Vechea lume noua

Mi-e un dor nebun sa fi fost acolo si nu aici, atunci si nu acum. Mi-e ciuda ca lumea se schimba, creste, ca cei cu sufletul rebel se resemneaza, ca blugii cu talie inalta si taiati in dreptul genunchilor sunt inlocuiti cu o pereche de pantaloni banali, ca pozele alb-negru sunt acum pe card.
Am impresia cateodata ca unele legende vor exista mereu, ca unii oameni nu au voie sa imbatraneasca sau sa moara, ca lumea era mai frumoasa in nuante de gri, mai vesela (paradoxal), mai superficiala dar totusi mai fericita, si imi doresc sa o revad si eu, pentru ca prin povestile celorlalti nu am cum.

Daca viata ar fi fost pentru totdeauna... Daca toti cei care au fost odata ar mai fi si acum si Pamantul ar fi fost infinit ca cerul, oare ne-ar mai fi dor, oare scenele acelea vechi care ruleaza in mintile noastre ar mai fi numite "amintiri", sau le-am putea repeta de cate ori am vrea?

Sau daca lumea de atunci s-ar impleti cu lumea de acum, cat de repede am reusi sa ne strecuram inapoi ca sa aflam de unde venim? Si daca profesorii nostri nu ne-au mintit cand ne-au spus ca odata pe Pamant era un singur continent, cum il refacem? Cat de multe s-ar putea schimba, daca am aduce trecutul in prezent!

Si muzica aia veche, de care multi nu vor mai sti de-acum incolo, cat de frumos s-ar auzi.

De ce sunt fericita azi

Pentru ca nu am mai ezitat sa-mi exprim sentimentele, cum faceam alta data. Astazi am realizat ca simt o profunda recunostinta fata de cei pe care i-am ales sa joace cele mai importante roluri in filmul meu. (si ce cale spre fericire!) Va doresc sa aflati cum este sa iubiti fara sa asteptati nimic in schimb, fara sa vreti sa vi se raspunda. Este o adevarata implinire, sa explodezi de atata stare de bine, incat sa nu ratezi nici o ocazie sa o impartasesti celorlalti. Procesul de exteriorizare este un lucru coplesitor. De ce oare au uitat oamenii sa se exprime? De ce refuzam sa vorbim, sa atingem, atunci cand simtim o atractie si o profunda apreciere fata de o persoana... sau chiar repulsie? De ce evitam atat de mult contactul cu cineva care nu ne incanta? De ce ne incarcam cu o energie negativa in prezenta lor, in loc sa ne eliberam si sa le spunem "mie nu-mi place de tine"? Poate asa vom constata ca de fapt ne place.
Oamenii sunt niste fiinte ciudate pe care nu ma mai satur sa le descopar. Am impresia ca cu cat am inaintat in timp si spatiu, in loc sa ne dezvoltam si sa ne folosim cunostintele dobandite, noi am involuat, am regresat si ne-am indepartat reciproc. Sau avem impresia ca stim atat de multe unii despre altii, incat automat ne iubim sau ne respingem, in functie de instincte, aparente, sau comportamentul pe care il vedem unii la altii. Ce e si porcaria asta? De parca sub niste haine de zidar nu se afla un om, de parca daca cineva greseste e nedemn, de parca daca cineva vorbeste prea tare e nesimtit si nu-si cunoaste limitele. Poate daca n-am judeca si n-am cataloga oamenii astfel, ne-am aprecia mai mult. Serios.

