25 decembrie.

Hai sa facem o lista de craciun.

1. o multime de vise neimplinite pe care le-am considerat din seria "nu-i nimic, asa trebuie sa fie" si pe care m-am chinuit sa le accept asa cum sunt, prea mult timp.
2. dezamagiri si caderi - episodul 446: Nu cumva sa te simti bine si azi.
3. voma.
4. pana de curent in ajun???
5. cea mai cumplita singuratate. pentru ca indiferent ce si pe cine as avea, nu prea ma mai am pe mine.
6. somn de dimineata pana seara. nu de seara pana dimineata.
7. cuvinte sufocante. nu in sensul bun.
8. ganduri pe care nu credeam ca o sa le mai am vreodata, atat de intense si de morbide.
9. incapabilitatea de a respira normal.
10. alcool.
11. un burete care a sters ultima urma de speranta pe care o mai aveam. (?)
12. versuri triste.
13. o absenta insuportabila.
14. si multe alte absente mai importante azi decat in mod normal.
15. un mos craciun mort.
16. 24-25: o noapte pe care n-o doresc nimanui.
17. un singur cuvant care a schimbat intregul mers si sens. in rau.

Chiar nu vroiam sa mai spun toate lucrurile astea inca o data, dar este... neverosimil, atat de ciudat cum s-au legat toate tocmai azi, incat nici mie nu-mi vine sa cred. Inca speram in adancul sufletului ca se va rezolva. (?) cred. [spermata] Acum nu mai stiu, nu mai tin minte. Nu stiu cat de mult o sa mai bat aceleasi taste, nu stiu de cate ori o sa mai zic acelasi lucru, nu stiu decat ca trebuie sa elimin ceva. De ce 25 decembrie nu inseamna nimic pentru mine anul asta? Pentru ca singurul lucru pe care mi l-am dorit a fost sa se termine o data si sa o iau de la capat, la fel ca la-nceput, si nu vroiam cadouri, nu vroiam masa in familie care niciodata nu va exista, nu vroiam cliseele alea turbate si urarile de craciun false si previzibile. Doar atat vroiam, si in loc sa se schimbe ceva in bine, macar putin, acum e mai rau decat a fost vreodata. Tocmai astazi. Mos Craciun nu exista, copii. Treziti-va. Pentru toti ceilalti... nu o sa va spun "Craciun Fericit". O sa va spun altceva: macar astazi, pretuiti ce aveti. La multi ani.

sweet but wrong

Orice poveste trebuie cladita, din cuvinte, din povesti mai mici. Si ma intreb, oare de cate litere, de cate silabe avem nevoie pentru a reusi sa ducem povestea vietii noastre pana la sfarsit? Nu exista un infinit, oricat am incerca.

Trebuie sa ne peticim visele cu stari si sentimente, dar cum le putem avea exact atunci cand e nevoie sa umplem golul lasat de cuvinte? De multe ori nu pica in momentul potrivit. De multe ori se irosesc, fiind in plus, din abundenta, inundandu-ne sufletul. Si de multe ori nici macar nu vor sa apara. Insa de cele mai multe ori, te amagesc. Se instaleaza confortabil in mijlocul gandurilor tale, apoi cineva le propune sa se ridice si sa plece.

Ramanem cu goluri. Gasim substituente pentru acele goluri, legandu-ne nefiresc de alte lucruri pe care in mod normal nu le-am iubi chiar atat de mult. Dar avem impresia ca acolo e locul lor, ca trebuie sa ne tintuim cu forta, fizic si psihic, ca niciodata nu ne putem permite sa renuntam la aceste substituente. De multe ori stii ce se-ntampla? Ne fac rau. Ne fac ingrozitor de rau, dar noi nu putem vedea asta. Asteptarile noastre scad, incepem sa ne facem ganduri extrem de gresite, ne autoreprosam o multime de lucruri pentru care de fapt nici macar nu ar trebui sa ne cerem scuze. Nu vedem raul in care ne bagam, nu ne imaginam ca va fi necesar, o data si-o data sa iesim din el. Noi il vedem ca pe un miracol, ca pe o minune, ca pe un noroc, si ne miram cat suntem de fericiti ca ni s-a intamplat tocmai noua.

