Vechea lume noua

Mi-e un dor nebun sa fi fost acolo si nu aici, atunci si nu acum. Mi-e ciuda ca lumea se schimba, creste, ca cei cu sufletul rebel se resemneaza, ca blugii cu talie inalta si taiati in dreptul genunchilor sunt inlocuiti cu o pereche de pantaloni banali, ca pozele alb-negru sunt acum pe card.
Am impresia cateodata ca unele legende vor exista mereu, ca unii oameni nu au voie sa imbatraneasca sau sa moara, ca lumea era mai frumoasa in nuante de gri, mai vesela (paradoxal), mai superficiala dar totusi mai fericita, si imi doresc sa o revad si eu, pentru ca prin povestile celorlalti nu am cum.

Daca viata ar fi fost pentru totdeauna... Daca toti cei care au fost odata ar mai fi si acum si Pamantul ar fi fost infinit ca cerul, oare ne-ar mai fi dor, oare scenele acelea vechi care ruleaza in mintile noastre ar mai fi numite "amintiri", sau le-am putea repeta de cate ori am vrea?

Sau daca lumea de atunci s-ar impleti cu lumea de acum, cat de repede am reusi sa ne strecuram inapoi ca sa aflam de unde venim? Si daca profesorii nostri nu ne-au mintit cand ne-au spus ca odata pe Pamant era un singur continent, cum il refacem? Cat de multe s-ar putea schimba, daca am aduce trecutul in prezent!

Si muzica aia veche, de care multi nu vor mai sti de-acum incolo, cat de frumos s-ar auzi.

De ce sunt fericita azi

Pentru ca nu am mai ezitat sa-mi exprim sentimentele, cum faceam alta data. Astazi am realizat ca simt o profunda recunostinta fata de cei pe care i-am ales sa joace cele mai importante roluri in filmul meu. (si ce cale spre fericire!) Va doresc sa aflati cum este sa iubiti fara sa asteptati nimic in schimb, fara sa vreti sa vi se raspunda. Este o adevarata implinire, sa explodezi de atata stare de bine, incat sa nu ratezi nici o ocazie sa o impartasesti celorlalti. Procesul de exteriorizare este un lucru coplesitor. De ce oare au uitat oamenii sa se exprime? De ce refuzam sa vorbim, sa atingem, atunci cand simtim o atractie si o profunda apreciere fata de o persoana... sau chiar repulsie? De ce evitam atat de mult contactul cu cineva care nu ne incanta? De ce ne incarcam cu o energie negativa in prezenta lor, in loc sa ne eliberam si sa le spunem "mie nu-mi place de tine"? Poate asa vom constata ca de fapt ne place.
Oamenii sunt niste fiinte ciudate pe care nu ma mai satur sa le descopar. Am impresia ca cu cat am inaintat in timp si spatiu, in loc sa ne dezvoltam si sa ne folosim cunostintele dobandite, noi am involuat, am regresat si ne-am indepartat reciproc. Sau avem impresia ca stim atat de multe unii despre altii, incat automat ne iubim sau ne respingem, in functie de instincte, aparente, sau comportamentul pe care il vedem unii la altii. Ce e si porcaria asta? De parca sub niste haine de zidar nu se afla un om, de parca daca cineva greseste e nedemn, de parca daca cineva vorbeste prea tare e nesimtit si nu-si cunoaste limitele. Poate daca n-am judeca si n-am cataloga oamenii astfel, ne-am aprecia mai mult. Serios.

Alte motive pentru care sunt fericita: astazi imi place viata. Imi place sa traiesc, sa nu las niste nimicuri sa se transforme in probleme, sa trec de la o stare de nervi la un calm absolut analizand fiecare pas prin care trece mintea mea in timp ce se transforma, sa descopar ce nu imi convine si sa aflu de ce, sau, din contra, sa ma bucur de orice lucru pe care eu il vad deosebit.
Astazi imi place sa ma autoevaluez, sa vad ce se intampla in sufletul meu atunci cand simt prea mult si sa ma minunez. Sa privesc ceva cu adevarat frumos si sa ma uit ore in sir la el, fara sa caut vreun defect pentru ca desigur, nici macar nu exista asa ceva acolo.
Astazi imi place sa ma simt bine cu mine si sa imi aduc aminte ca sunt exact ce trebuie sa fiu, ca stiu tot ce e necesar sa stiu. Ceea ce trebuie sa invatam este cum sa avem in permanenta aceasta stare. Fiind multumiti cu noi insine, nimic nu ne poate demoraliza. Iubindu-ne pe noi putem fi fericiti cu tot ce ne inconjoara, putem iubi alte persoane fara a poseda, putem merge inainte, absenta sau prezenta cuiva fiind irelevanta in calatoria noastra.

Si cel mai important lucru este sa constati, la sfarsitul acestei analize, la sfarsitul unei astfel de zile, ca e foarte posibil ca maine sa fi trist, fara sa fi vreun pic deranjat de acest gand.

tu sau ea?

cat de mult e prea mult?

toti am fost acolo, intre cuvintele astea, nu? si totusi, care e raspunsul? cum putem fi siguri ca nu intrecem masura, atunci cand lasam ore intregi sa treaca printre noi si ceea ce numim "pasiunile noastre"?

nu stiu cine e. nici nu am apucat sa o salut vreodata, dar o mai vad, din cand in cand...
nu pot decat sa spun ca o consider o fata simpatica si deschisa. cu toate astea nu am putut sa nu observ cum isi traieste viata in pielea altcuiva, cum si-a ales acest model, pe care nu-l cunoaste deloc, si cum s-a smuls din propria ei personalitate transformandu-se intr-un fel de altar al propriei muze. (uau, asta a fost din suflet, nu?)
ma intreb cat de bine se cunoaste pe ea insasi, cat de mult iubeste de fapt tot ceea o inconjoara, nu neaparat pe ea, ci pe femeia care vrea sa fie.
ma intreb in cat timp a reusit sa adune atat de multe informatii despre imaginea asta pe care si-a creat-o si pe care ne-o arata noua cu atata mandrie. cati ani ai? 17, nu? nu pot sa zic ca-s mai batrana. sau poate sunt. intr-un fel (sau in mai multe feluri).
ma intreb cum ai fi fost tu, daca nu era ea. femeia aia din oglinda ta. nu esti ea.
ma intreb cum ar fi fost ele, daca nu erau prietenele tale.
ma intreb cum e el, daca exista un el, sau daca iubesti asa cum simti tu, sau cum crezi ca simte ea.
tu esti tu. si atat. asa ca renunta la ceea ce vezi la TV/radio/reviste. renunta sa folosesti cuvintele pe care le auzi acolo. invata-ti propria limba si vorbeste-o. si daca nimeresti o persoana in care te regasesti, e minunat. dar nu te transforma in ea.
da... cam atat.