intre basm si roman

Va mai amintiti basmele pe care ni le citeau parintii nostri cand eram copii? Mai tineti minte casetele alea video pe care le derulam...? In fiecare zi, aceleasi filme. Si nu ne plictiseam niciodata. Erau povesti care te invatau ca in lume mai exista persoane care traiesc o iubire desavarsita, cu fete care aveau rochii lungi, frumoase si ochi mari si albastri, cu barbati curajosi care infruntau o lume intreaga pentru un singur sarut.

Cenusareasa, Alba ca Zapada, Mica Sirena, Rapunzel, toate au trait fericite pana la adanci batraneti, fiecare cu printul ei.
Dar apoi am ajuns la scoala, si la scoala ne-au spus ca basmele nu sunt reale, sunt doar imaginatia unui om drogat care vede unicorni zburatori si mere de aur comestibile, si ca printesa inseamna de fapt o pitipoanca cu botu' tuguiat si cu tatele pe afara.
Si ca totul sa fie complet, au decis ca e timpul sa ne deschida ochii spre o iubire mai... "realista". Si ce au facut? Ne-au dat sa citim. Despre Lipan care pleaca si moare intr-o groapa lasand in urma o femeie nefericita cu doi copii, despre Ion care s-a insurat din interes, impingandu-si sotia spre sinucidere, despre Ela care-l inseala pe Stefan, despre Otilia care renunta la iubire pentru lucruri materiale...

Acum stau si ma intreb ce dracu era in mintea si in sufletul autorilor de erau atat de tristi? Evident, ei respirau si se hraneau cu tragedie pura. Oare stiau ce inseamna a fi fericit? Nu cred. Altfel de ce au umplut pagini intregi cu iubiri esuate, crime si despartiri?
Nu spun ca e gresit, ci ca e un contrast izbitor de puternic intre cele doua etape. Dar nu-i nimic.
Pana la urma fiecare om are filmul, cartea, povestea lui, si fiecare percepe altfel draostea. Si poate daca n-ar fi fost clasicii astia descurajati, n-am fi invatat niciodata sa apreciem ce avem. ♥

Iubesc...

...ziua de azi. Nu stiu de ce, poate ca e una din zilele alea in care am chef sa stau degeaba, sa fac totul in ritmul meu, sa ma uit la cer si sa nu ma intreb ce va fi maine. Nu-mi pasa ce va fi maine.
Imi place ca afara e frig si inauntru cald si bine. E liniste si miroase a cafea in toata casa si lenea asta placuta e asa de dulce si... astazi nu lipseste nimic.
As vrea sa nu ma mai grabesc niciodata sa traiesc. As vrea sa ma bucur de orice rahat care se intampla. As vrea ca oamenii sa zambeasca mai mult...

Later edit: E seara. Simt nevoia sa spun atatea, dar nu stiu cum. Nu pot sa adun toate aceste mici bucurii la un loc pentru a le intelege si defini. Imi imaginez ca-n mintea mea e un spectacol de artificii si miliarde de scantei colorate sar de colo colo lipsite de control. Daca incerc sa le prind dispar imediat...
Ma simt implinita. Acum stiu ca am facut tot ce mi-a stat in putinta pentru a transforma niste ore obisnuite intr-o zi minunata. Acum pot spune ca am facut oamenii sa zambeasca mai mult. :)
E o satisfactie imensa - sa vezi cum ceilalti sunt fericiti datorita tie, chiar si pentru o secunda.
Am invatat ca fiecare intamplare pozitiva, indiferent cat de mica, trebuie impartita cu lumea. Nu poti pastra asa ceva doar pentru tine. Trebuie sa te exprimi, sa-ti stergi limitele, pentru ca dragostea pe care o daruiesti ti se va intoarce inzecit.
Acum mai am un singur lucru de facut. ♥

trebuie sa ne iubim intre noi

Îi vedem îmbulzindu-se pe scările rulante la metrou, claxonând la semafoare imediat după ce se face verde, blocând intersecții, certându-se pentru un loc în autobuz, stabilind reguli cu care nimeni nu va fi vreodată de acord, încercând să fie primii în toate, mergând pană la mama dracu să-și ia pensia sau să facă piața, înjurând căcatu ăla în care au călcat și pe cine și-o fi permis sâ il lase acolo, alergând nervoși prin ploaie dupa un taxi de parcă e ultimul de pe pământ, neștiind cum să facă să-ți dea restul la gogoși cât mai repede ca să poată servi următorul client, insistând că au dreptate în domeniul în care tu lucrezi de vre-o mie de ani, spărgând semințe pe băncuța din fața blocului, aruncând unii după alții cu petarde, puțind a naftalină, cântând la acordeon în tramvai sau conducând un x5 cu ochelarii de soare pe ochi și cu apa oxigenată în păr, vomitând pe trecerea de pietoni, urlând la meciuri, împingând irascibili caruțu' ăla din carrefour de parcă ar vrea să radă toata masa de oameni din jurul lor de pe fața pământului, mâncând shaorma la miezul nopții.

