22 oct. 2010

trebuie sa ne iubim intre noi

Îi vedem îmbulzindu-se pe scările rulante la metrou, claxonând la semafoare imediat după ce se face verde, blocând intersecții, certându-se pentru un loc în autobuz, stabilind reguli cu care nimeni nu va fi vreodată de acord, încercând să fie primii în toate, mergând pană la mama dracu să-și ia pensia sau să facă piața, înjurând căcatu ăla în care au călcat și pe cine și-o fi permis sâ il lase acolo, alergând nervoși prin ploaie dupa un taxi de parcă e ultimul de pe pământ, neștiind cum să facă să-ți dea restul la gogoși cât mai repede ca să poată servi următorul client, insistând că au dreptate în domeniul în care tu lucrezi de vre-o mie de ani, spărgând semințe pe băncuța din fața blocului, aruncând unii după alții cu petarde, puțind a naftalină, cântând la acordeon în tramvai sau conducând un x5 cu ochelarii de soare pe ochi și cu apa oxigenată în păr, vomitând pe trecerea de pietoni, urlând la meciuri, împingând irascibili caruțu' ăla din carrefour de parcă ar vrea să radă toata masa de oameni din jurul lor de pe fața pământului, mâncând shaorma la miezul nopții.
Stop.
Îi vedem mergând agale prin parcuri ținându-se de mană, oferindu-ți ajutor când ți se rupe punga cu roșii în mijlocul troleului, întinzând cerșetorului cu acordeonul restul de la gogosi, păstrându-ți locul în autobuz când văd că ți-e rău, așteptând cu răbdare să treci strada în ritmul tău, plimbându-și câinele, citind o carte pe care ai citit-o și tu, zâmbind singuri pe stradă, fiind veseli, sau plângând după cineva, hrănind pisici în spatele blocului, îi vedem triști sau fericiți, ținându-se strâns de o umbrelă strâmbă pe care o ia vântul, dormind pe banci, reușind cumva, prin felul lor de a fi, să-ți facă ziua mai bună, alergând cu ghiozdanele în spate prin curtea școlii în care ai invățat și tu, și ți se face dor.
Și observi că de fapt te uiți la tine și că ceea ce e rău în ei e de fapt rău în tine, este eșecul tău. Nu știi cum să îi iubești. Simplu. În loc să devii una din aceste fiare pe care le judeci atât de aspru și neîntemeiat, ai putea să te oprești și să remarci partea bună. Să vezi omul, care are un suflet, o istorie, o cutie cu poze la care se uită, o iubire, o casă frumoasă si liniștită.
Dar tu îi privești, și te enervezi și-ți spui că "și tu poți să mergi cu coatele așa și călcând apăsat pe picior pe oricine-ți iese în cale. Ce, tu nu ai voie să fii nesimțit?!"
De ce nu ești în stare să-i apreciezi chiar dacă lucrurile pe care le fac ți se par necugetate? De ce nu știi să îi accepți și să îți vezi de problemele tale? De ce nu știi să oferi lumii un pic din înțelepciunea și dragostea ta? De ce tanti care ți-a dat restul e proastă și de ce baiatu' ăla care te-a lovit din greșeala e handicapat, și de ce dintr-o dată toți sunt așa căcănari?
E intr-adevar mult prea greu să ne stăpânim nervii, emoțiile, impulsurile, gândurile...
Dar noi vedem lumea în funcție de starea pe care o trăim.
Dacă e luni dimineață și ai vărsat cafeaua pe bluza ta preferată, lumea e de rahat și nu poți să mergi pentru că toți îți taie calea, stau în picioarele tale și... așa mai departe. Dacă e vineri, și e soare, totul e minunat și nimeni nu te mai împinge; dar asta doar pentru că tu le faci loc să treacă înaintea ta! Pentru că atunci când ești fericit ești mai binevoitor și mai bun...

26 aug. 2010

Un fel de "AA"

De ce a te lega de cineva care iti poate oferi totul este o greseala:

Stiu, pare o realizare extraordinara, nicidecum o greseala. Dar nu asta e fericirea. Fericirea nu inseamna a avea cineva care sa stie intotdeauna ce iti trebuie, si sa iti dea. De ce? Pentru ca atata timp cat ti se ofera, tu ai impresia ca ti se cuvine. Si in scurt timp vei realiza ca vrei din ce in ce mai mult, ca te-ai apucat de cel mai groaznic drog de pe fata pamantului, vei incepe sa crezi ca asa este normal, ca in momentul in care ceri – trebuie sa ai. Si ce te faci atunci cand nu primesti?
Ceea ce se intampla e doar o iluzie, si exista numai in capul tau. Dorinta de a avea totul, cum vrei, cand vrei si unde vrei, o sa te determine sa crezi ca nu mai e o alta cale de a fi fericit, si ca trebuie neaparat sa stai legat, ca bou’ de chestia asta pana la sfarsit. Care sfarsit? A, da, tu refuzi sa crezi ca ceva atat de frumos poate avea un sfarsit.
Nu-i asa ca e chinuitor sa-ti repeti ca iubesti, de fiecare data cand cedezi? Ce? Tu esti fericit? Esti sigur?
Ceea ce ai e doar o scuza pentru a sta ascuns de lume, o plasa de siguranta pe care ti-ai construit-o singur, pentru a avea unde sa cazi cand totul merge prost. Dar lumea e aici pentru a fi descoperita, nu pentru a-ti face rau. Inteleg acum ca am refuzat sa cred, asa cum spuneam mai devreme, ca ceva atat de frumos poate avea un sfarsit. Si fiecare “nu” pe care l-am spus este egal cu fiecare pas pe care l-am facut inapoi, spre plasa mea de siguranta.
Sunt dependenta de cel mai infiorator drog: egoismul. Setea de a controla tot ce se intampla. Ideea obsesiva de a fi fericita, netinand cont daca fericirea asta e realizata prin termeni reali sau falsi.
Cand mi-am dat seama ca timpul, intr-adevar, le vindeca pe toate... Nu mai aveam nimic; nu mai aveam placerea de atunci, nu mai aveam entuziasm, nu mai asteptam absolut nimic, de la nimeni. In schimb, am o viata. Cum era vorba aia? “Daca iubesti ceva, da-i drumul. Daca se intoarce la tine, e al tau. Daca nu, nu a fost niciodata.”…

12 aug. 2010

Pentru voi.








Asta e pentru voi, atat pentru cei care au fost cu mine de la inceput, cat si pentru cei cu care m-am intalnit abia acum, in drumul meu. Va iubesc, pe toti, mai mult decat orice altceva pe lume, pentru simplul fapt ca existati, pentru ca stiu ca indiferent ce se va inampla, nimic nu ar putea sa ne desparta atata timp cat suntem toti pe aceeasi planeta.
Va iubesc pentru ca sunteti singura mana de oameni care a reusit sa-mi castige increderea, si numai eu stiu cat de greu e sa am incredere deplina in cineva.
Va iubesc pentru toate cacaturile pe care le-am facut, pentru muzica pe care am dansat si pe care am cantat-o, pentru cum am fugit de acasa in noaptea aia ca sa fiu cu voi, pentru zilele pierdute si pentru cele pline, pentru ore nedormite, pentru ca ana face misto de mine, pentru planuri si vise realizate si nerealizate, pentru ca mai avem o gramada de timp sa le facem pe toate, pentru promisiuni indeplinite, pentru veri insorite, pentru petreceri, pentru ca uana a plans atunci de revelion incontinuu, pentru munte si mare, expozitii, concerte, terase, parcuri, pentru prima tigara impreuna, pentru milioane de poze idioate, pentru miniamandine, pentru ca muni a cazut in cap la ora de sport si a urlat tot restul zilei ca pe el il cheama himmler, pentru ca nu am fost niciodata cu barca indiferent de cate ori s-a rugat ana de mine, pentru ca imi place cum deseneaza alyx, pentru povesti, pentru aurolacii de pe bulevard si ala din piata romana, pentru cismigiu, pentru ca nu o sa aflam niciodata daca batul ala e un creier, un cuib sau un cartof, pentru ca am ascuns pantofii de controlori ca sa nu vada ca avem bani, pentru spaghetele picante ale lui mladen, pentru ca uana m-a iertat cand am impins-o pe scari, pentru colindele de craciun, pentru ca intotdeauna am ras de cocalarii din mall, pentru cinematografele care nu mai exista, pentru cumparaturi, pentru grasu care in prima zi pe care am petrecut-o impreuna s-a dat cu capu de scena, pentru chiuluri, pentru boschetii care nu mai sunt nici aia, pentru role, biciclete si skate, pentru ca ne imbracam la fel fara sa stabilim inainte, pentru zilele in care nu stiam ce sa facem si ne uitam la bullet in a bible, pentru arhiva lui alyx de pe mess, pentru ca ne jucam de-a star wars dupa scoala in clasa a5a, pentru jocurile pe calculator, pentru pachetul de tigari ascuns in blugii uanei, pentru parculetul ala care era in statia lui 300 de la domenii, pentru ca ana nu ma lasa sa-i ating betele de tobe si imi da cu ele in cap si imi zice "lasa-le!", pentru ca muni ne-a trezit la 7 dimineata ca sa se tunda, pentru uana care isi alegea cele mai misto jucarii, pentru perna verde, pentru ca o sa vina mindfuck la alyx acasa, pentru toate frazele epice pe care le-am zis, pentru ca am cei mai tari parinti din tot universul, pentru bunicamea care ne aducea biscuitii aia de cacat cand stateam in grivita, pentru ca ana se pricepe cel mai bine sa ia bilete de tren.