Asta pentru ca refuzam sa credem ca e un substituent. Credem ca el este de fapt fericirea noastra, dar nu e. Nu el o declanseaza, nu el exprima stari, nu el ne spune acele frumoase cuvinte pe care murim sa le auzim in fiecare zi. Asta putem face si noi, singuri.

Ma tot intreb de ce inca ma mai leg de acest inlocuitor, cand vad clar, ca nu e ceea ce imi trebuie? Cand vad ca in loc sa-mi acopere acele goluri din poveste, el le sapa din ce in ce mai adanc? Pentru ca inca nu sunt in stare singura. Pentru ca inca am nevoie sa impartasesc aceasta fericire celor din jurul meu. Nu se poate tot timpul... Pentru ca nu ma vad ducand o altfel de viata.

Raspuns

M-a intrebat cineva ce fac cand ma satur de toate starile amare care apar din cand in cand.

Ce fac? Absolut nimic. Eu doar m-am saturat. Stii, e greu sa ramai la fel de fericit cum erai inainte, fara gandul ala care te intareste si te asigura cumva, care da viata tuturor viselor tale. E greu fara el. Si e si mai greu, cand iti dai seama ca el era legat de mii de alte lucruri marunte, care daca dispareau, il lau cu ele. Si ce e de facut cand lucrurile alea marunte aleg sa nu-ti mai treaca prin fiecare zi din viata, facand-o mai frumoasa? Ce e de facut cand observi ca te ratacesti incet incet de rutina aia idioata, care tie iti placea, a dracu? Cand iti dai seama cat de mult te afecteaza chiar si ideea ca ar fi mai bine fara aceasta rutina? Cand habar nu aveai cat de mult inseamna pentru tine, pana in momentul in care esti la un pas de a o pierde? Cand pana la urma o pierzi, si gandul ala care te intareste si te asigura, care da viata tuturor viselor tale, incepe sa-si piarda din culoare? Si totul devine alb-negru in capul tau, si se incetoseaza, si isi pierde focalizarea, exact ca o poza in photoshop. Ce faci cand se intampla asta? Ei bine, eu am mai patit-o. Si am fost atat de dispusa sa renunt, si atat de sigura pe mine, incat am reusit, pentru un moment, sa las balta tot ce-mi placea, si sa o iau de la capat, cu o alta viata.

Dar peste un timp, mi-am dat seama ca am pierdut, pe drum, un lucru extrem de important. Da, exact gandul ala frumos, care te transforma intr-o alta persoana, care-ti provoaca stari exceptionale. Il lasasem in urma mea, si totusi, puteam merge inainte. Nu prea ii simteam lipsa. Intrasem intr-un fel de stare vegetativa cronica, habar nu aveam ce se intampla cu mine, credeam cu toata taria ca asa trebuie sa fie, si ca m-am lasat batuta pentru un anumit motiv, pe care inca nu il aflasem.

Si la un moment dat, cand am incercat sa ies in lume, sa incep sa traiesc din nou, sa ma bucur din nou, sa rad, sa vad oameni, masini, luminile de craciun de la universitate, magazinele, cadourile, reclamele si toate maruntisurile alea care-i dadeau lunii decembrie un aer cald, care te faceau sa vrei sa fii mai bun, am realizat ca pentru mine, este imposibil sa mai simt asa ceva. Incercam sa intru in atmosfera, sa apreciez toate chestiile minunate din jurul meu, si nu puteam.

Atunci am stiut, ca mi-e frica, o frica imensa de o viata dusa asa, fara optimism, fara speranta, fara gandul meu special si fara vise cat se poate de reale. Si nu imi era frica neaparat de lipsa lui, ci de faptul ca eu, in sfarsit, puteam trai fara el. Imi era frica de persoana care as putea deveni, de schimbarea care urma sa se produca in mine, de racire, de nefericirea care astepta sa ma inhate si pe mine, cum a facut cu ceilalti, imi era frica de lumea noua in care ma aruncam cu ochii inchisi, fara sa stiu ce va urma, lasand in spate ceva special. Imi era frica, pentru ca eram capabila, dupa atata timp, sa fac asta.