Stop.

Îi vedem mergând agale prin parcuri ținându-se de mană, oferindu-ți ajutor când ți se rupe punga cu roșii în mijlocul troleului, întinzând cerșetorului cu acordeonul restul de la gogosi, păstrându-ți locul în autobuz când văd că ți-e rău, așteptând cu răbdare să treci strada în ritmul tău, plimbându-și câinele, citind o carte pe care ai citit-o și tu, zâmbind singuri pe stradă, fiind veseli, sau plângând după cineva, hrănind pisici în spatele blocului, îi vedem triști sau fericiți, ținându-se strâns de o umbrelă strâmbă pe care o ia vântul, dormind pe banci, reușind cumva, prin felul lor de a fi, să-ți facă ziua mai bună, alergând cu ghiozdanele în spate prin curtea școlii în care ai invățat și tu, și ți se face dor.
Și observi că de fapt te uiți la tine și că ceea ce e rău în ei e de fapt rău în tine, este eșecul tău. Nu știi cum să îi iubești. Simplu. În loc să devii una din aceste fiare pe care le judeci atât de aspru și neîntemeiat, ai putea să te oprești și să remarci partea bună. Să vezi omul, care are un suflet, o istorie, o cutie cu poze la care se uită, o iubire, o casă frumoasă si liniștită.
Dar tu îi privești, și te enervezi și-ți spui că "și tu poți să mergi cu coatele așa și călcând apăsat pe picior pe oricine-ți iese în cale. Ce, tu nu ai voie să fii nesimțit?!"
De ce nu ești în stare să-i apreciezi chiar dacă lucrurile pe care le fac ți se par necugetate? De ce nu știi să îi accepți și să îți vezi de problemele tale? De ce nu știi să oferi lumii un pic din înțelepciunea și dragostea ta? De ce tanti care ți-a dat restul e proastă și de ce baiatu' ăla care te-a lovit din greșeala e handicapat, și de ce dintr-o dată toți sunt așa căcănari?
E intr-adevar mult prea greu să ne stăpânim nervii, emoțiile, impulsurile, gândurile...
Dar noi vedem lumea în funcție de starea pe care o trăim.
Dacă e luni dimineață și ai vărsat cafeaua pe bluza ta preferată, lumea e de rahat și nu poți să mergi pentru că toți îți taie calea, stau în picioarele tale și... așa mai departe. Dacă e vineri, și e soare, totul e minunat și nimeni nu te mai împinge; dar asta doar pentru că tu le faci loc să treacă înaintea ta! Pentru că atunci când ești fericit ești mai binevoitor și mai bun...

Un fel de "AA"

De ce a te lega de cineva care iti poate oferi totul este o greseala:

Stiu, pare o realizare extraordinara, nicidecum o greseala. Dar nu asta e fericirea. Fericirea nu inseamna a avea cineva care sa stie intotdeauna ce iti trebuie, si sa iti dea. De ce? Pentru ca atata timp cat ti se ofera, tu ai impresia ca ti se cuvine. Si in scurt timp vei realiza ca vrei din ce in ce mai mult, ca te-ai apucat de cel mai groaznic drog de pe fata pamantului, vei incepe sa crezi ca asa este normal, ca in momentul in care ceri – trebuie sa ai. Si ce te faci atunci cand nu primesti?
Ceea ce se intampla e doar o iluzie, si exista numai in capul tau. Dorinta de a avea totul, cum vrei, cand vrei si unde vrei, o sa te determine sa crezi ca nu mai e o alta cale de a fi fericit, si ca trebuie neaparat sa stai legat, ca bou’ de chestia asta pana la sfarsit. Care sfarsit? A, da, tu refuzi sa crezi ca ceva atat de frumos poate avea un sfarsit.
Nu-i asa ca e chinuitor sa-ti repeti ca iubesti, de fiecare data cand cedezi? Ce? Tu esti fericit? Esti sigur?
Ceea ce ai e doar o scuza pentru a sta ascuns de lume, o plasa de siguranta pe care ti-ai construit-o singur, pentru a avea unde sa cazi cand totul merge prost. Dar lumea e aici pentru a fi descoperita, nu pentru a-ti face rau. Inteleg acum ca am refuzat sa cred, asa cum spuneam mai devreme, ca ceva atat de frumos poate avea un sfarsit. Si fiecare “nu” pe care l-am spus este egal cu fiecare pas pe care l-am facut inapoi, spre plasa mea de siguranta.
Sunt dependenta de cel mai infiorator drog: egoismul. Setea de a controla tot ce se intampla. Ideea obsesiva de a fi fericita, netinand cont daca fericirea asta e realizata prin termeni reali sau falsi.
Cand mi-am dat seama ca timpul, intr-adevar, le vindeca pe toate... Nu mai aveam nimic; nu mai aveam placerea de atunci, nu mai aveam entuziasm, nu mai asteptam absolut nimic, de la nimeni. In schimb, am o viata. Cum era vorba aia? “Daca iubesti ceva, da-i drumul. Daca se intoarce la tine, e al tau. Daca nu, nu a fost niciodata.”…

Pentru voi.