Lista continua la nesfarsit. Va multumesc pentru ca sunteti aici.
Nu am mers niciodata la zoo impreuna!

6 aug. 2010

Live.


Stelele sunt marunte, cel putin asa le vedem noi de aici, de jos. Dar daca nu ar fi, ce ar fi cerul gol si simplu? Cum ar fi daca soarele ar lumina, fara sa incalzeasca? Daca ploaia ar curge din cer toata o data, ca dintr-o galeata? Daca n-ar exista culori, sau muzica? Nimanui nu-i pasa de lucrurile marunte… Dar imagineaza-ti, pentru o clipa, cum ar fi viata ta daca ai vedea totul alb-negru si daca muzica nu ti-ar oferi nici un pic de intelegere. Daca ar disparea un simplu factor aparent nesemnificativ din viata ta, nu te-ai mai simti complet si nu ai gusta senzatia pe care o ai cand ajungi acasa, seara, niciodata.

Bineinteles, cine are timp, intre micul dejun si cina, sa se gandeasca la asta? Ziua e prea scurta. Nu pretuim niciodata fiecare secunda. Ne plangem si speram ca urmatoarele 24 de ore vor insemna ceva. In fiecare zi, ne gandim la ziua urmatoare si mereu ne dorim ceva anume, fapt pe care multi l-ar considera ca fiind un lucru bun, un scop in viata. Nu vreau sa pun la indoiala credina si speranta oamenilor, dar problema este ca ni-l dorim doar pana in momentul in care il obtinem, dup-aia nu-l mai vrem. Exact asa cum vara asteptam iarna, si iarna vara. Nu ne convine nici frigul, dar nici caldura. Asa se intampla ca mereu in sufletul nostru este toamna…

Avem nevoie de companie, de atentie, de iubire, dar daca primim toate acestea, incepem sa simtim lipsa momentelor de liniste si singuratate. Avem nevoie sa parasim rutina, orasul, familia, dar ni se face dor de casa inca din momentul in care iesim pe usa. Avem nevoie de timp liber, dar in timpul liber nu facem nimic. Si cate regrete se strecoara inauntrul mintii noastre, si cate promisiuni ne facem. “Data viitoare o sa profit de fiecare clipa”.

Unii oameni au boli incurabile. Lor cine le face promisiunile astea? Cine le garanteaza lor ca va mai exista o “data viitoare”? Cine le poate oferi sansa de a experimenta toate aceste trairi care sunt, de fapt, tot farmecul existentei noastre pe Pamant? Noi nu realizam ceva. Faptul ca viata e finita, limitata, nu profitam cu adevarat de tristete asa cum profitam si de bucurie. Ce trebuie sa devenim pentru a iubi disperarea la fel de mult ca speranta? Cine trebuie sa fim ca sa realizam ca fiecare sentiment, fie el placut sau neplacut, este dovada ca traim si ca avem un suflet capabil de absolut orice? Cat de mult trebuie sa meditam ca sa ne dam seama ca nu exista bine si rau, si ca tot ceea ce ne dicteaza anumite stari este doar felul in care privim lucrurile?

Nici o depresie nu va opri lucrurile din a se intampla si nici o fericire nu va face timpul sa se opreasca pentru noi. Avem de ales. Ori ne traim viata intr-un capriciu continuu, ori acceptam ca noi nu suntem decat un fel de suport prin intermediul caruia viata se intampla. E frumos. E o minune, ca suntem aici. Dar e un pacat ca am uitat sa fim copii si ca am uitat sa plangem cand ne doare si sa radem cand ne simtim bine. E un pacat ca am uitat cum sa lasam intregul univers sa se manifeste prin noi.

"Tu nu trebuie sa fii trista niciodata.". Iti multumesc. Si asa e, poate ca nu trebuie. Dar mai sunt si trista, cateodata, si intr-un mod incredibil de ciudat, imi place. E singurul mod prin care pot pretui cu desavarsire fericirea.

20 iul. 2010

Vechea lume noua

Mi-e un dor nebun sa fi fost acolo si nu aici, atunci si nu acum. Mi-e ciuda ca lumea se schimba, creste, ca cei cu sufletul rebel se resemneaza, ca blugii cu talie inalta si taiati in dreptul genunchilor sunt inlocuiti cu o pereche de pantaloni banali, ca pozele alb-negru sunt acum pe card.
Am impresia cateodata ca unele legende vor exista mereu, ca unii oameni nu au voie sa imbatraneasca sau sa moara, ca lumea era mai frumoasa in nuante de gri, mai vesela (paradoxal), mai superficiala dar totusi mai fericita, si imi doresc sa o revad si eu, pentru ca prin povestile celorlalti nu am cum.
Daca viata ar fi fost pentru totdeauna... Daca toti cei care au fost odata ar mai fi si acum si Pamantul ar fi fost infinit ca cerul, oare ne-ar mai fi dor, oare scenele acelea vechi care ruleaza in mintile noastre ar mai fi numite "amintiri", sau le-am putea repeta de cate ori am vrea?
Sau daca lumea de atunci s-ar impleti cu lumea de acum, cat de repede am reusi sa ne strecuram inapoi ca sa aflam de unde venim? Si daca profesorii nostri nu ne-au mintit cand ne-au spus ca odata pe Pamant era un singur continent, cum il refacem? Cat de multe s-ar putea schimba, daca am aduce trecutul in prezent!
Si muzica aia veche, de care multi nu vor mai sti de-acum incolo, cat de frumos s-ar auzi.

14 iul. 2010

De ce sunt fericita azi

Pentru ca nu am mai ezitat sa-mi exprim sentimentele, cum faceam alta data. Astazi am realizat ca simt o profunda recunostinta fata de cei pe care i-am ales sa joace cele mai importante roluri in filmul meu. (si ce cale spre fericire!) Va doresc sa aflati cum este sa iubiti fara sa asteptati nimic in schimb, fara sa vreti sa vi se raspunda. Este o adevarata implinire, sa explodezi de atata stare de bine, incat sa nu ratezi nici o ocazie sa o impartasesti celorlalti. Procesul de exteriorizare este un lucru coplesitor. De ce oare au uitat oamenii sa se exprime? De ce refuzam sa vorbim, sa atingem, atunci cand simtim o atractie si o profunda apreciere fata de o persoana... sau chiar repulsie? De ce evitam atat de mult contactul cu cineva care nu ne incanta? De ce ne incarcam cu o energie negativa in prezenta lor, in loc sa ne eliberam si sa le spunem "mie nu-mi place de tine"? Poate asa vom constata ca de fapt ne place.
Oamenii sunt niste fiinte ciudate pe care nu ma mai satur sa le descopar. Am impresia ca cu cat am inaintat in timp si spatiu, in loc sa ne dezvoltam si sa ne folosim cunostintele dobandite, noi am involuat, am regresat si ne-am indepartat reciproc. Sau avem impresia ca stim atat de multe unii despre altii, incat automat ne iubim sau ne respingem, in functie de instincte, aparente, sau comportamentul pe care il vedem unii la altii. Ce e si porcaria asta? De parca sub niste haine de zidar nu se afla un om, de parca daca cineva greseste e nedemn, de parca daca cineva vorbeste prea tare e nesimtit si nu-si cunoaste limitele. Poate daca n-am judeca si n-am cataloga oamenii astfel, ne-am aprecia mai mult. Serios.

Alte motive pentru care sunt fericita: astazi imi place viata. Imi place sa traiesc, sa nu las niste nimicuri sa se transforme in probleme, sa trec de la o stare de nervi la un calm absolut analizand fiecare pas prin care trece mintea mea in timp ce se transforma, sa descopar ce nu imi convine si sa aflu de ce, sau, din contra, sa ma bucur de orice lucru pe care eu il vad deosebit.
Astazi imi place sa ma autoevaluez, sa vad ce se intampla in sufletul meu atunci cand simt prea mult si sa ma minunez. Sa privesc ceva cu adevarat frumos si sa ma uit ore in sir la el, fara sa caut vreun defect pentru ca desigur, nici macar nu exista asa ceva acolo.
Astazi imi place sa ma simt bine cu mine si sa imi aduc aminte ca sunt exact ce trebuie sa fiu, ca stiu tot ce e necesar sa stiu. Ceea ce trebuie sa invatam este cum sa avem in permanenta aceasta stare. Fiind multumiti cu noi insine, nimic nu ne poate demoraliza. Iubindu-ne pe noi putem fi fericiti cu tot ce ne inconjoara, putem iubi alte persoane fara a poseda, putem merge inainte, absenta sau prezenta cuiva fiind irelevanta in calatoria noastra.

