Time is what keeps everything from happening at once.

Nu poti sa-ti dai seama de sensul acestei fraze daca nu o traiesti pe propria piele, daca nu te familiarizezi cu senzatia pe care ti-o ofera. Nu am vrut niciodata sa cred ca timpul le vindeca pe toate, din cauza profunzimii cu care vedeam lucrurile. Ori iubeam la nesfarsit, ori sufeream la nesfarsit. Dar nu vroiam sa accept ideea de a trece peste anumite etape importante in viziunea mea. Acum realizez ca ceea ce au spus oamenii dintotdeauna are un sens incredibil de adevarat. Timpul si-a pus amprenta si pe ideile mele care pareau atat de greu de uitat. Cred ca pur si simplu l-am lasat sa treaca, constient sau nu, peste tot ce s-a intamplat, fara sa ma chinui sa intervin sau sa reactionez, fara sa incerc macar sa-mi dau seama ce se intampla cu mine, fara sa gandesc rational. Si odata cu timpul, sentimentele mele au capatat o noua forma. Poate ca inca nu a reusit inca sa vindece complet ce a fost, dar m-a facut sa o las mai moale, sa ma gandesc din ce in ce mai putin la tot, si sa simt din nou cu inima si nu cu mintea.

Si totusi, in acest moment ma intreb daca oamenii uita intr-adevar, sau pur si simplu iarta. Sau poate amandoua? Poate ca in subconstientul nostru iertam chiar daca nu ne dam seama, sau uitam fara sa vrem, din cauza timpului care trece. Sau poate vrem doar sa ne prefacem, cand de fapt intr-un moment in care avem timp sa ne aducem aminte, furia incepe sa urle in noi ca la inceput. Si daca ne prefacem, incet incet ajungem sa ne si credem.

Am ajuns sa iubim chiar atat de mult incat nimic nu e mai important decat asta? Putem oare sa infruntam orice de dragul sentimentelor noastre?

E mai bine sa trecem cu vederea greseli uriase, sau sa acceptam si sa incercam sa intelegem motivul acestor greseli?

Cred ca la un moment dat furia dispare si incepem sa vedem ca sufletul e mai presus de orice altceva. Atunci iertam. Iar timpul refuza sa se opreasca, continua sa mearga incet, dar sigur, catre un final fericit. Si atunci uitam.

all we want

Hai sa recunoastem. Pur si simplu nu ne putem bucura pentru ceilalti. Nu putem sa nu fim gelosi. Nu putem sa nu credem ca ceea ce au ei ar fi trebuit sa ne apartina noua. Nu putem sa nu ne intrebam de ce se iubesc "ei doi" atat de mult fara sa tina cont si de sentimentele noastre si fara sa incerce sa ne cunoasca cu adevarat.
Si degeaba incercam sa reformulam propozitiile. Degeaba spunem "sunt fericit pentru ei, dar era mai bine daca eram eu acolo", "cred ca merit mai mult", "vroiam doar sa fe totul altfel", "eu simt mai mult" sau "mie trebuia sa mi se intample." Nu. Spune de la inceput: "nu pot sa accept asa ceva. Nu imi convine." Pentru ca daca nu ai ceea ce vrei, inseamna ca nu ai nevoie de acel ceva, chiar daca esti convins 100% ca viata ta nu are un viitor decat dupa ce ti se indeplineste visul.

Accepta ca esti exact la fel ca restul oamenilor, ca niciodata nu ai stiut ce e iubirea si ca nu poti fi fericit decat pentru propria ta persoana. Intr-o zi vom fi fortati sa stim cum sa fim mai mult de atat.

Poate lucrurile sunt intr-adevar nedrepte si poate meriti intr-adevar ceea ce au altii si poate ca totusi cineva o sa tina cont si de ceea ce simti tu intr-o zi. Nu poti sa stii ce iti rezerva viitorul. Poate la final o sa-ti dai seama ca nu era bine sa primesti ceea ce-ti doreai. Si daca pana la urma primesti, exista riscul ca totul sa para gresit. Nu poti forta lucrurile sa se intample asa cum vrei tu, nu cred ca degeaba exista vorba "ai grija ce-ti doresti, s-ar putea sa ti se indeplineasca". Suna atat de bine, dar poate fi de mii de ori mai rau.