Asta e pentru voi, atat pentru cei care au fost cu mine de la inceput, cat si pentru cei cu care m-am intalnit abia acum, in drumul meu. Va iubesc, pe toti, mai mult decat orice altceva pe lume, pentru simplul fapt ca existati, pentru ca stiu ca indiferent ce se va inampla, nimic nu ar putea sa ne desparta atata timp cat suntem toti pe aceeasi planeta.
Va iubesc pentru ca sunteti singura mana de oameni care a reusit sa-mi castige increderea, si numai eu stiu cat de greu e sa am incredere deplina in cineva.
Va iubesc pentru toate cacaturile pe care le-am facut, pentru muzica pe care am dansat si pe care am cantat-o, pentru cum am fugit de acasa in noaptea aia ca sa fiu cu voi, pentru zilele pierdute si pentru cele pline, pentru ore nedormite, pentru ca ana face misto de mine, pentru planuri si vise realizate si nerealizate, pentru ca mai avem o gramada de timp sa le facem pe toate, pentru promisiuni indeplinite, pentru veri insorite, pentru petreceri, pentru ca uana a plans atunci de revelion incontinuu, pentru munte si mare, expozitii, concerte, terase, parcuri, pentru prima tigara impreuna, pentru milioane de poze idioate, pentru miniamandine, pentru ca muni a cazut in cap la ora de sport si a urlat tot restul zilei ca pe el il cheama himmler, pentru ca nu am fost niciodata cu barca indiferent de cate ori s-a rugat ana de mine, pentru ca imi place cum deseneaza alyx, pentru povesti, pentru aurolacii de pe bulevard si ala din piata romana, pentru cismigiu, pentru ca nu o sa aflam niciodata daca batul ala e un creier, un cuib sau un cartof, pentru ca am ascuns pantofii de controlori ca sa nu vada ca avem bani, pentru spaghetele picante ale lui mladen, pentru ca uana m-a iertat cand am impins-o pe scari, pentru colindele de craciun, pentru ca intotdeauna am ras de cocalarii din mall, pentru cinematografele care nu mai exista, pentru cumparaturi, pentru grasu care in prima zi pe care am petrecut-o impreuna s-a dat cu capu de scena, pentru chiuluri, pentru boschetii care nu mai sunt nici aia, pentru role, biciclete si skate, pentru ca ne imbracam la fel fara sa stabilim inainte, pentru zilele in care nu stiam ce sa facem si ne uitam la bullet in a bible, pentru arhiva lui alyx de pe mess, pentru ca ne jucam de-a star wars dupa scoala in clasa a5a, pentru jocurile pe calculator, pentru pachetul de tigari ascuns in blugii uanei, pentru parculetul ala care era in statia lui 300 de la domenii, pentru ca ana nu ma lasa sa-i ating betele de tobe si imi da cu ele in cap si imi zice "lasa-le!", pentru ca muni ne-a trezit la 7 dimineata ca sa se tunda, pentru uana care isi alegea cele mai misto jucarii, pentru perna verde, pentru ca o sa vina mindfuck la alyx acasa, pentru toate frazele epice pe care le-am zis, pentru ca am cei mai tari parinti din tot universul, pentru bunicamea care ne aducea biscuitii aia de cacat cand stateam in grivita, pentru ca ana se pricepe cel mai bine sa ia bilete de tren.

Lista continua la nesfarsit. Va multumesc pentru ca sunteti aici.
Nu am mers niciodata la zoo impreuna!

Live.

Stelele sunt marunte, cel putin asa le vedem noi de aici, de jos. Dar daca nu ar fi, ce ar fi cerul gol si simplu? Cum ar fi daca soarele ar lumina, fara sa incalzeasca? Daca ploaia ar curge din cer toata o data, ca dintr-o galeata? Daca n-ar exista culori, sau muzica? Nimanui nu-i pasa de lucrurile marunte… Dar imagineaza-ti, pentru o clipa, cum ar fi viata ta daca ai vedea totul alb-negru si daca muzica nu ti-ar oferi nici un pic de intelegere. Daca ar disparea un simplu factor aparent nesemnificativ din viata ta, nu te-ai mai simti complet si nu ai gusta senzatia pe care o ai cand ajungi acasa, seara, niciodata.