Si cel mai important lucru este sa constati, la sfarsitul acestei analize, la sfarsitul unei astfel de zile, ca e foarte posibil ca maine sa fi trist, fara sa fi vreun pic deranjat de acest gand.

5 iul. 2010

tu sau ea?

cat de mult e prea mult?

toti am fost acolo, intre cuvintele astea, nu? si totusi, care e raspunsul? cum putem fi siguri ca nu intrecem masura, atunci cand lasam ore intregi sa treaca printre noi si ceea ce numim "pasiunile noastre"?

nu stiu cine e. nici nu am apucat sa o salut vreodata, dar o mai vad, din cand in cand...
nu pot decat sa spun ca o consider o fata simpatica si deschisa. cu toate astea nu am putut sa nu observ cum isi traieste viata in pielea altcuiva, cum si-a ales acest model, pe care nu-l cunoaste deloc, si cum s-a smuls din propria ei personalitate transformandu-se intr-un fel de altar al propriei muze. (uau, asta a fost din suflet, nu?)
ma intreb cat de bine se cunoaste pe ea insasi, cat de mult iubeste de fapt tot ceea o inconjoara, nu neaparat pe ea, ci pe femeia care vrea sa fie.
ma intreb in cat timp a reusit sa adune atat de multe informatii despre imaginea asta pe care si-a creat-o si pe care ne-o arata noua cu atata mandrie. cati ani ai? 17, nu? nu pot sa zic ca-s mai batrana. sau poate sunt. intr-un fel (sau in mai multe feluri).
ma intreb cum ai fi fost tu, daca nu era ea. femeia aia din oglinda ta. nu esti ea.
ma intreb cum ar fi fost ele, daca nu erau prietenele tale.
ma intreb cum e el, daca exista un el, sau daca iubesti asa cum simti tu, sau cum crezi ca simte ea.
tu esti tu. si atat. asa ca renunta la ceea ce vezi la TV/radio/reviste. renunta sa folosesti cuvintele pe care le auzi acolo. invata-ti propria limba si vorbeste-o. si daca nimeresti o persoana in care te regasesti, e minunat. dar nu te transforma in ea.
da... cam atat.

9 iun. 2010

Normal.

Problema e ca nu ne intelegem cu noi insine. Ne intalnim cu noi in fiecare zi, stam impreuna, ne vorbim cateodata, dar niciodata cand trebuie cu adevarat, ne admiram, ne subapreciem, si cu toate astea nu ne cunoastem deloc. Nu ne putem explica starile in care cadem, nu putem decat sa ne simtim inima cum bate incredibil de tare, de fiecare data cand stim ca ceva e mult prea bine sau mult prea rau, sau mult prea greu de descifrat.
Nu pot sa nu observ cum toate aceste lucruri se reflecta in relatia cu persoanele la care tinem. In subconstientul nostru, uitam ca si ei sunt oameni, ii trimitem undeva mai presus de atat, spre perfectiune, spre locul si timpul in care nu exista simturi, sentimente, greseli, prioritati. Ajungem sa asteptam atat de multe de la ei, incat nu ne mai dam seama ca si ei asteapta acelasi lucru de la noi. Ne inchipuim ca ei exista doar pentru a ne face pe noi fericiti, si ca vietile lor sunt programate dupa ceasul nostru, chiar daca atunci cand acest gand ne patrunde in minte, refuzam sa credem ca e adevarat, refuzam sa acceptam ca suntem egoisti. ("Noi nu suntem egoisti, suntem doar nedreptatiti.") Cand avem nevoie de ei trebuie sa fie acolo, indiferent daca le cerem asta sau nu. Ne asteptam sa stie deja. Dar nimeni nu ne poate citi atat de bine.
Apar dezamagirile. Mintea noastra lucreaza si in cele din urma arunca vina asupra lor, pentru ca "noi suntem aia care avem nevoie de ei, iar ei nu sunt acolo." Fiecare dintre noi crede ca celalalt e vinovat si fiecare asteapta ca celalalt sa repare situatia.
In imaginatia noastra si in lumea fictiva care ii inconjoara, nu exista nimic mai normal decat punctul nostru de vedere. "Asa e normal sa fie." "Asa era normal sa faci." "E normal sa ma simt asa." Dar ce inseamna "normal" pana la urma? Definitia noastra nu trebuie sa fie neaparat aceeasi cu definitia altora. Noua ni se pare normal sa fim iubiti, sa fim apreciati, dar ei pot gandi extrem de diferit.
In capul nostru asteptam sa ni se ofere ceea ce vrem, desi niciodata nu stim de ce avem nevoie. Vrem sa fie totul perfect, dar nu putem defini perfectiunea. Vrem sa auzim cuvinte care poate pentru ceilalti nu inseamna nimic, si ne doare cand vedem asta in atitudinea lor.
Cel mai ciudat e ca niciodata nu suntem pregatiti sa infruntam situatia. Ci incercam, intr-un mod subtil si cu toate astea incredibil de evident, sa aratam ca ceva nu e bine, ca e vina altcuiva. Si, in acelasi mod subtil si evident, celalalt ne raspunde ca stie, si ca e vina noastra. Vina apartine tuturor. Apartine celui care nu vorbeste, celui care nu pune intrebari, celui care pune prea multe intrebari, celui care stie ca nimic nu e bine dar continua sa astepte mutarea adversarului.
Vina apartine cel mai mult gandurilor pe care le inventam, dar care de fapt nu sunt acolo, scenariilor pe care le regizam fara sa ne asiguram ca pot fi puse in practica.
Dar cel mai mult gresim atunci cand ne imaginam viitorul in momentele grele. Pentru ca, cine ar putea vedea un viitor stralucit intr-o situatie atat de urata? Ne inchipuim ca stim sigur ca totul se va transforma din rau in mai rau, iar in cele din urma, asta se si intampla. Facem totul sa para exact asa cum ne inchipuim, fara sa ne dam seama. Noi o facem. Noi refuzam sa vedem partile bune, din cauza ca suntem prea siguri ca nu au cum sa fie acolo. Noi ocolim orice sansa de a ne repara.
Probabil e orgoliul pe care toti il avem. Cert e ca m-am saturat sa fiu asa, m-am saturat sa ma joc, sa ma prefac, sa ma ascund. Dar in acelasi timp mi-e frica sa fiu altfel. Mi-e frica sa reunt la felul in care ii vad pe ceilalti, pentru ca... daca nu e adevarat?

4 iun. 2010

Buricul pamantului in 1095 de zile

Dar cum se face ca de fiecare data cand incerc sa-mi aduc aminte ca "oamenii merita iubiti", se apuca sa faca cate-o chestie care te atrage in lumea gandurilor caracteristice unui criminal psihopat in serie? Eu acolo sunt acum. Nu stiu cat de tare ii urasc in momentul asta, dar poate dorinta mea arzatoare de a tine-n mana un AK 47 o sa dovedeasca mai multe decat pot spune eu in cuvinte.
Cum poti sa furi niste persoane pe fata? Nu mi-am inchipuit vreodata ca parerea prea buna pe care o ai fata de tine insuti te poate face sa ajungi un clown, sa te faci de ras crezand ca esti mai tare ca oricine si ca-ti poti permite orice. Dar nu inteleg, nu le e teama nici un pic de realitate? Nu au constiinta? Nu au nimic?
Cred ca am trecut de etapa in care 'trebuie sa radem de ei', pentru ca situatia se agraveaza pe zi ce trece. Cum pot fi atat de convinsi ca e bine ceea ce fac? Ori se prefac ori sunt nebuni, una din doua. Iar lejeritatea cu care iti cer sa-i pupi direct in cur, dar direct, fara sa ratezi gaoaza, in perfecta combinatie cu un zambet de om cretin si nevinovat... Cand vad chestia asta, nu pot decat sa-mi imaginez cum ma transform intr-unul din personajele alea din desene animate care are fulgere in loc de pupile. As fi preferat sa vina cu un cutit si urland "banii sau viataaaa!! banii sau viataaa!!!", decat sa rada si sa zica 'dar vai, asa e corect, cum zic IO!"
Dar cine esti tu, si ce ai facut pentru mine? Umm... nimic??? Si atunci eu de ce trebuie sa te rasplatesc? Sau trebuie sa multumim pentru nimic, mai nou? Trebuie sa fim fericiti ca nimicul nu e mai mare? (cum poate fi un nimic mai mare decat nimic?)
Va zic eu, ca sa poti face ceva in viata asta, trebuie sa faci singur. Sa fi propriul tau sef, client, caine, sclav, Iisus, director, mama, tata, copil, sora, bunica, banca, benzinarie, casa, strada, cartier, planeta, galaxie, univers, infinit. Daca depinzi de cineva, automat esti calcat in picioare si fortat sa te joci de-a sarutu' pasional cu cine stie ce fund paros...
Toti mi-au spus sa nu ma mai zbat si adevaru' e ca au dreptate, nimeni, nimeni, nici un presedinte, nici un rege, nici un film, nici un cantec, nici o carte, nici moise nu are are cum sa schimbe oamenii. "Daca prostu' nu-i destul, parca nu e prost destul" (ca sa citez pe cineva 'foarte drag'. parca asa a zis.) si gata. Dar o sa pun eu mana pe un AK 47...