Din pacate inca nu suntem destul de sinceri cu noi insine. Nu putem accepta adevarul. Nu putem sa renuntam. Trebuie sa speram la ceva ce nu se va intampla niciodata chiar daca suntem constienti de asta, trebuie sa ne mintim ca sa supravietuim.

femei...

cunosc din ce in ce mai multe persoane de sex feminin care se ghideaza dupa mottoul "sa nu ai niciodata incredere in barbati, pentru ca sunt niste porci si o sa te faca sa suferi intotdeauna". intrebarea urmatoare: de ce am ajuns sa gandim astfel inainte sa dam sansa cuiva sa ne arate de ce sunt capabili cu adevarat? de ce am ales sa pastram in minte doar intamplari nefericite la care am asistat, fara sa ne gandim ca nu e tot timpul la fel? chiar e mereu aceeasi poveste? el si ea, el vrea, ea nu vrea, el o paraseste. si? asta inseamna ca vina e a lor pentru ca sunt cu adevarat niste porci, sau e vina noastra pentru ca nu stim sa ii alegem? ganditi-va un pic. daca noi stim sa iubim, ei de ce nu ar stii? sunt la fel de oameni, nu?

si daca v-ati saturat sa asteptati acel tip perfect care niciodata nu o sa va faca sa plangeti, atunci opriti-va! nu mai asteptati nimic, pentru ca nu v-a obligat nimeni. femeile in general nu suporta singuratatea. si atunci se arunca in bratele oricui fara sa ia in calcul posibilitatea de a fi impinse la fel de repede. si daca esti singura ce? nu poti fi fericita? care e treaba? trebuie neaparat sa existe un el in viata ta? astea sunt doar niste reguli stupide. instinctul de a vorbi despre "voi" in loc sa vorbesti despre "tine" s-a transformat in obsesie, in frica de a ramane pe dinafara. si asta inseamna ca "barbatii sunt porci"? de ce aruncam vina asupra oamenilor doar pentru ca au ceva in plus fata de noi?

si oare ei cum gandesc? eu ce ar trebui sa simt cand imi vad toti prietenii suferind din vina unei vaci care nu are pic de sentimente? uitati-va la voi, la ceea ce faceti, la ceea ce ati uitat. nu mai credeti in nimic. poate doar in ideea ca ei vor numai si numai sex. si ati ajuns sa va ganditi atat de mult la asta, incat a devenit real. tot ce spun ei are o tenta sexuala. ei bine, nu e asa. nu suntem animale. suntem doar confuzi in ceea ce priveste sexul opus. si faptul ca nu stim ce se afla in mintile lor, ne exaspereaza si ne face sa avem impresia ca acolo nu se afla decat rautate, prefacatorie si minciuni.

iar ei? ce pot face? nu pot decat sa sufere la fel de mult ca si noi pentru ca habar nu au ce avem in cap. si cateodata se intampla sa ne lasam atat de orbite de propriile pareri, incat nu mai credem in nici un "te iubesc", nici macar cand el o simte cu adevarat. da, asta ne transforma in niste vaci.

ce rost are razboiul asta? ce rost are sa astepti sa gasesti ceva daca nici macar nu crezi ca acel ceva exista cu adevarat? si de unde stii ca nu ai trecut deja peste el de teama sa nu se intample ceva rau...?

unde ajungem acum?