Dup-aia n-am mai putut. Am renuntat sa vreau sa renunt atat de usor. Era totusi destul de tarziu, m-am fortat un pic sa resimt tot ce stiam inainte, m-am fortat sa iubesc din nou, sa vreau din nou ce vroiam acum ceva timp. Si chiar si acum inca ma intreb, oare asa trebuia sa fie? Oare trebuia sa-mi revin si sa reiau de unde am ramas, sau trebuia sa uit totul cand am avut ocazia? Inca nu stiu raspunsul. Si nu vreau sa-l aflu, mi-e extrem de bine asa, e minunat sa regasesti in tine puterea de a simti ceva special din nou. Vreau sa astept, pentru ca pana la urma, aflam si motivul actiunilor noastre.

Nu vreau sa stiu inca. D-aia n-o sa fac nimic.

Totul se intampla cu un motiv si fiecare lucru e o lectie. Si fiecare dintre noi e strans legat de ceva si n-o sa-i dam drumul niciodata. Eu stiu ce-mi trebuie mie, am descoperit, tocmai d-aia il astept de fiecare data cand dispare, in ciuda eforturilor mele de a ramane cu picioarele pe pamant atunci cand lipsa lui imi provoaca greata. Dar vine. Intotdeauna vine inapoi. Si intotdeauna o sa-mi gasesc refugiul in acelasi loc, pentru ca altfel nu se poate. Pur si simplu.
Presupun ca n-o sa ma lase niciodata sa ma obisnuiesc prea mult fara el. N-o sa ma las nici eu, dupa toata experienta de mai sus. Cred ca nu am nevoie de nimic altceva.

fericire

☼ nu mai e nevoie de nici o explicatie, de nici un motiv, de nici o cauza, de nici o intrebare, de nimic.

☼ ma simt doar bine. prea bine, atat de bine incat nu pot sa adorm.

☼ ma simt de parca totul e al meu si totul incape aici, intr-un singur loc si nimeni si nimic nu-mi poate lua asta.

☼ ma simt de parca am toate motivele sa rad si sa zambesc ca o nebuna.

☼ ma simt in stare sa schimb lumea intr-o singura secunda.

☼ ma simt pierduta in toata multimea de lucruri frumoase care ma inconjoara, si nu-mi vine sa cred ca nu am observat pana acum cat de importante sunt chiar si cele mai neinsemnate dintre ele.

☼ azi, am din nou tot ce-mi trebuie.

☼ azi e linistitor, calm, multumitor, perfect, cald.

☼ azi nu vreau mai mult.

☼ azi e una din zilele in care imi aduc aminte ca traiesc.

☼ imi dau seama ca nimic nu e o coincidenta.

☼ si ca tocmai am trecut limita pe care credeam ca o am. acum pot merge inainte fara probleme, pana la infinit, pentru ca ceea ce simt eu nu are de fapt nici o limita.

☼ ma gandesc din ce in ce mai mult cat de recunoscatoare ar trebui sa fiu pentru ceea ce am. ma intreb cati oameni isi doresc asta. e extraordinar. asta nu se pierde niciodata.

☼ nu am cuvinte sa explic cat de minunat e sa te simti ca un magnet care atrage tot ce e mai bun.

☼ parca, in sfarsit, am adunat toate piesele unui puzzle intr-un singur loc.

☼ e un fior, un tremur ce nu poate fi descris, ci doar trait cu toata fiinta.

☼ nu am timp, in viata asta, sa multumesc pentru tot.

☼ dar poate ca nu e nevoie.

☼ poate ca pur si simplu se vede.

♥.tu vezi.♥

Running to stand still

Plictiseala imi amorteste creierul, simt ca ma cuprinde o nerabdare pe care n-am mai simtit-o de foarte multa vreme, o pofta incredibila sa ies afara si sa respir aerul rece si sa traiesc, sa alerg si sa rad. Si tot astept momentul urmator, care trece, apoi astept momentul imediat dupa cel urmator, si tot asa, si ma intreb oare unde o sa ajung, si cand, si de ce mai stau pe scaun si scriu chestia asta, cand as putea s-o iau la fuga, pe strazi chiar in clipa asta.