23 mai 2010

Sex de 6 ori

Sex. 3 litere care starnesc o varietate de sentimente. Jena, curiozitate, iritare, manie, placere. E ceva cu aceste 3 litere puse laolalta. Parca automat toata atentia ti se aduna intr-un singur punct, in acel X de la sfarsitul cuvantului, si parca-ti spune "da, e un subiect tabu, trebuie sa-l perforam pentru a vedea ce se ascunde in spatele lui." Pentru ca sunt miliarde de experiente. Da, secretul este in acel X. Te atrage. E litera care se impune in fata celorlalte, cu agresivitatea ei si cu liniile ei incrucisate, gata sa ucida si ultimul neuron. E o combinatie fatala de simboluri care se imbina armonios si formeaza poate cel mai puternic, impozant, falnic cuvant din istoria omenirii.

Fara sa vreau, am observat ca 'sexpertii' sunt acei oameni care si-au construit o imagine a sexului perfect de care nu au parte. Fie ca e animalic, romantic sau rapid, in mintea, fanteziile si povestile lor, totul suna incandescent. Si nu e asa.
Sexul perfect ramane in dormitor, pe cand experientele esuate cer a fi inflorite si expuse in fata tuturor, asa inflorite cum sunt. Pentru ca cu ele, asa cum sunt in realitate, nu te poti mandri.

De ce zic asta pana la urma... Pentru ca in mai putin de o ora, si nu exagerez, am intalnit atatia oameni atat de... "sexuali", incat lasau impresia ca nu fac nimic altceva. Problema e ca fac orice altceva, in afara de asta. Ajung sa cred ca lipsa unei alte persoane ii innebuneste pe zi ce trece.
Cat de paradoxal poate fi? Intalnim sexul inexistent peste tot, chiar daca toata populatia este pana la suta la suta activa din acest punct de vedere. Internetul e plin. Cauti o pagina care sa te relaxeze si dai peste un maniac care te intreaba daca ii arati webcamul tau. Vrei sa citesti o revista, si dai peste anunturi care-ti spun cata nevoie au de un taur in pat. (Exista ferme!) Parca a innebunit toata lumea. In orice colt al oricarui punct al spatiului, cineva zice: "Vreau. Nu vrei si tu?" "Ba da, hai". Si de fapt, nu ajung niciodata sa o faca.
De exemplu, uitati-va pe forumuri.
"Gagico, ce ti-as face, nici nu ai idee ce pot eu, si cata lume mi-a zis ca sunt cel mai tare!"
"Da-mi add: sweet_pysycutzaxxx8754209875842"
Bineinteles, nu vor mai auzi niciodata unul de altu.
Cat de mult este posibil sa nu iti ajunga o mana si un site porno, ca sa ceri si mana, si gura, si eventual tot corpul unui necunoscut?

15 mai 2010

Cainii fara stapani si oamenii fara lesa

In primul rand vreau sa-i multumesc colegului meu, Tudor, pentru ca ne-a atras atentia tuturor asupra unei petitii online, care ne indeamna sa votam impotriva eutanasierii cainilor fara stapan.
Acum. Punctul meu de vedere:
Nici nu e nevoie sa analizam profund acest subiect ca sa putem observa imbecilitatea si intoleranta si nesimtirea si snobismul, si toate celelalte insusiri morale pe care le putem concluziona inca din titlu. Eliminand partea emotionala, pentru ca mila lipseste, fapt pe care nu imi permit sa il judec, si luand in considerare mai mult partea financiara a acestei probleme, cum este "Romania in criza" daca ei se caca in nestire bani pentru un scop atat de inuman? De ce sa nu foloseasca acei bani intr-un alt mod? De ce sa nu se gandeasca la lucrurile pozitive pe care le pot face? Pentru ca sunt mult prea ocupati sa ucida.
Cica vor sa omoare cainii agresivi. Cum pizda masii (scuzati) sa nu fie cainii agresivi, din moment ce oamenii ii calca in picioare si ii arunca pe strazi si ii omoara doar ca au 13 ani si s-au plictisit sa joace fifa? De ce sa nu remarcam agresivitatea oamenilor si latura lor oribil de intunecata? De ce sa nu ii numim 'criminali' pe ei? De ce sa nu privim totul asa cum este de fapt? Pentru ca animalele nu pot vorbi? Pentru ca ele nu se pot apara? Pentru ca sunt de miliarde de ori mai inteligente decat noi? Pentru ca lor nu are cine sa le faca dreptate?
Adica voi va perimiteti sa-i eliminati oricand, iar ei daca se apara, sunt diabolici, ucigasi.
Adica voi aveti dreptul sa omorati, si nimeni nu va judeca.
Va judec eu. Si daca ar fi genul meu, v-as blestema, ca o baba nebuna, si m-as ruga neincetat sa muriti in chinurile cele mai groaznice.
Sa presupunem ca exista o oarecare credinta in dumnezeu. Doar sa ne imaginam, ca suntem o populatie cu frica de acea putere divina. Adica... majoritatea dintre noi.
Cum dracu va permiteti sa ucideti o fiinta pe care nu voi v-ati chinuit sa o concepeti? Imaginati-va ca va omoara cineva copilul. Si pe bune, asta meritati sa vi se intample. Cum aveti curajul sa va jucati cu o viata care exista cu un scop pe lumea asta? Si daca aveti, si il aveti, si daca vreti sa faceti 'curat', de ce sa nu omorati si oamenii care stau pe strada? La urma urmei e exact acelasi lucru. 'caine fara stapan', 'persoana fara familie'...
Un singur lucru mai am de adaugat: _\_

30 apr. 2010

Letter


"Draga.


Nu te pot surprinde cu niste ganduri pe care deja le cunosti, dar asa cum viata mea e extraordinara datorita tie, sper ca aceste cuvinte sa-ti dea si tie o parte din sentimentul indescriptibil. M-as bucura daca ai avea si tu un minut extraordinar, datorita mie.
Astazi ma intrebam daca duc lipsa de ceva, daca tot ceea ce mi-am dorit urmeaza sa se intample, s-a intaplat deja, sau nu se va intampla niciodata. Si mi-am dat seama ca nu imi lipseste nimic, ca ceea ce am nu poate fi cuprins intre doua limite.
Cand mi-e sete de frumos, ma uit la tine. Si desi nu imi trece setea, ma simt fericit, si nu-mi pot explica de ce orice altceva pare lipsit de insemnatate si de ce toate dorintele mele sunt indeplinite de o simpla privire in directia ta. Ti-am zis vreodata ca nu-mi pot imagina o viata fara tine? Daca tu ai pleca si ai lua cu tine tot ceea ce te defineste, oare cat de gol m-as simti pe dinauntru? Dar tu nu o sa pleci, o sa ramai aici pentru totdeauna si o sa continui sa existi asa cum esti, in intrega ta perfectiune.
Nu ma pot abtine, trebuie sa te am in fiecare secunda, minut, zi din viata mea, trebuie sa stiu ca cineva are nevoie de imbratisarea mea sau de mainile mele, sau de cuvintele mele, sau de aprecierile mele, sau de toata iubirea mea.
Atunci cand mi-e sete de frumos ma uit la tine."

16 apr. 2010

Friends will be friends

Prieteni. Un cuvant simplu, a carui definitie ne provoaca o stare aproape imposibil de descris. Se presupune ca in viata asta, trebuie sa ai cativa prieteni adevarati. Eu spun ca unul e de ajuns. Se mai presupune ca la un moment dat intram intr-o perioada a existentei noastre in care ne dam seama de urmatoarele aspecte:
  1. fara prieteni suntem vesnic nefericiti
  2. familia nu mai pare atat de importanta dintr-o data
  3. nici un iubit nu poate inlocui un prieten adevarat, indiferent cata dragoste si cata intelegere este intre voi.
Totusi, diferenta dintre prieteni si amici este ca o lege nescrisa. Toti ii putem deosebi; in subconstientul si in sufletul nostru stim care e unul si care e altul. Dar niciodata nu ne-am intrebat care este acel element special pe care cei dintai il au in plus, si care ii transforma din fiinte umane in ceva mult mai presus de atat. Ce anume ne face sa ne vedem prietenii adevarati cu adevarat? Timpul petrecut impreuna? Mie mi se pare irelevant, pentru ca ceea ce se naste acolo nu se poate masura in ore, ci in fericirea pe care o simti cand esti cu ei. Si sunt 100% sigura ca te poti simti infinit de fericit, intr-un minut. Secretele pe care le impartasesti lor? La fel de irelevant. Toti avem secrete pe care nu le stie absolut nimeni, si traim foarte bine asa.
E vorba de incredere, de ajutorul pe care il ofera neconditionat, si de dragoste. Trei caracteristici elementare.
Asa iti dai seama ca amicul pe care il aveai tocmai a depasit limita, intrand in urmatoarea etapa, devenind de mii de ori mai important.