cum putem decide ce e mai bine pentru noi cand nu stim nici macar ce vrem? si o data ce aflam ce vrem, cum putem stii daca e bine sau nu? si daca ne dam seama ca e rau, cum putem sa nu mai vrem acel lucru? acestea sunt trei intrebari care se leaga una de alta mai rau decat orice altceva. poate cel mai bine e sa nu vrei nimic. acela e un om cu adevarat fericit. cand nu-ti doresti nimic, nu conteaza daca e bine sau rau, pentru ca nu ai nevoie de acel ceva. nu-ti lipseste. e o viata perfecta, fara vise neimplinite, fara planuri, fara dezamagiri.
dar noi, muritorii, care ne dorim fiecare cate un lucru la care e imposibil de ajuns? cum ne putem opri din a visa si din a contura o imagine perfecta a acelui lucru, de care ne indragostim pe zi ce trece? de ce suntem atrasi atat de mult de necunoscut? de ce ni se rupe sufletul cand imaginea aia perfecta dispare din vina cuiva care spune un singur cuvant gresit la momentul nepotrivit? cine ne hraneste de fapt imaginatia? si cu ce? si cand aceste resurse se termina, cine ne poate readuce pamantul sub picioare, cine ne face sa nu mai cadem?
suntem dependenti de ceva ce nu exista, de o inventie a mintii noastre. avem tendinta sa vrem atat de mult sa stim necunoscutul, incat ni-l imaginam dupa propriile standarde ale perfectiunii. iar misterul ne face sa vrem din ce in ce mai mult, pana ne dam seama ca am ajuns in punctul in care nu mai putem da inapoi pentru ca am ajuns sa iubim atat de mult inventia aia incat viata noastra depinde de ea. apoi incepem sa evitam adevarul, de teama sa nu suferim o dezamagire. nu mai vrem sa stim necunoscutul, vrem sa traim vesnic cu ceea ce am creat. si nu e chiar placut sa dispara totul atat de brusc. e ca si cum ai zbura fara aripi. e ca atunci cand inveti sa mergi pe bicicleta si ceea ce-ti mentine echilibrul e doar gandul ca e cineva in spate care te tine. si cand te intorci si vezi ca nu e nimeni, cazi.
putem merge inainte fara sa stim ca mergem singuri, sau putem sa cadem si sa ramanem pe loc si sa ne fie frica sa vrem sa mai incercam o data.
iar eu vreau sa imi pastrez echilibrul asa, singura, si vreau sa pot sa merg inainte chiar daca ma intorc si vad ca nu a fost nimeni acolo in spatele meu.

some days are better than others

din ce in ce mai des mi se pare ca nimic nu e corect. si, mai rau de atat, totul este confuz. intr-o zi totul pare ca se duce dracu, in urmatoarea gasesc un rest de speranta uitat pe undeva. intr-o zi ma supar, apoi imi dau seama ca nimeni nu e perfect. si trec peste. dar de fiecare data realizez ca am facut o greseala. ar fi tebuit sa se termine, acum mult mult timp, ar fi trebuit sa pun capat vietii asteia duble pe care o duc. putem fi frumosi doar intr-o zi din doua, putem sa gandim perfect doar intr-o situatie din doua, putem trece doar peste o singura problema. stau si ma intreb de ce cateodata suntem atat de naivi incat avem impresia ca putem fi mereu destepti, mereu cu picioarele pe pamant, mereu deosebiti.
si daca se intampla ca acest gand sa ne ajute cateodata, apare cineva care iti zice "hai ma, nu fi suparat, doar stii ca niciodata nu o sa le ai pe toate." BUM. cum sa nu cazi de unde abia ai reusit sa te ridici?
adica tu tot timpul asta ai fost mintit? ai crezut ca esti asa cum le place "lor" sa fii? a venit timpul sa stii ca nu le place deloc. mereu e ceva mai bun. new updates available! parca ar mai conta acum acea vesnica expresie "nu-mi pasa ce cred altii". pana si ea si-a pierdut din valoare.
mai demult am invatat ca anumite cuvinte ar trebui sa insemne ceva. iar acum invat ca nu ar trebui sa insemne nimic. niciodata nu sunt reale. numai minciuni pe care acum stiu cum sa le descopar. sunt ascunse dupa vorbe frumoase si dupa gesturi extraordinare, dar false. m-am saturat sa cred toate porcariile astea. nu mai am nevoie de ele. si nu mai vreau nici o parere sincera pentru ca mi-e imposibil sa mai cred in asa ceva. nici macar nu stiu daca exista.
si am mai invatat sa nu ma mai leg de nimic. pentru ca toate lucrurile pe care le iubesc ma ucid, iar eu nu pot decat sa privesc si sa le multumesc ca exista.

vinovatii fara vina

Nu inteleg de ce in fiecare poveste de pe aceasta lume, trebuie intotdeauna sa fie cineva vinovat pentru ca se intampla anumite lucruri. Nu conteaza ce, important e sa fie cineva vinovat. Trebuie. neaparat, sa gresim. Am ajuns sa fim toti atat de ciudati? Oare fiecare dintre noi are impresia ca e curat ca lacrima in timp ce cel de langa el e un pacatos incurabil?