Alte motive pentru care sunt fericita: astazi imi place viata. Imi place sa traiesc, sa nu las niste nimicuri sa se transforme in probleme, sa trec de la o stare de nervi la un calm absolut analizand fiecare pas prin care trece mintea mea in timp ce se transforma, sa descopar ce nu imi convine si sa aflu de ce, sau, din contra, sa ma bucur de orice lucru pe care eu il vad deosebit.
Astazi imi place sa ma autoevaluez, sa vad ce se intampla in sufletul meu atunci cand simt prea mult si sa ma minunez. Sa privesc ceva cu adevarat frumos si sa ma uit ore in sir la el, fara sa caut vreun defect pentru ca desigur, nici macar nu exista asa ceva acolo.
Astazi imi place sa ma simt bine cu mine si sa imi aduc aminte ca sunt exact ce trebuie sa fiu, ca stiu tot ce e necesar sa stiu. Ceea ce trebuie sa invatam este cum sa avem in permanenta aceasta stare. Fiind multumiti cu noi insine, nimic nu ne poate demoraliza. Iubindu-ne pe noi putem fi fericiti cu tot ce ne inconjoara, putem iubi alte persoane fara a poseda, putem merge inainte, absenta sau prezenta cuiva fiind irelevanta in calatoria noastra.

Si cel mai important lucru este sa constati, la sfarsitul acestei analize, la sfarsitul unei astfel de zile, ca e foarte posibil ca maine sa fi trist, fara sa fi vreun pic deranjat de acest gand.

tu sau ea?

cat de mult e prea mult?

toti am fost acolo, intre cuvintele astea, nu? si totusi, care e raspunsul? cum putem fi siguri ca nu intrecem masura, atunci cand lasam ore intregi sa treaca printre noi si ceea ce numim "pasiunile noastre"?

nu stiu cine e. nici nu am apucat sa o salut vreodata, dar o mai vad, din cand in cand...
nu pot decat sa spun ca o consider o fata simpatica si deschisa. cu toate astea nu am putut sa nu observ cum isi traieste viata in pielea altcuiva, cum si-a ales acest model, pe care nu-l cunoaste deloc, si cum s-a smuls din propria ei personalitate transformandu-se intr-un fel de altar al propriei muze. (uau, asta a fost din suflet, nu?)
ma intreb cat de bine se cunoaste pe ea insasi, cat de mult iubeste de fapt tot ceea o inconjoara, nu neaparat pe ea, ci pe femeia care vrea sa fie.
ma intreb in cat timp a reusit sa adune atat de multe informatii despre imaginea asta pe care si-a creat-o si pe care ne-o arata noua cu atata mandrie. cati ani ai? 17, nu? nu pot sa zic ca-s mai batrana. sau poate sunt. intr-un fel (sau in mai multe feluri).
ma intreb cum ai fi fost tu, daca nu era ea. femeia aia din oglinda ta. nu esti ea.
ma intreb cum ar fi fost ele, daca nu erau prietenele tale.
ma intreb cum e el, daca exista un el, sau daca iubesti asa cum simti tu, sau cum crezi ca simte ea.
tu esti tu. si atat. asa ca renunta la ceea ce vezi la TV/radio/reviste. renunta sa folosesti cuvintele pe care le auzi acolo. invata-ti propria limba si vorbeste-o. si daca nimeresti o persoana in care te regasesti, e minunat. dar nu te transforma in ea.
da... cam atat.

Normal.

Problema e ca nu ne intelegem cu noi insine. Ne intalnim cu noi in fiecare zi, stam impreuna, ne vorbim cateodata, dar niciodata cand trebuie cu adevarat, ne admiram, ne subapreciem, si cu toate astea nu ne cunoastem deloc. Nu ne putem explica starile in care cadem, nu putem decat sa ne simtim inima cum bate incredibil de tare, de fiecare data cand stim ca ceva e mult prea bine sau mult prea rau, sau mult prea greu de descifrat.

Nu pot sa nu observ cum toate aceste lucruri se reflecta in relatia cu persoanele la care tinem. In subconstientul nostru, uitam ca si ei sunt oameni, ii trimitem undeva mai presus de atat, spre perfectiune, spre locul si timpul in care nu exista simturi, sentimente, greseli, prioritati. Ajungem sa asteptam atat de multe de la ei, incat nu ne mai dam seama ca si ei asteapta acelasi lucru de la noi. Ne inchipuim ca ei exista doar pentru a ne face pe noi fericiti, si ca vietile lor sunt programate dupa ceasul nostru, chiar daca atunci cand acest gand ne patrunde in minte, refuzam sa credem ca e adevarat, refuzam sa acceptam ca suntem egoisti. ("Noi nu suntem egoisti, suntem doar nedreptatiti.") Cand avem nevoie de ei trebuie sa fie acolo, indiferent daca le cerem asta sau nu. Ne asteptam sa stie deja. Dar nimeni nu ne poate citi atat de bine.