Vreau ziua de maine, sa vad ce se mai poate intampla, vreau sa simt ca sunt libera, sa stiu ca va urma o luna minunata, vreau sa-i fac fericiti pe ei, ei care conteaza pentru mine, vreau sa pierd fiecare noapte si sa dorm in fiecare zi, asa cum imi place mie.

Vreau sa ma misc mai repede, sa ajung in acel moment in care sa nu fac absolut nimic, ci pur si simplu sa stau si sa ma bucur ca am tot ce-mi trebuie, sa vreau sa opresc timpul si sa-l las asa pentru tot restul vietii.

Hm. Ce ironie. Nu pot opri timpul, nu-l pot face nici sa curga mai repede, dar ceea ce vreau e sa le fac pe amandoua odata. Dar cum poate el sa inainteze cu o viteza nemaivazuta, daca sta pe loc? Ce idiotenie. Ce imposibilitate cretina. Ce-mi poate trece prin cap.

Vis

tu, puternic ca un drog ce-si revarsa farmecele peste gandurile mele, te rog, ramai si-n noaptea asta si lasa-ma sa ma bucur de existenta ta, lasa-ma sa ma ratacesc pe drumul spre constiinta, sa-l parasesc si sa intru in universul fericirii absolute.

nu ma lasa sa te uit, ca alta data, si fa-ma sa zambesc inconstient si larg, in realitate la fel ca-n poveste, sa ma pierd in bratele tale din fum ce ma trag spre ele, blocandu-mi respiratia, sufocandu-ma.

inchide-mi ochii incet si lipeste-mi genele, intuneca-mi privirea si lasa-ma sa simt fiorul si tulburarea interioara, cutremurul si furtuna ce numai tu o poti declansa.

pentru ca numai tu poti sa ma faci sa ard si in acelasi timp sa inghet, sa tremur, numai tu stii cum sa ma faci sa ma doara toti muschii si in acelasi timp sa nu-i mai simt, sa-mi urci inima pana in gat, pana in creier, pana ce ajung sa nu mai stiu decat iubire, pana ametesc, pana explodez.

vreau sa-mi mai parasesc o data corpul, vreau sa ma evapor si sa plutesc spre starile pe care mi le dai, vreau sa nu ma mai pot misca, sa nu mai respir, sa ma intorc si sa ma zbat, la fel ca intr-o exorcizare pe care-as vrea sa o traiesc pentru tot restul vietii. asa ca te rog, mai stai si-n noaptea asta.

Sau poate nu.

O sa aflu vreodata? Alternanta asta de stari si ganduri imi dovedeste un singur lucru si anume ca nu voi afla decat la sfarsitul vietii. Poate unele lucruri se intampla fara sa ne dezvaluie scopul pentru care suferim consecinte atat de drastice, nefacand decat sa existe si sa ne aduca, din cand in cand, cu picioarele pe pamant. Avem nevoie de schimbari, avem nevoie de nou, pentru a ne da seama ce inseamna pentru noi, ceva atat de vechi. Avem nevoie de comparatii, de dovezi si de teste pe care trebuie sa le trecem pentru a merge inainte. Da, s-a terminat ceva, asa spuneam ieri... si acum o saptamana. Si raman la aceeasi parere. Acum imi dau seama ca asta nu inseamna ca nu pot intra din nou in scena cu o noua stare, cu baterii proaspat incarcate si cu noi ambitii, dorinte si placeri. Ce mi-a trebuit? Un imbold. O palma peste fata. Un sut in cur. Doar ca sa realizez ca pot merge inainte cu proprii mei pasi, neavand nevoie sa stiu sau sa clarific ce e in capul meu, ci traind pur si simplu noi senzatii, noi frici, noi sentimente.