Cum s-a ajuns aici? Cum am ajuns noi, niste persoane normale, sa gresim facand totul si nefacand nimic in acelasi timp?

Sau poate de-a lungul timpului s-au acumulat atatea regrete incat am inceput sa cred ca orice as incepe sa fac, sa zic, sau sa NU fac, actiunuile si gandurile mele vor avea ca consecinta o intamplare nefavorabila pentru ceilalti sau pentru mine. Poate ca am ajuns sa ma consider atat de neindemanatica incat mi-e frica sa-mi impun punctul de vedere. Nu, nu poate fi asta. Eu nu regret nimic. Si atunci, vine intrebarea: de unde atatea banuieli ca nimic nu e cum trebuie?

Complexe?

Poate asa trebuie sa fie. Gresit. Poate ca pana la urma nu sunt decat un monstru printre niste oameni care la prima vedere sunt perfecti. Dar doar la prima vedere. Si, de ce ar insemna asta ca eu sunt vinovata?

Pentru ca daca suntem diferiti, suntem ciudati, suntem priviti cu alti ochi si judecati pe nedrept, si de cele mai multe ori auzim comentariul "Asta n-o sa ajunga departe." Propun un pariu pe tema asta si, sunt mai mult decat hotarata sa-l duc pana la capat! Si nu ca sa demonstrez ceva. Am invatat si eu ca nu trebuie sa bagi in seama parerile unor oameni prea grabiti sa te judece, prea obsedati sa isi formeze o impresie gresita. Ei sunt cei care se considera perfecti din toate punctele de vedere. Nu au nimic special. Si tocmai pentru asta nu ma chinui sa demonstrez nimic. Vroiam doar sa stiu ca pot sa fac orice. Fara reguli stupide. Fara bariere peste care nu putem trece. Fara "ce-o sa creada ceilalti?".

Some things just happen. Da! Nu poate fi totul mereu bun, nu ar mai avea farmec. Asta nu inseamna ca daca se intampla ceva rau, cineva a fost in spatele acestui fenomen ANI DE ZILE! Nu inseamna ca trebuie sa SE SCHIMBE URGENT SITUATIA. Inseamna doar ca traim intr-o lume normala. N.O.R.M.A.L.A. Asa se numeste. Asa cum obisnuiam si noi sa fim odata.

that kind of love.

exista o intrebare pe care la un moment dat toata lumea si-o pune, dar fara sa mai afle si altcineva despre asta. atat de putine cuvinte, si atat de greu de inteles: "iubire sau obsesie?" am observat ca majoritatea dintre noi gasesc imediat raspunsul. "simplu. logic ca e iubire." dar oare chiar E atat de simplu?

love, love, love. again and again. oare de ce toata lumea se invarte in jurul acestui cuvant? de ce este el centrul universului nostru? "pentru ca e normal"??? uitati-va mai bine. pe strada, in baruri, la cumparaturi, in masini. cati dintre oamenii pe care ii vedeti credeti ca iubesc cu adevarat? sunt atat de putini... si nu o sa incetez sa ma intreb de ce. am renuntat la propriul univers si totusi, ne miram de ce totul se duce dracu, de ce ne simtim atat de singuri, de ce pe noi nimeni nu ne vrea? asta nu e iubire, dragilor, asta e egoism. asta este reactia mintii noastre la gandul ca o sa ramanem pe dinafara. cum ramane cu ceilalti? cum ramane cu "a darui totul fara a astepta nimic in schimb"? pentru ca la asta trebuie sa ajungem, la situatia in care nu ne dorim nimic pentru noi insine, ci pentru cel de langa noi. si cati dintre voi stiti asta cu adevarat? sincer. majoritatea oamenilor se gandesc la viitorul propriu, nu la fericirea pe care o simti cand intinzi un deget si cineva iti ia toata mana si ITI PLACE LA NEBUNIE ca se intampla asta.

este un sentiment atat de greu de aflat, de acceptat si de inteles, dar asta doar pentru ca noi nu credem ca este posibil sa avem cel mai frumos lucru din lume fara a-l poseda si fara a-l tine numai pentru noi.