Dar cat de bine crezi ca ii cunosti pe oamenii cu care iti petreci aproape toata viata? Cum stii daca o persoana merita iubita, sau respinsa? Cate sanse merita un om pentru a ocupa un loc atat de important in viata ta? Si o data ce i-l oferi, cum poti fi sigur ca e pentru totdeauna?

11 apr. 2010

Free Will?

Toti ne dorim cate ceva. Iubire, intelegere, bani, sanatate, prieteni, incredere. Si lista poate continua. In fiecare secunda, vrem. Fie ca e vorba de un anumit obiect sau de nevoia de a face ceva, fizic.
Doar ca... de multe ori, nu se produce nici o schimbare in viata noastra.
De fiecare data cand am vrut cu adevarat sa se intample ceva, universul, sau ceea ce unii numesc dumnezeu, se opunea si ma indeparta incet incet de tinta la care vroiam sa ajung. Nu am primit intotdeauna ce am vrut. Credeam ca drumul pe care o luasem era gresit si ca tot restul vietii mele era sortit esecului. Imi pierdusem increderea si speranta. In timp, am inteles de ce. Eu eram de vina. Asteptarile mele erau prea ridicate si imposibil de atins. Mi se parea ca e atat de simplu doar sa vrei si BUM! , dintr-o data sa ti se indeplineasca toate dorintele. Tin minte si acum, cum ma gandeam "ca nu cer asa mult, nu e corect, altii au de toate si eu nu am nimic." Mi-am dat seama prea tarziu ca de fapt, primisem sansa de a intelege haosul din capul meu, am avut ocazia sa vad ca nu e suficient doar sa vrei, ci si sa fi capabil sa obtii. Eu nu eram pregatita, mai aveam de invatat destul de multe.
Dupa ce am realizat acest lucru esential, am primit exact ceea ce-mi doream, si era exact ce-mi trebuia de fapt.
Asa ca, intrebati-va. Voi ce vreti cu adevarat? Multi, n-o sa stiti de unde sa incepeti.

Daca am avea sansa sa ne intoarcem in trecut, oare am schimba ceva? Mult timp, dupa lectia primita, am trait cu impresia ca nu e bine sa alegi nimic, ci sa lasi lucrurile sa se intample de la sine, pentru ca pana la urma, vei ajunge acolo unde trebuie sa fi. Nu regretam nimic, nu imi parea rau pentru nimic din ce faceam si mi se parea incredibil sa nu trebuie sa te justifici pentru gandurile si actiunile tale. "Se intampla ce trebuie sa se intample, iar noi suntem doar factorii implicati in acest proces.". Cam pe asta se baza tot ce faceam. Iar acum, revenind la gandul cu intoarcerea in trecut.
Ce am schimba la trecutul nostru? Am avea curaj sa alegem optiunea pe care nu am ales-o prima data? Am evita lucrurile care ne-au facut sa suferim la un moment dat? Sau am merge pe acelasi drum? Si daca e asa, de unde stim ca nu ratam?
Oare viata noastra e despre schimbari si alegeri, sau despre linistea sufleteasca indusa de gandul ca totul se intampla cu un motiv? Oare trebuie sa facem eforturi pentru a fi fericiti, sau trebuie sa ne lasam purtati spre necunoscutul ala despre care nu stie nimeni nimic?

Habar nu am. Acum regret ca nu stiu raspunsul la aceasta intrebare. Poate daca l-as afla, m-as simti in siguranta stiind ca pot sa imi schimb viata imediat cum apare ocazia. Daca as sti ca depinde doar de mine, as alege. Dar poate n-o sa stim niciodata.
Oricum, sunt doar doua variante.
1. Noi, separat, ne construim singuri viata si nimic nu e mai important.
2. Noi, impreuna, suntem ca niste zale si formam existenta absoluta. Iar singuri suntem nimic.

Asa ca... Ce conteaza cu adevarat? Sa vrem, sau sa acceptam ce avem deja?

10 apr. 2010

The Question Game

Jocuri. Pentru ca exista atatea. Exista cele pe care le ascunzi in bara de start a calculatorului cand se uita cineva ce faci tu acolo, exista cele in care te pierzi nopti intregi cumparand proprietati si iesind din inchisoare cu o bucata de carton, exista cele care te ajuta sa te mentii in forma pe teren, jocurile din fata blocului, sau cele care creeaza dependenta si eventual hemoroizi. (Ha ha, nu mai jucati CS). Oricum. Ideea e ca tot ceea ce facem se transforma la un moment dat intr-un joc si tot la un moment dat, vine intrebarea "Cat de multe esti dispus sa sacrifici pentru el?" Suntem in stare sa ne scriem propriul regulament in viata de zi cu zi, sau ne supunem unui alt regulament scris de altcineva?
Tu imi dai mie, eu iti dau tie. Asta este baza. Iar chestia asta devine un fel de dependenta reciproca, fara sa ne dam seama. In timp, ne punem unul altuia o singura conditie pe care suntem obligati sa o indeplinim. Nu iti mai dau nimic, pana nu primesc ceva in schimb. La inceput pare destul de simplu. Doar la inceput. Cat de mult suntem in stare sa ne injosim pentru propria noastra satisfactie? Dar pentru satisfactia altcuiva? De unde stii ca nu dai mai mult decat primesti? Si cel mai important: Cat rezisti jucand acest joc, astfel incat sa iti produca infinita placere, dar sa nu iti creeze dependenta? De unde stii cand e momentul sa te opresti si sa te dai batut?
Oare am fost facuti astfel incat sa ne putem schimba in orice, in functie de regulament? Ne putem reinventa de fiecare data? Cate personalitati ascundem sub cea pentru care suntem cunoscuti? Putem schimba orice. Culoarea parului, culoarea ochilor, marimea sau lungimea anumitor parti ale corpului. Putem invata sa ne descotorisim de orgoliu sau de multe alte lucruri nocive sufletului nostru, sau putem sa ne insusim egoismul. Iar daca suntem suficient de slabi, putem deveni cineva de nerecunoscut. Daca ii lasam pe ceilalti sa se joace cu noi, asa cum vor ei, doar din cauza faptului ca ceea ce ne dau ei in schimb este fundamental fericirii noastre, cat de mult ne vom transforma, si cat de repede?
Pana la urma vei descoperi ca o parte din tine isi pune intrebarea "Cum eram inainte, si cine sunt acum?". Nu trebuie sa uitam niciodata de unde am plecat. Este esential sa stim intotdeauna cine suntem cu adevarat si ce anume s-a transformat in noi, jongland cu caracterul si slabiciunile noastre. Este important sa stii daca vrei sa iti dezvalui aceste slabiciuni si sa le oferi pe tava unor oameni care sunt experti in astfel de jocuri. Este alegerea ta daca vrei sau nu sa te lasi modelat.
Cine suntem noi de fapt? Cine e cel de langa noi? Cand e momentul sa recunoastem ca am dat startul, si unde se va termina aceasta cursa?

7 apr. 2010

Send Out Love.

Ce-ar fi daca...
[urmeaza un gand care prin stupiditatea si absurditatea lui, a fost creat neintentionat, cu scopul de a invata subconstientul acel proces de exprimare libera a sentimentelor. nu ma judecati pentru aceste idei care mi-au traversat involuntar mintea in mai putin de o secunda]
Ce-ar fi daca am incepe sa comunicam? Sa ne spunem absolut tot, chiar si cele mai neinsemnate cacaturi care ne trec prin cap? Daca am merge pe strada si am vorbi intamplator cu oamenii, complimentandu-i, in loc sa-i judecam si sa-i bombardam cu rautati, in strafundurile imposibil de inteles ale creierasului nostru?
M-am surprins de multe ori facand greseala pe care tot incerc sa o evit. "Ce pantofi naspa are tipa aia". "Ce grasa e". "Ce gay". "Ce cur mare". "Ce roz". "Ce idiot" etc. Si mi-am dat seama ca nimeni nu are nici o vina pentru gusturile proaste cu care au fost invatati, sau pentru ciocolatele in plus, sau pentru orientarea sexuala. Si noi putem fi gresiti in ochii celorlalti.
Dar atunci cand admiri ceva? Cand ti se pare deosebit? De ce sa evitam sa spunem cuiva ceva frumos, chiar daca nu cunoastem deloc persoana respectiva? Daca ne-am imprieteni unii cu altii, in mod aleatoriu? Oare am fi mai fericiti? Am aprecia mai mult orele pierdute prin oras? Am avea curaj sa multumim celor care ne-au inspirat cu sinceritatea lor? Ne-am uri la fel de mult? Ne-am simti mai usurati cerandu-ne scuze pentru cotul infipt in stomacul celui de langa noi? Am ierta mai usor daca cel care ne calca pe picior in autobuz isi cere scuze la randul lui?
Ce-ar fi daca am incerca sa facem asta, macar o zi? Lumea ar zambi mai mult si nu s-ar mai ascunde atat de departe dupa niste imagini false, dupa caractere imaginare, sau dupa comportamente de tauri.