Ceva mi-e pus la incercare si nu-mi dau seama ce, dar cred ca numai in modul asta am reusit sa descopar ca trebuie sa accept orice se intampla, pentru ca nimeni nu poate sti cand imi pot pierde capul din nou. Si da, vor urma, poate, zile in care nu voi fi in stare sa-mi blochez aceste ganduri rele, n-o sa pot incuia usa, vor intra si vor darama tot ce le va iesi in cale, si poate ca peste un timp, nu voi mai gasi putere sa reconstruiesc ceva sau sa-mi revin.

Cu acest sfarsit mi-am dat seama ca, intr-adevar, exista noi inceputuri, pe care nimeni niciodata nu le va putea opri din a se intampla. Dar exista un timp pentru toate.

Astazi e o noua zi, diferita de cea de ieri, schimbata in doar 10 minute, astazi am voie sa simt din nou si sa ma bucur ca sunt intr-un loc in care putini pot ajunge, am voie sa multumesc acelui ceva care a refuzat sa plece, sa fiu recunoscatoare pentru ca inca a reusit sa ma astepte si sa ma ajute sa-mi dovedesc mie insami ca nu ar trebui sa ma pierd, indiferent ce s-ar intampla. Astazi am voie sa reiau totul de unde l-am lasat. Si maine voi avea voie sa-l abandonez din nou. Si chiar daca ar fi fost bine venit un altfel de stil de viata, chiar daca as fi avut un alt fel de viitor, revin la intrebarea mea: o sa aflu vreodata? Cuvantul 'poate' repetat in nestire si lipsa mea de convingere din zilele trecute e dovada perfecta ca niciodata nu vom fi siguri 100%.

Ce am invatat din experienta asta? Ca ar trebui sa ne pregatim, cat mai repede si cat mai bine pentru o cadere sau o urcare brusca. Ca trebuie sa avem rabdare, sa acceptam si sa asteptam. Pentru ca altfel, suntem pierduti.

♥ P.S: i would thank you from the bottom of my heart, but for you, my heart has no bottom. ♥

Poate s-a sfarsit.

Si acum, dupa o saptamana, ma gandesc ca poate o parte din mine incepe sa renunte. Ma intreb daca intr-adevar nu puteam gandi mai departe de acest vis, sau nu concepeam ideea ca e posibil sa ma trezesc intr-o zi. Poate pur si simplu nu vroiam, era prea bine aici, in interior, era cald si nimic nu ma putea atinge. Iar acum, cand incepe sa-mi piara orice urma de fericire si orice activitate si-a pierut sensul si orice cuvant frumos si-a pierdut farmecul, ma intreb daca incep sa ma obisnuiesc ca dintr-o data, chiar acum, incepe sa dispara. Nu pot face nimic, decat sa ma obisnuiesc, nu pot sa cred ca as mai avea vreun scop si nu inteleg importanta nici unui lucru care ma inconjoara momentan. Doar stau, atat, stau si ma uit in gol si dorm prea mult, si poate ca ieri speram ca azi va fi mai bine, dar azi nu mai sper decat ca maine voi uita si o voi lua de la capat. Stiu foarte bine ca nu e asa. Stiu ca va fi din ce in ce mai rau, dar nu ma mai intereseaza. Nu mai vreau sa stiu nimic, de ce as stii, de ce as vrea sa stiu ceva?

Poate ca dupa toate urletele si toata suferinta si dorul si raul, acum sunt in sfarsit libera, poate ca aveam nevoie sa strig si sa plang doar ca sa imi fie mai usor acum sa accept ca s-a dus, a plecat, s-a terminat, s-a sfarsit. Si nimic nu are sens acum. Poate ca nu mai iubesc, poate ca am iubit ceva fals, ce n-a existat niciodata, am iubit o naluca, o imagine din capul meu, o viata perfecta doar in visele mele. Sau poate ca niciodata n-am simtit ceva cu adevarat, poate am fost orbita de toata frumusetea ireala si de fericirea incredibila care ma inunda in fiecare zi. Poate nimic nu a fost real. Poate e timpul pentru noi sentimente, pentru furia pe care am asteptat-o, poate ca nu va trece mult si voi reusi, dupa atatia ani, sa arunc la gunoi tot si sa-mi spal sufletul pana va deveni stralucitor. Poate e timpul sa rup lanul cu care m-am legat singura atata timp.