Bineinteles, cine are timp, intre micul dejun si cina, sa se gandeasca la asta? Ziua e prea scurta. Nu pretuim niciodata fiecare secunda. Ne plangem si speram ca urmatoarele 24 de ore vor insemna ceva. In fiecare zi, ne gandim la ziua urmatoare si mereu ne dorim ceva anume, fapt pe care multi l-ar considera ca fiind un lucru bun, un scop in viata. Nu vreau sa pun la indoiala credina si speranta oamenilor, dar problema este ca ni-l dorim doar pana in momentul in care il obtinem, dup-aia nu-l mai vrem. Exact asa cum vara asteptam iarna, si iarna vara. Nu ne convine nici frigul, dar nici caldura. Asa se intampla ca mereu in sufletul nostru este toamna…

Avem nevoie de companie, de atentie, de iubire, dar daca primim toate acestea, incepem sa simtim lipsa momentelor de liniste si singuratate. Avem nevoie sa parasim rutina, orasul, familia, dar ni se face dor de casa inca din momentul in care iesim pe usa. Avem nevoie de timp liber, dar in timpul liber nu facem nimic. Si cate regrete se strecoara inauntrul mintii noastre, si cate promisiuni ne facem. “Data viitoare o sa profit de fiecare clipa”.

Unii oameni au boli incurabile. Lor cine le face promisiunile astea? Cine le garanteaza lor ca va mai exista o “data viitoare”? Cine le poate oferi sansa de a experimenta toate aceste trairi care sunt, de fapt, tot farmecul existentei noastre pe Pamant? Noi nu realizam ceva. Faptul ca viata e finita, limitata, nu profitam cu adevarat de tristete asa cum profitam si de bucurie. Ce trebuie sa devenim pentru a iubi disperarea la fel de mult ca speranta? Cine trebuie sa fim ca sa realizam ca fiecare sentiment, fie el placut sau neplacut, este dovada ca traim si ca avem un suflet capabil de absolut orice? Cat de mult trebuie sa meditam ca sa ne dam seama ca nu exista bine si rau, si ca tot ceea ce ne dicteaza anumite stari este doar felul in care privim lucrurile?

Nici o depresie nu va opri lucrurile din a se intampla si nici o fericire nu va face timpul sa se opreasca pentru noi. Avem de ales. Ori ne traim viata intr-un capriciu continuu, ori acceptam ca noi nu suntem decat un fel de suport prin intermediul caruia viata se intampla. E frumos. E o minune, ca suntem aici. Dar e un pacat ca am uitat sa fim copii si ca am uitat sa plangem cand ne doare si sa radem cand ne simtim bine. E un pacat ca am uitat cum sa lasam intregul univers sa se manifeste prin noi.

"Tu nu trebuie sa fii trista niciodata.". Iti multumesc. Si asa e, poate ca nu trebuie. Dar mai sunt si trista, cateodata, si intr-un mod incredibil de ciudat, imi place. E singurul mod prin care pot pretui cu desavarsire fericirea.

Vechea lume noua

Mi-e un dor nebun sa fi fost acolo si nu aici, atunci si nu acum. Mi-e ciuda ca lumea se schimba, creste, ca cei cu sufletul rebel se resemneaza, ca blugii cu talie inalta si taiati in dreptul genunchilor sunt inlocuiti cu o pereche de pantaloni banali, ca pozele alb-negru sunt acum pe card.
Am impresia cateodata ca unele legende vor exista mereu, ca unii oameni nu au voie sa imbatraneasca sau sa moara, ca lumea era mai frumoasa in nuante de gri, mai vesela (paradoxal), mai superficiala dar totusi mai fericita, si imi doresc sa o revad si eu, pentru ca prin povestile celorlalti nu am cum.

Daca viata ar fi fost pentru totdeauna... Daca toti cei care au fost odata ar mai fi si acum si Pamantul ar fi fost infinit ca cerul, oare ne-ar mai fi dor, oare scenele acelea vechi care ruleaza in mintile noastre ar mai fi numite "amintiri", sau le-am putea repeta de cate ori am vrea?

Sau daca lumea de atunci s-ar impleti cu lumea de acum, cat de repede am reusi sa ne strecuram inapoi ca sa aflam de unde venim? Si daca profesorii nostri nu ne-au mintit cand ne-au spus ca odata pe Pamant era un singur continent, cum il refacem? Cat de multe s-ar putea schimba, daca am aduce trecutul in prezent!

Si muzica aia veche, de care multi nu vor mai sti de-acum incolo, cat de frumos s-ar auzi.