Apar dezamagirile. Mintea noastra lucreaza si in cele din urma arunca vina asupra lor, pentru ca "noi suntem aia care avem nevoie de ei, iar ei nu sunt acolo." Fiecare dintre noi crede ca celalalt e vinovat si fiecare asteapta ca celalalt sa repare situatia.

In imaginatia noastra si in lumea fictiva care ii inconjoara, nu exista nimic mai normal decat punctul nostru de vedere. "Asa e normal sa fie." "Asa era normal sa faci." "E normal sa ma simt asa." Dar ce inseamna "normal" pana la urma? Definitia noastra nu trebuie sa fie neaparat aceeasi cu definitia altora. Noua ni se pare normal sa fim iubiti, sa fim apreciati, dar ei pot gandi extrem de diferit.

In capul nostru asteptam sa ni se ofere ceea ce vrem, desi niciodata nu stim de ce avem nevoie. Vrem sa fie totul perfect, dar nu putem defini perfectiunea. Vrem sa auzim cuvinte care poate pentru ceilalti nu inseamna nimic, si ne doare cand vedem asta in atitudinea lor.

Cel mai ciudat e ca niciodata nu suntem pregatiti sa infruntam situatia. Ci incercam, intr-un mod subtil si cu toate astea incredibil de evident, sa aratam ca ceva nu e bine, ca e vina altcuiva. Si, in acelasi mod subtil si evident, celalalt ne raspunde ca stie, si ca e vina noastra. Vina apartine tuturor. Apartine celui care nu vorbeste, celui care nu pune intrebari, celui care pune prea multe intrebari, celui care stie ca nimic nu e bine dar continua sa astepte mutarea adversarului.

Vina apartine cel mai mult gandurilor pe care le inventam, dar care de fapt nu sunt acolo, scenariilor pe care le regizam fara sa ne asiguram ca pot fi puse in practica.

Dar cel mai mult gresim atunci cand ne imaginam viitorul in momentele grele. Pentru ca, cine ar putea vedea un viitor stralucit intr-o situatie atat de urata? Ne inchipuim ca stim sigur ca totul se va transforma din rau in mai rau, iar in cele din urma, asta se si intampla. Facem totul sa para exact asa cum ne inchipuim, fara sa ne dam seama. Noi o facem. Noi refuzam sa vedem partile bune, din cauza ca suntem prea siguri ca nu au cum sa fie acolo. Noi ocolim orice sansa de a ne repara.

Probabil e orgoliul pe care toti il avem. Cert e ca m-am saturat sa fiu asa, m-am saturat sa ma joc, sa ma prefac, sa ma ascund. Dar in acelasi timp mi-e frica sa fiu altfel. Mi-e frica sa reunt la felul in care ii vad pe ceilalti, pentru ca... daca nu e adevarat?