21 mar. 2010

Looking at the stars

E inca frig, dar totusi miroase a vara. Si a nopti pierdute prin parcuri sau prin terasele din centru, si a drumuri lungi inapoi spre casa. Asta am simtit, cand am inchis ochii si am inspirat adanc aerul care statea in jurul casei mele si astepta sa ies pe usa. Poate aerul din jurul altor case miroase a iarna, a craciun si a colinde. Al meu miroase-a vara.
Si acum stau si ma gandesc cum si de ce tocmai aici. Se pare ca uneori ne trezim in locuri de care nu aveam habar ca exista, in atmosfere si in stari pe care nu credeam ca le vom atinge vreodata. Acum 3 ani, nu credeam ca o sa fiu aici, acum. Si acum 5 ani, nu credeam ca voi fi acolo unde am fost acum 3 ani. Si acum multi ani... Acum multi ani nu aveam timp sa ma gandesc atat de departe. Atunci traiam cu adevarat. Cand esti mic, e singurul moment in care traiesti cu adevarat. Nu-ti pasa prea mult de viitor, singurul lucru de care iti pasa, este dragostea, pe care oricum o dai si o primesti neconditionat. Deci nici cu asta nu te consumi prea mult.
Privind in urma, comparand trecutul cu prezentul, imi dau seama, in sfarsit, ca nu avem nici un drept sa spunem "e imposibil". Nu, suntem doar oameni. Habar nu avem, nu stim nimic despre noi, despre viata, despre cel de langa noi. Indiferent cat de mult am vrea sa credem asta, nu stim nimic. Ne sinucidem sufletul, putin cate putin cu ganduri. Nu putem spune ca "nu se poate". N-o sa stii niciodata cum vei fi peste 3, 5 sau 10 ani. Trebuie sa traiesti ca sa vezi unde ajungi. N-o sa stii ca poti sa iubesti iremediabil, pana cand n-o sa pierzi o persoana extraordinara. N-o sa stii unde ti se termina drumul si peste ce dai in calea ta, daca nu continui sa mergi. N-o sa stii cat poti duce, pana nu incerci.
Cred ca singurul moment in care ne putem permite sa renuntam, e cel dinaintea mortii noastre. Cand, intr-adevar, ai pierdut si-ti spui "Gata. Eu nu mai pot, am terminat." Atunci, poate unele lucruri vor fi imposibile pentru tine, pentru ca tu ti-ai terminat rolul. Dar cineva va gasi o solutie sa le faca posibile, la un moment dat.
Miroase a vara, inca, si simt ca mi-e incredibil de dor de ceva, si acum stiu de ce. Mi-e dor de trecut. Stiu, dupa ani de zile in care m-am mirat, de ce nu am amintiri neplacute. Pentru ca nu le voi simti lipsa niciodata. Era atat de simplu. Mi-e dor doar de timpul care a zburat, si nu de certuri neinsemnate, pierderi nesemnificative, lacrimi prea putine pentru a lasa urme.
Nu mi-e dor de oameni, ci de ceea ce se intampla cu mine in preajma lor. Nu mi-e dor de locul in care pierdeam zile in sir in fiecare vara. Locul ala e peste tot. Peste tot e iarba. Sau ciment. Sau pietre. Totul poate fi reconstruit, refacut, replantat, reciclat. Imi lipseste doar starea de atunci.
Fiecare obiect ne rascoleste o anumita amintire, indepartata sau nu, pe care regretam ca am pierdut-o. De ce? Pentru ca alea-s momentele in care eram fericiti. Tanjim dupa fericire si uitam ca o avem langa noi. Uitati-va in jurul vostru si o sa vedeti ca fiecare particica din rutina pe care o traiti, e de fapt o bucurie nemarginita. Si asta e doar ce s-a intamplat pana acum. Maine, nu se stie. Totul este posibil, pana la proba contrarie. Nu exista proba contrarie. Nu am ajuns inca la sfarsit.

5 mar. 2010

Superioritatea Inferioara

  • Caracteristici generale:

Ma chinui de ceva vreme sa inteleg acest proces ce se instaleaza in mintile oamenilor, si care sunt factorii care actioneaza asupra lor. Si o sa va spun imediat despre ce este vorba. Am incercat sa-l observ si sa-l analizez de-a lungul timpului si am ajuns la concluzia ca apare frecvent in randul copiilor. Se manifesta mai ales in perioada in care individul se hraneste cu sentimente de repulsie si de impotrivire a tot ceea ce exista, cu neascultarea sfaturilor celor apropiati si efectuarea opusului a ceea ce trebuie efectuat. Orice, numai sa fie invers, sa fie diferit, sa fie altfel.
La inceput ii catalogam dupa varsta si credeam ca intervalul 14-16 este benefic dezvoltarii acestei laturi malefice. Consideram aceasta razvratire ca fiind caracteristica perioadei de crestere, in care copilul e deja cu un pas in viata de dincolo de gardul scolii generale. In timp, au aparut cazuri mai avansate, in care aceasta boala se agravase in asemenea hal, incat se transformase in Teribilism.

  • Ce este Teribilismul? (definitie)

Teribilismul este o atitudine care se manifesta prin setea de a fi grozav, de a soca, de a fi cel mai tare din parcare (vorba Anei, si parcarea era goala).Prin extravaganta si excentricitatea lui, Teribilismul exprima deseori aroganta, nesimtire si lipsa de respect, fapt ce genereaza automat tinerea la distanta a tutoror oamenilor.

  • Cum ii recunoastem?

Avand in vedere ca nu este deloc o specie pe cale de disparitie, ii putem observa oriunde si oricand. Nu se vor lasa pana nu isi vor atinge obiectivul, si anume onoarea de a avea ultimul cuvant. Daca Teribilistul incepe sa-si dea ochii peste cap in semn de superioritate, atentie, nu va impacientati! Totul este in regula, iar daca zambiti calm si placut, nu vor fi cazuri de violenta.

  • Observatie:

Din cate mi-am dat eu seama, aceasta atitudine este provocata de 3 mari probleme cunoscute (lista nu este inchisa inca, mai astept experientele voastre personale):
Cazul I: .Narcisismul, aka "ma simt norocos/iubit". In momentul in care individul se considera important, nimic nu il va afecta.

Cazul II: Complexele. In momentul in care individul este lasat balta de catre o anumita persoana, are dreptul sa ii trateze pe toti ceilalti ca fiind niste nemernici, niste oameni de nimic. De ce ar fi ceilalti in centrul atentiei? Nimeni nu a fost, este sau va fi vreodata mai bun.

Cazul III: Obsesia de a fi pe locul 1 in toate: frumusete, inteligenta, bunatate etc. In momentul in care asa ceva este imposibil, individul simte nevoia sa elimine concurenta.

15 feb. 2010

them and us

Indiferent cat de optimist si increzator este un om, indiferent cat de diferite sunt conceptiile sale fata de ale celorlalti, indiferent cat de mult lupta pentru o idee extraordinara, este foarte posibil sa nu se schimbe nimic. De ce? Pentru ca, cu toate astea, e inconjurat de miliardele de oameni clonati, care nu numai ca nu cred in nimic, dar isi sustin rationamentul negativ cu atata insistenta, incat distrug imediat orice urma de speranta.
Da. Oamenii nu cred in iubire, in prietenie, in gasirea fericirii independente, in posibilitatea de a ajunge oriunde, daca isi doresc cu adevarat. Dar nu e vina lor. Au suferit prea multe dezamagiri, iar sentimentele s-au subtiat atat de mult... Ca o guma de mestecat pe care o intinzi intre degete pana se rupe.
Totul s-a transformat asa. Am ajuns sa respingem ideea de dragoste (pentru ca pana la urma la asta se rezuma toata existenta noastra), iar acum nu mai suntem in stare sa o recunoastem nici macar cand e in fata noastra. Ne indoim de ceea ce vedem cu proprii ochi, ne e atat de frica sa avem incredere in cineva, sa ne deschidem bratele si sa primim orice ni se ofera fara sa ne gandim la ce e mai rau, sa ne aruncam la randul nostru intr-o alta pereche de brate deschise, si sa coboram scutul in care ne-am bagat. Alegem in schimb sa ne dezvoltam repulsia, sa ne hranim cu aceasta simpla idee ca "oricum toti sunt la fel", sa profitam de tot ce ni se da, apoi sa ne retragem in cusca noastra, de teama sa nu fim raniti.
De ce ma mai mir ca totul a disparut? De ce sa nu recunosc ca ma simt trasa in jos de toate aceste impresii gresite? De ce sa ascund faptul ca imi pasa exagerat de mult? De ce nu pot sa ma multumesc cu faptul ca eu cred si ca asta e cel mai important? Pentru ca trebuie sa fi nebun ca sa mergi inainte indiferent ce se intampla si indiferent cat de mult incearca ei sa te convinga ca traiesti intr-o lume ireala.
Ma afecteaza. Sa tin atat de mult la ceva si sa ma izbesc de peretele gros al mintilor celorlalti de fiecare data. Ma afecteaza lipsa de optimism din sufletele lor. Nu inteleg de ce ma simt atat de neputincioasa cand vad ca nu-i pot face sa aiba incredere nici macar in ei insisi. La urma urmei nu e problema mea. Dar vreau o lume mai buna. Vreau sa vad oameni care au o viata adevarata, care sunt in stare sa accepte iubirea adevarata si ura adevarata, fara a se rusina de asta, vreau sa aud si altceva. Nu vreau sa fiu la fel ca ei.
Ma intreb de ce am devenit atat de disperati, de ce intotdeauna gandim atat de limitat, de ce nu dam sanse unor oameni care merita cu adevarat, de ce ne lasam orbiti de intamplari care au devenit istorie, de ce barbatii sunt porci si curvele sunt bune, de ce suntem atat de slabi.
Sunt constienta de faptul ca eu nu sunt asa, ca gandesc altfel, ca inca iubesc, ca am deja langa mine ce imi trebuie, ca sunt acceptata la randul meu pentru ceea ce sunt, dar pe langa asta nu stiu cata putere mai am sa inghit ca pe apa neincrederea celorlalti.
Nu pot decat sa multumesc. Poate ca nu e suficient, poate ca o sa am nevoie de mai mult de o viata pentru a-mi arata recunostinta. Poate ca sunt altii mai buni, mai frumosi, mai demni de iubit, dar pe care n-o sa-i iubeasca nimeni, niciodata, pentru ca sunt la fel de limitati si pentru ca sunt priviti ca niste obiecte de unica folosinta, prin niste ochi de plastic. Asta e lumea in care traim.

