preocupandu-se mai mult de intrebarile "de ce existam?" "cum existam?" "ce inseamna legile naturii?" si asa mai departe. Nu cred ca Galilei era indragostit pana peste cap in acel moment, sau ca traia o iubire imposibila. De fapt, nu cred ca il interesa prea mult.

Si totusi, cum poti masura iubirea? Cum poti calcula cat de mult sau cat de putin simti intr-o viata? Oare poti exprima fericirea intr-un limbaj atat de... matematic, atat de precis si de exact? Chiar nu s-a gandit nimeni, niciodata, la cel mai important lucru care ne leaga? Nu ne leaga nici un sange, nici o asemanare fizica, nici o prietenie veche. Ceea ce ne leaga este ceea ce simtim unul pentru celalalt. Daca am reusi sa iubim pe o scara de la 1 la 10, ne-ar fi mai usor sa ne intelegem intre noi?

-Ma iubesti?

-Da.
-Cat de mult?

-7,5.

Si asa se sfarseste conversatia. Nu conteaza ceea ce faci pentru a-ti dovedi acest sentiment. Nu conteaza gesturile, zambetul si tot ceea ce se presupune ca exprima o fericire atat de... nemasurabila. Cu siguranta ne-ar fi mai usor sa aflam cat de importanti suntem pentru cei din jurul nostru, dar oare, ei cat de importanti sunt pentru noi? Tu cat de mult ma iubesti pe mine? 1, 4, 6, 8? Esti multumit/a sa-mi dai un asemenea raspuns, sau simti ca trebuie sa-mi explici si de ce?

Eu... Nu stiu cum as masura asa ceva. Probabil ca as aduna momentele in care nu mai conteaza nimic altceva, in care oamenii inceteaza brusc sa mai fie rai, in care simt ca fericirea mea dureaza de la -∞ pana la +∞, adica dintotdeauna si pentru totdeauna. Dar cum poti masura un moment, daca te pierzi in el atat de mult timp? Cum iti dai seama care e realitatea? Daca de fapt, aceasta infinitate de secunde este viata ta adevarata? Poate traiesti aici, pe pamant, de atata timp si cu siguranta vei trai in continuare la fel de mult, poate esti nelimitat, la fel ca sentimentul asta. Exact la fel ca atunci cand visezi. De unde stii cand visezi, daca in vis totul pare la fel de real ca si in realitate? Tot ceea ce simti este real. De unde stii ca acum nu visezi, de exemplu? Poate urmeaza sa te trezesti in urmatoarea secunda. Poate nici macar nu existi. Tot ceea ce mintea ta a creat, este un corp deosebit de restul corpurilor pe care le-ai vazut, dar e exact acelasi model. Poate tu de fapt, cand inchizi ochii, esti altceva. Evadezi din inchisoarea aia din carne, oase si fluide. Esti pur si simplu TU. Si asta nu poate fi masurat, pentru ca infinitul nu are margini, nu stii unde incepe si unde se termina.

Asa ca imi permit sa il contrazic pe marele si cunoscutul italian. Eu as spune... "Daca vrei neaparat, masoara ceea ce este masurabil. Dar daca ceva nu este masurabil, inseamna ca nu trebuie sa fie masurat."

forget?

scrisoare catre cealalalt eu al meu:

ce mai vrei sa-ti spun si azi? ca am renuntat? ti-ar placea atat de mult sa auzi asta, dupa ce ai reusit sa ma determini sa o fac. poftim. am renuntat. si acum ce o sa faci? o sa-ti vezi de viata ta? o sa continui sa ma bantui zi si noapte, pana decid, eventual, ca trebuie sa te las in urma mea asa cum m-ai lasat tu pe mine? oare trebuie neaparat sa patesc ceva, ca sa-mi dau seama ca asta e alegerea cea mai corecta pe care as putea sa o fac? este oare un fel de masochism-insistenta cu care te rog, in gand, sa mai stai un pic? poate, de fapt, ar trebui sa te rog sa ma lasi in pace, macar de data asta. nu o sa mearga. pentru ca asa cum eu sufar de masochism, tu suferi de sadism. durerea mea iti provoaca placere. te legi de mine in felul asta demonic. te simti bine? te simti bine stand dupa colt si asteptand? ce astepti, sa te rog sa vi si sa o luam de la inceput? sa ne prefacem ca am sters din istoria noastra acele scene dramatice? ce vrei, sa insist iar si iar si iar? deja ai asteptat mult prea mult. iar eu am renuntat. poate prezenta ta era divina. de fapt nu poate, ci sigur, insa a sosit momentul sa cobor aici, pe pamant, si sa ma gandesc ca tu nu mai ai ce sa oferi, nu mai ai aptitudinea de a simti, spera sau crede in ceva. nu mai are rost sa astept sau sa sper ca iti vei aminti ce insemna candva tot ce te inconjura. nu mai are rost sa incerc sa ma acomodez cu fiecare stare cu care alegi sa ma intampini. nu ma pot obisnui cu aceasta alternanta dintre rece si cald.

nu mai pot sa te oblig sa privesti zi de zi, cat de mult iubesc un drog atat de daunator. nu mai am putere. nu stiu ce vreau acum.

nu stiu cum, sau daca o sa reusesc sa renunt sa incerc sa-mi fac loc printre toate gandurile astea, pentru ca de obicei gaseam o cale sa asez lucrurile dupa placul meu. nu stiu daca o sa fiu in stare sa alung acest obicei.

nu ma voi mai intreba ce e mai bine. o sa astept sa astepti, ca si pana acum, si poate intr-o zi o sa renunti sa mai astepti, sau o sa renunti. de tot.

si daca maine o sa ma rogi sa abandonez din nou aceste cuvinte, o sa regret ca le-am lasat sa se strecoare printre toate starile si amintirile frumoase, si o sa-mi para rau daca, cumva am reusit, fara voia mea, sa te trag dupa mine intr-o asemenea disperare.