Buricul pamantului in 1095 de zile

Dar cum se face ca de fiecare data cand incerc sa-mi aduc aminte ca "oamenii merita iubiti", se apuca sa faca cate-o chestie care te atrage in lumea gandurilor caracteristice unui criminal psihopat in serie? Eu acolo sunt acum. Nu stiu cat de tare ii urasc in momentul asta, dar poate dorinta mea arzatoare de a tine-n mana un AK 47 o sa dovedeasca mai multe decat pot spune eu in cuvinte.
Cum poti sa furi niste persoane pe fata? Nu mi-am inchipuit vreodata ca parerea prea buna pe care o ai fata de tine insuti te poate face sa ajungi un clown, sa te faci de ras crezand ca esti mai tare ca oricine si ca-ti poti permite orice. Dar nu inteleg, nu le e teama nici un pic de realitate? Nu au constiinta? Nu au nimic?
Cred ca am trecut de etapa in care 'trebuie sa radem de ei', pentru ca situatia se agraveaza pe zi ce trece. Cum pot fi atat de convinsi ca e bine ceea ce fac? Ori se prefac ori sunt nebuni, una din doua. Iar lejeritatea cu care iti cer sa-i pupi direct in cur, dar direct, fara sa ratezi gaoaza, in perfecta combinatie cu un zambet de om cretin si nevinovat... Cand vad chestia asta, nu pot decat sa-mi imaginez cum ma transform intr-unul din personajele alea din desene animate care are fulgere in loc de pupile. As fi preferat sa vina cu un cutit si urland "banii sau viataaaa!! banii sau viataaa!!!", decat sa rada si sa zica 'dar vai, asa e corect, cum zic IO!"
Dar cine esti tu, si ce ai facut pentru mine? Umm... nimic??? Si atunci eu de ce trebuie sa te rasplatesc? Sau trebuie sa multumim pentru nimic, mai nou? Trebuie sa fim fericiti ca nimicul nu e mai mare? (cum poate fi un nimic mai mare decat nimic?)
Va zic eu, ca sa poti face ceva in viata asta, trebuie sa faci singur. Sa fi propriul tau sef, client, caine, sclav, Iisus, director, mama, tata, copil, sora, bunica, banca, benzinarie, casa, strada, cartier, planeta, galaxie, univers, infinit. Daca depinzi de cineva, automat esti calcat in picioare si fortat sa te joci de-a sarutu' pasional cu cine stie ce fund paros...
Toti mi-au spus sa nu ma mai zbat si adevaru' e ca au dreptate, nimeni, nimeni, nici un presedinte, nici un rege, nici un film, nici un cantec, nici o carte, nici moise nu are are cum sa schimbe oamenii. "Daca prostu' nu-i destul, parca nu e prost destul" (ca sa citez pe cineva 'foarte drag'. parca asa a zis.) si gata. Dar o sa pun eu mana pe un AK 47...

Sex de 6 ori

Sex. 3 litere care starnesc o varietate de sentimente. Jena, curiozitate, iritare, manie, placere. E ceva cu aceste 3 litere puse laolalta. Parca automat toata atentia ti se aduna intr-un singur punct, in acel X de la sfarsitul cuvantului, si parca-ti spune "da, e un subiect tabu, trebuie sa-l perforam pentru a vedea ce se ascunde in spatele lui." Pentru ca sunt miliarde de experiente. Da, secretul este in acel X. Te atrage. E litera care se impune in fata celorlalte, cu agresivitatea ei si cu liniile ei incrucisate, gata sa ucida si ultimul neuron. E o combinatie fatala de simboluri care se imbina armonios si formeaza poate cel mai puternic, impozant, falnic cuvant din istoria omenirii.

Fara sa vreau, am observat ca 'sexpertii' sunt acei oameni care si-au construit o imagine a sexului perfect de care nu au parte. Fie ca e animalic, romantic sau rapid, in mintea, fanteziile si povestile lor, totul suna incandescent. Si nu e asa.
Sexul perfect ramane in dormitor, pe cand experientele esuate cer a fi inflorite si expuse in fata tuturor, asa inflorite cum sunt. Pentru ca cu ele, asa cum sunt in realitate, nu te poti mandri.