8 feb. 2010

A day without me

Nu stiu ce e cu linistea asta apasatoare care nu ne lasa sa fim noi, cateodata. Chiar si cuvantul "intimitate" indica implicarea unei alte persoane, deoarece, pentru a avea intimitate, e nevoie de absenta cuiva. Asa ca, intr-un fel, imi explic de ce am nevoie de 'altii' in intimitatea mea. Vreau ca ei sa stie niste lucruri care ar fi mai frumoase ascunse. E ca si cum as avea, prin ei, o dovada ca viata mea exista cu adevarat, ei sunt ca o asigurare, atunci cand eu ma pierd, ei imi aduc aminte de fericirea in care traiam pana acum. Daca eu uit, trebuie sa stiu ca mi-am pastrat o parte din amintiri in creierul altcuiva, si ca pot ajunge la ele oricand si oriunde.
Pe scurt, eu imi clonez intr-un fel toate gandurile, le transfer intr-o alta minte, si astept sa mi se ofere pe tava, atunci cand ma blochez, ca acum. Iar asta e, probabil, cea mai nociva dependenta dintre toate dependentele. Am ajuns la acel stadiu in care tot ce e mai frumos e in alta parte, iar la mine au ramas acele imagini pe care nu as fi vrut sa le revad niciodata. E un fel de viata dubla, nu ma mai cunosc pe mine, nu mai pot sta cu mine, nu stiu ce sa-mi spun, si nici nu ma pot purta ca o nebuna, reconstituind scenele placute.
Atunci cand sunt eu in adevaratul sens al cuvantului, ma fortez sa iubesc si sa vreau mai mult decat as iubi si as vrea in mod normal. (nu e nevoie sa intelegi.)

Asa ca, imi cer iertare ca uit sa ma uit langa mine, cateodata, ca nu spun nimic ore intregi, ca vreau prea mult, ca nu pot sa cred intotdeauna ceea ce spun, ca nu pot vedea cat de frumos a fost acum 5 minute si ce frumos va fi peste alte 5 minute, ca sunt momente in care-mi vine sa renunt, ca ma indoiesc de acele promisiuni incredibile si de eternitatea unui sentiment maret, ca ma schimb prea repede, ca am ajuns sa aranjez totul in favoarea mea, asemenea unui politist corupt care falsifica probele...

we wait all day for night to come ♥

3 feb. 2010

1+1 =∞

...
sunt intre 4 pereti, fara aer, fara apa, fara nimic, dar ma simt bine unde sunt, e probabil cel mai sigur loc din lume. aici nu am nevoie de apa, mancare, mobila, oameni, telefon, foarfeca, masina de tuns iarba etc. am nevoie doar de imposibilitatea de a gasi o iesire, iar singura ta responsabilitate e sa continui sa fi aici.
tu, esti la fel.
tu esti eu, eu sunt tu, si e mult mai mult decat bine.
...





multumesc pentru ca nu exista cuvinte pentru a defini ceea ce simt acum.
multumesc pentru ca ai grija, de tot.
multumesc pentru ca nu ai nici un defect, absolut nici unul, si daca totusi ai vreunul, atunci e cel mai perfect defect pe care l-am vazut.
multumesc pentru ca nu mai am loc in mine.
multumesc pentru ca ma simt infinita.
multumesc pentru ca existi.
multumesc pentru ca exist.
multumesc pentru TOT.


later edit: ... erai langa ei. nu am nici o idee de ce nu te observam, si eram atat de ocupata cu altii. ma impresionau povestile lor, si ii ascultam inghitindu-le toate cuvintele, nestiind ca nu mai e mult pana cand si povestea ta ma va impresiona.
m-am intins langa tine, si atunci s-a intamplat. mi-ai luat mana si mi-ai spus ca vrei sa-mi arati ceva. si am plecat, lasandu-i in urma pe nefericitii aia, legati de lucruri materiale, planuri legate de viitoare neveste si copii, si cariera, si bani, si tot. sunt niste nefericiti. si tu erai, candva, printre ei, pe acolo. oare stiai atunci, la fel de bine ca acum, ca locul tau e in alta parte?
unde ma duceai? nu stiu, nu ma interesa. eram departe de oameni, de tehnologie. eram doar noi. mi-ai dat o cutie si mi-ai spus ca nu conteaza nimic altceva, ca nu vrei sa uit si ca ai asteptat atata timp, si ca nu mai vrei sa fi acolo, cu nefericitii aia de mai sus, si nu mai stiu ce-mi ziceai, pentru ca nu te mai ascultam, nu imi pasa de nimic, eram socata de ceea ce se intampla, nu puteam sa cred, nu mai stiu daca inima imi batea prea rau sau se oprise de tot, stiu doar ca am inchis ochii si cand i-am deschis, tu erai in fata mea, stand cu mana intinsa, asteptand sa o intind si eu, si sa mergem acasa.
restul, si ceea ce e in cutie, trebuie sa ramana secretul nostru.

1 feb. 2010

pestisorul auriu

eu... si o multime de oameni ignoranti, la fel ca mine.
si el. cu tonul sau autoritar si cu o infatisare parca rupta din filmele SF. categoric, nu era chiar... om. era ceva mai presus de-atat, stia abolut tot ce se intampla, stia pe de rost caracterul fiecarei persoane. am ramas imobilizata si m-am ghemuit la picioarele lui, simtindu-ma atat de inferioara, atat de mica si de neinsemnata. la urma urmei, eu sunt doar un om care nu stie prea multe. el era altfel.
s-a uitat in jos la mine, iar ridurile care mai devreme semanau cu o incruntare diabolica, se mutara in colturile gurii, transformandu-se intr-un zambet. m-am asezat pe canapea, langa el, ascultandu-i interesata explicatiile. vorbea despre niste lucruri pe care eu nu le puteam intelege. sau poate ca refuzam sa cred asa ceva.
-"... un gand pe care daca-l urmam pana la sfarsit, vom intelege ca totul este lipsit de sens."

m-am tinut dupa el pana la iesirea din casa, nestiind care ii sunt planurile si ce vrea sa faca, dar aveam o incredere oarba in fiinta asta. am ajuns intr-o incapere imensa, umpluta pana la refuz de o gramada de oameni, care se holbau hipnitozati, la videoproiectorul din fata lor.
in cateva minute o imagine cu un pestisor auriu, miscandu-se in acvariul lui si agitandu-se incercand sa scape, a invadat intreg spatiul. oamenii au fost intrebati, pe rand, ce vad pe ecranul monitorului si absolut toti au raspuns acelasi lucru - "un peste."
nimeni nu a vazut altceva. nimeni nu a observat ca pe langa peste, se vad si culoarea portocalie, si solzii, si ochii sticlosi, si coada.
atunci am inteles. vedem o imagine si o asociem cu un cuvant care a fost scris pe creierul nostru de cand eram copii, si cu care o sa ramanem pana la sfarsitul vietii noastre. oare pe parcursul drumului nu invatam nimic, de fapt? ne nastem cu o idee si murim cu aceeasi idee, refuzand sa vedem dincolo de ea, uitand ca de fapt forma lucrurilor, oamenilor, animalelor care ne inconjoara nu inseamna nimic. este doar un contur, care ne deosebeste.
am iesit afara, straduindu-ma sa pricep ce anume se petrece in capul nostru, de ne lovim de o bariera si ne multumim sa ne oprim, eliminand total ideea de a merge mai departe si de a afla mai mult, de a fi atenti la detaliile din care este compus totul.
am inchis ochii. eram deja in alta parte, eram undeva, sub apa, intr-un labirint cu pereti de sticla, de unde nu mai puteam sa ies. nici nu cred ca vroiam. am mers mai departe, speriata, intr-un fel, de capacitatea mea de a merge si de a respira sub apa, la fel ca deasupra ei. ma simteam altfel, eram constienta ca functiile corpului meu nu ar fi ajuns atat de departe, poate doar daca peste noapte imi crescusera branhii si membrane intre degetele de la picioare. nu mai eram eu, eu eram tot. am continuat sa merg, neavand nici o directie si nestiind cum as putea sa ies de acolo sau pe unde. pana cand am gasit ceea ce cautam. "un gand pe care daca-l voi urma pana la sfarsit, voi intelege ca totul este lipsit de sens." si intr-adevar, printre toate pisele banale ale labirintului mintii mele, am descoperit ceva diferit.