cat despre obsesie... e ciudat, pentru ca este exact opusul iubirii, dar de cele mai multe ori e imposibil de facut diferenta intre cele doua extreme. sufletul este prea complex pentru a putea fi judecat rational. nu ai cum sa gandesti cand e vorba de asta. nu poti decat sa simti. si daca simti ca doresti cu disperare pe cineva doar ca sa fi TU fericit, daca gelozia te face sa urasti la un momentat o a treia persoana, daca tratezi oamenii ca pe niste obiecte (si lista poate continua) inseamna ca ai descoperit ceva foarte simplu - capriciul. in momentul in care vei avea ceea ce vrei si iti atingi scopul, vei da cu piciorul in tot, vei uita prin ce ai trecut si peste ani de zile vei rade de propria prostie.

iar eu cred ca putem sa invatam sa evitam un astfel de sfarsit.

unic vs comun

dupa lungi si interminabile (nici acum nu le-am finalizat) discutii, mi-am dat seama ca subiectul "oameni" este inepuizabil. indiferent cat ai vorbi despre ei si indiferent de statutul social, o sa apara categorii noi. intotdeauna.


1.prietenii pe care ii vei iubi tot timpul pentru ca i-ai cunoscut acum sute de ani si de atunci au ramas neschimbati.
2.persoanele care toata viata au avut impresia ca sunt unice, dar care se schimba dupa cum bate vantul. niciodata nu o sa fie fericite, pentru ca lucrurile materiale sunt pe primul loc in topul lor.
3.femeia de tipul "sunt urata, iubeste-ma" care toata ziua o sa planga pentru ca are curul mare, picioarele strambe si tatele mici. dar asta doar ca sa o contrazici tu, doar ca sa-i spui "draga mea, nu e adevarat, esti cea mai perfecta persoana pe care am vazut-o in viata mea!"
4.femeia barbat. (nu necesita definitie)
5.barbatul femeie (nu necesita definitie)
6.tipul omului comun cu o mentalitate ca oricare alta, cu un stil pe care il vezi peste tot. cel care face numai ce i se pare cool si numai ce aproba turma.
7.si bineinteles,persoana cu care vrei sa ramai pentru totdeauna. cea care are tot ce ii trebuie, nu ii gasesti nici un defect fizic sau moral. (specimen extrem de rar)


desigur, ma lovesc din nou de gandul ca nimeni nu e perfect. si atunci... categoria a 7a...? oare nu o putem intalni decat atunci cand ne indragostim? si cand ne indragostim suntem atat de orbiti de sentimente incat vedem in ceata? este intr-adevar minunat cand gasesti persoana pentru care ai face orice, la care nimic nu te deranjeaza si nimic nu e la fel ca la ceilalti. dar cum ramane cu oamenii perfecti care sunt asa pentru ca asa s-au nascut? exista asa ceva? oare iubim pe cineva pentru ca este frumos, sau este frumos pentru ca il iubim?

ce frumoasa ar fi lumea fara oameni!

pe zi ce trece simt ca ma apropii de aflarea unei concluzii aparent nefericite si imi dau seama ca daca o sa continui in felul asta, o sa-mi indeplinesc visul de a fugi in munti si de a trai intr-o pestera. imi doresc asta de ani de zile si poate ca inainte aveam nevoie doar de relaxare, dar acum am nevoie de singuratate, pentru ca am realizat ca mie mi-e frica de oameni. nu am nimic cu ei, ii respect pentru ca isi traiesc viata asa cum mi-o traiesc si eu, nu discriminez, nu sunt rasista, nu urasc pe nimeni. pot sa spun ca iubesc tot ce ma inconjoara. dar asta nu inseamna ca n-am voie sa-mi fie frica, nu?