De ce zic asta pana la urma... Pentru ca in mai putin de o ora, si nu exagerez, am intalnit atatia oameni atat de... "sexuali", incat lasau impresia ca nu fac nimic altceva. Problema e ca fac orice altceva, in afara de asta. Ajung sa cred ca lipsa unei alte persoane ii innebuneste pe zi ce trece.
Cat de paradoxal poate fi? Intalnim sexul inexistent peste tot, chiar daca toata populatia este pana la suta la suta activa din acest punct de vedere. Internetul e plin. Cauti o pagina care sa te relaxeze si dai peste un maniac care te intreaba daca ii arati webcamul tau. Vrei sa citesti o revista, si dai peste anunturi care-ti spun cata nevoie au de un taur in pat. (Exista ferme!) Parca a innebunit toata lumea. In orice colt al oricarui punct al spatiului, cineva zice: "Vreau. Nu vrei si tu?" "Ba da, hai". Si de fapt, nu ajung niciodata sa o faca.
De exemplu, uitati-va pe forumuri.
"Gagico, ce ti-as face, nici nu ai idee ce pot eu, si cata lume mi-a zis ca sunt cel mai tare!"
"Da-mi add: sweet_pysycutzaxxx8754209875842"
Bineinteles, nu vor mai auzi niciodata unul de altu.
Cat de mult este posibil sa nu iti ajunga o mana si un site porno, ca sa ceri si mana, si gura, si eventual tot corpul unui necunoscut?

Cainii fara stapani si oamenii fara lesa

In primul rand vreau sa-i multumesc colegului meu, Tudor, pentru ca ne-a atras atentia tuturor asupra unei petitii online, care ne indeamna sa votam impotriva eutanasierii cainilor fara stapan.

Acum. Punctul meu de vedere:

Nici nu e nevoie sa analizam profund acest subiect ca sa putem observa imbecilitatea si intoleranta si nesimtirea si snobismul, si toate celelalte insusiri morale pe care le putem concluziona inca din titlu. Eliminand partea emotionala, pentru ca mila lipseste, fapt pe care nu imi permit sa il judec, si luand in considerare mai mult partea financiara a acestei probleme, cum este "Romania in criza" daca ei se caca in nestire bani pentru un scop atat de inuman? De ce sa nu foloseasca acei bani intr-un alt mod? De ce sa nu se gandeasca la lucrurile pozitive pe care le pot face? Pentru ca sunt mult prea ocupati sa ucida.

Cica vor sa omoare cainii agresivi. Cum pizda masii (scuzati) sa nu fie cainii agresivi, din moment ce oamenii ii calca in picioare si ii arunca pe strazi si ii omoara doar ca au 13 ani si s-au plictisit sa joace fifa? De ce sa nu remarcam agresivitatea oamenilor si latura lor oribil de intunecata? De ce sa nu ii numim 'criminali' pe ei? De ce sa nu privim totul asa cum este de fapt? Pentru ca animalele nu pot vorbi? Pentru ca ele nu se pot apara? Pentru ca sunt de miliarde de ori mai inteligente decat noi? Pentru ca lor nu are cine sa le faca dreptate?

Adica voi va perimiteti sa-i eliminati oricand, iar ei daca se apara, sunt diabolici, ucigasi.

Adica voi aveti dreptul sa omorati, si nimeni nu va judeca.

Va judec eu. Si daca ar fi genul meu, v-as blestema, ca o baba nebuna, si m-as ruga neincetat sa muriti in chinurile cele mai groaznice.

Sa presupunem ca exista o oarecare credinta in dumnezeu. Doar sa ne imaginam, ca suntem o populatie cu frica de acea putere divina. Adica... majoritatea dintre noi.

Cum dracu va permiteti sa ucideti o fiinta pe care nu voi v-ati chinuit sa o concepeti? Imaginati-va ca va omoara cineva copilul. Si pe bune, asta meritati sa vi se intample. Cum aveti curajul sa va jucati cu o viata care exista cu un scop pe lumea asta? Si daca aveti, si il aveti, si daca vreti sa faceti 'curat', de ce sa nu omorati si oamenii care stau pe strada? La urma urmei e exact acelasi lucru. 'caine fara stapan', 'persoana fara familie'...

Un singur lucru mai am de adaugat: _\_

A. si petitia: http://www.petitieonline.ro/petitie/voteaza_impotriva_eutanasierii_cainilor_fara_stapan-p13306043.html