in fiecare zi vad pe cineva nou si cu cat intalnesc mai multi oameni, cu atat speranta ca traim intr-o lume care evolueaza scade dramatic. si nu vreau sa judec, e ultimul lucru la care ma gandesc, doar ca nu pot sa-mi ignor inima care vrea sa scape din piept si sa fuga departe de fiecare data cand ma lovesc de oameni galagiosi, nervosi sau pur si simplu rai. imi creeaza o stare de panica. deci chiar imi bate inima foarte tare, ma simt ca in casetele alea pe care le scuturi si incep sa se miste fulgi de zapada inauntru. inteleg ca nu avem ce sa facem, societatea va ramane intotdeauna societate, traficul intotdeauna o sa fie trafic, chebabul o sa fie intotdeauna chebab (ma pis pe K si pe cum se scrie de fapt), dar as vrea sa cred ca oamenii nu vor fi intotdeauna gorile/cimpanzei/babuini.

vreau ca lumea sa fie linistita, sa-ti faca placere sa o vezi zilnic, vreau ca zilele mele sa fie relaxante, vreau sa pot sa merg pe strada cu parul verde si cu chilotii peste pantaloni fara sa imi zica nimeni nimic, dar mai mult decat toate astea, vreau ca oamenii sa nu se mai judece intre ei. pentru ca asta duce la haos. barfa, indiscretie, nesimtire, invidie. asta e tot ce stim? atunci va trebui sa nu mai fim noi insine pentru o zi, ar fi de ajuns.

stiu ca e greu sa nu judeci pe nimeni, sa accepti fiecare persoana asa cum e ea, chiar daca poarta chilotii peste pantaloni, sa inveti sa cunosti pe cineva inainte sa-ti dai cu parerea, sa poti sa vezi cu alti ochi si sa inveti sa privesti mai mult jumatatea plina a paharului.

fiecare are motivele lui pentru ceea ce face si daca tu ai activitati care ti se par perfect normale, de ce altu' care face acelasi lucru e anormal? opriti-va si uitati-va la ceea ce am creeat.

simt atat de mult.

stii cum e sa te trezesti dimineata si sa vezi cum iti bate soarele in fata? si in atatia ani de existenta sa nu fie zi in care sa nu te enerveze? stii cum e sa inceapa sa-ti placa la un moment dat? asa, dintr-o data. sa-ti placa. sa ai nevoie de el si sa-l iubesti si sa-ti placa sa-l iubesti. atunci apare ceva nou in viata ta, ceva bun.

sau sa mergi dimineata prin oras si sa vezi atatia oameni cu curu-n sus... sunt oribili si din cauza lor totul o sa mearga prost. claxoane si injuraturi. cum ai putea sa fi linistit? dar stii cum e sa nu-i mai observi? tot asa, dintr-o data. o sa-ti placa de ei, o sa fie amuzanti, cu grijile lor banale si cu mintile lor inapoiate. la ce se gandesc ei oare, si pentru ce sa grabesc? sa prinda rosu si la al doilea semafor? ha ha. n-o sa-ti mai pese de ei. nici n-o sa-i mai observi intr-o zi.

sau sa vrei ceva pentru ca vor altii. sa-ti faci planuri pentru altii, doar ca sa nu raciti relatia. doar pentru ca ei s-au plictisit. stii cum e sa ii refuzi de fiecare data si sa-i minti ca-ti pare rau? sau sa le spui "da" apoi sa gasesti scuze? ce rost are? spune-le "nu" de la inceput. pentru ca intr-o zi o sa constati ca tu nu te-ai plictisit deloc, iubesti monotonia, soarele, claxoanele si injuraturile.

sau sa-ti dai seama ca nu ai facut nimic toata viata, ca in tot timpul asta nu ai invatat nimic special. stii cum e sa nu regreti? da, dintr-o data o sa afli ca nu ai nevoie de ceva special neaparat.

sau sa-ti promiti ca vei fi intotdeauna cu capul pe umeri si cu picioarele pe pamant... sa vrei sa duci o viata perfect calculata, din toate punctele de vedere, sa poti sa te descurci singur si sa nu ai nevoie de nimeni, sa-ti cumperi un apartament numai pentru tine. sa nu te casatoresti, sa nu faci copii. stii cum e sa realizezi intr-o zi ca tocmai ti-a disparut capul de pe umeri? stii cum e sa iubesti? asa... dintr-o data.

atunci o sa vezi de ce iti place soarele, de ce iubesti absolut toti oamenii de pe planeta si de ce nu vrei sa-ti schimbi viata. dar mai ales, o sa vezi de ce nu ai nevoie de nimic special. pentru ca tocmai ai gasit.