ajungand la sfarsit, m-am gasit inconjurata de miliarde de materiale imposibil de asemanat cu ceva concret. era o masa de obiecte uriase, parca aruncate la intamplare, nefolositoare si vechi. ma simteam ca intr-o groapa de gunoi, sau ca intr-un cimitir de masini. era aproape infricosator. indepartandu-ma de ele si privindu-le mai atent, de la departare, mi-am dat seama de ceva - da, poate separat erau, intr-adevar lipsite de sens, dar impreuna formau ceva destul de clar: un pestisor auriu.

iar dimineata, dupa ce m-am trezit din visul asta atat de ciudat, am inceput sa ma intreb, oare imaginile pe care ochii nostri le vad in fiecare zi si in fiecare secunda din viata, sunt niste monstri in adancul mintii noastre? oare sunt doar o adunatura de materii pe care creierul le aseaza in asa fel incat sa semene cu ideea cu care am fost obisnuiti? si daca le-am lasa asa cum sunt ele, oare am putea vedea mai presus?

31 ian. 2010

P*ZDA!

dedic acest post tuturor persoanelor ale caror vieti se invart in jurul manipularii*.
zi de zi imi cad ochii pe tot felul de mesaje de pe tot felul de forumuri frecventate de tot felul de copii inactivi din punct de vedere sexual, dar pe care acest lucru nu-i opreste de la comentariile care sugereaza opusul. unii ar spune ca hormonii lor au luat-o razna, ca nu ar trebui sa luam in seama ceea ce se intampla. insa tare mi-e greu sa cred asa ceva. e vorba de niste copii care ii lasa pe toti ceilalti oameni lesinati de uimire, absolut de fiecare data. intr-adevar, ar trebui sa ma amuze, dar cand ma gandesc ce se va alege de urmatoarele generatii, mi se face rau, la modul cel mai serios.
ceea ce nu ma mira, totusi, este faptul ca peste 90% din aceste puțici asculta manele. aici, o mare parte din vina o au parintii, si da, pe aceasta cale doresc sa spun ca ceea ce am scris este, de asemenea, un apel de maxima urgenta catre voi, parintii care nu stiu sa-si educe "odraslele".
lasand asta la o parte... acesti copii doresc sa para altfel decat sunt, vor acea imagine universala care implica, neaparat, ideea de sex. au impresia ca nu esti smecher (jmeker/cool) daca nu futi. (baiatule, stii tu sa faci asa ceva? cu ce anume?). pentru ei, lumea asta se rezuma la 'gaura de la pagina 5' si la 'doamna' care prezinta vremea in ziarul click. tot ce trebuie sa vada este o femeie dezbracata, ATAT. nu conteaza cum arata, conteaza mesajul pe care il transmite. cu fundul nu neaparat bombat, dar macar dezgolit, si cu niste țațe mici, dar umflate pana la extrem, de un sutien cu push-up, femeia (daca o putem numi asa) sugereaza faptul ca este experimentata. iar 'ei' nu au vazut suficient de multe incat sa cunoasca notiunea de 'frumos', sau macar sa aiba pretentii in ceea ce priveste corpul unei femei. nu. pentru ei, orice gaura este o pizda buna. fața nu conteaza. picioarele nu conteaza. suncile de pe burta nici atat, ba mai mult sunt sexi, ca ai ce sa apuci. nu conteaza botul ala scarbos plin de tot felu' de unturi colorate. nu. nimic din toate astea nu mai este important.
ceea ce pot spune ca ma amuza, intr-un fel, este inconstienta cu care acesti puțoi recunosc ca nu au mai vazut asa ceva niciodata. pentru ei o relatie inseamna o gaura de pe net, si mana dreapta.
lucrul ingrijorator este ca aceste 'domnisoare' nu se supara absolut deloc cand vad cat de subapreciate sunt. lor le convine, ba mai mult, se simt atragatoare, se simt importante, frumoase, sexi, obraznice, nimfomane. continua sa isi arate formele, au invatat tot felul de pozitii avantajoase, au pus mana pe telefon si toaaata ziuliiica stau in fata oglinzii, isi fac poze, le publica pe net, primesc comentarii de la acesti labagii de mai sus, si gata. asta e adevarata fericire, au atins nirvana, au atins o stare orgasmica fara egal!
baietei si fetite (manelisti si maneliste) care la varsta de 11 ani au ajuns pe mese in chilotei roz si cu ochelarii de soare pe nas, admirandu-si reciproc lungimile si latimile, cupa de la sutien si diametrul gaurii negre care a inghitit mintile tuturor pustilor din romania.
as dori sa transmit toturor copiilor ca TZ, SH si OO nu sunt litere, ca "v-a fi" si "frumoas-o" se scriu legat, si ca manelele n-o sa va dezvolte cultura generala. puneti dracului mana si cititi o carte si mai lasati pozele de pe net. si mamele voastre au gauri! p-acolo ati iesit voi, dobitocilor! asta nu inseamna nimic?
imi cer scuze pentru limbajul pe care l-am folosit, si care nu ma caracterizeaza absolut deloc.

*manipulare=manevrarea penisului cu ajutorul mainilor

29 ian. 2010

matematica

"Masoara ceea ce este masurabil, iar ceea ce nu este masurabil, fa in asa fel incat sa poata fi masurat" - Galileo Galilei. Bineinteles ca in secolul al XVII-lea nu se punea atat de mult accent pe sentimente, fiecare preocupandu-se mai mult de intrebarile "de ce existam?" "cum existam?" "ce inseamna legile naturii?" si asa mai departe. Nu cred ca Galilei era indragostit pana peste cap in acel moment, sau ca traia o iubire imposibila. De fapt, nu cred ca il interesa prea mult.
Si totusi, cum poti masura iubirea? Cum poti calcula cat de mult sau cat de putin simti intr-o viata? Oare poti exprima fericirea intr-un limbaj atat de... matematic, atat de precis si de exact? Chiar nu s-a gandit nimeni, niciodata, la cel mai important lucru care ne leaga? Nu ne leaga nici un sange, nici o asemanare fizica, nici o prietenie veche. Ceea ce ne leaga este ceea ce simtim unul pentru celalalt. Daca am reusi sa iubim pe o scara de la 1 la 10, ne-ar fi mai usor sa ne intelegem intre noi?
-Ma iubesti?
-Da.
-Cat de mult?
-7,5.
Si asa se sfarseste conversatia. Nu conteaza ceea ce faci pentru a-ti dovedi acest sentiment. Nu conteaza gesturile, zambetul si tot ceea ce se presupune ca exprima o fericire atat de... nemasurabila. Cu siguranta ne-ar fi mai usor sa aflam cat de importanti suntem pentru cei din jurul nostru, dar oare, ei cat de importanti sunt pentru noi? Tu cat de mult ma iubesti pe mine? 1, 4, 6, 8? Esti multumit/a sa-mi dai un asemenea raspuns, sau simti ca trebuie sa-mi explici si de ce?

Eu... Nu stiu cum as masura asa ceva. Probabil ca as aduna momentele in care nu mai conteaza nimic altceva, in care oamenii inceteaza brusc sa mai fie rai, in care simt ca fericirea mea dureaza de la -∞ pana la +∞, adica dintotdeauna si pentru totdeauna. Dar cum poti masura un moment, daca te pierzi in el atat de mult timp? Cum iti dai seama care e realitatea? Daca de fapt, aceasta infinitate de secunde este viata ta adevarata? Poate traiesti aici, pe pamant, de atata timp si cu siguranta vei trai in continuare la fel de mult, poate esti nelimitat, la fel ca sentimentul asta. Exact la fel ca atunci cand visezi. De unde stii cand visezi, daca in vis totul pare la fel de real ca si in realitate? Tot ceea ce simti este real. De unde stii ca acum nu visezi, de exemplu? Poate urmeaza sa te trezesti in urmatoarea secunda. Poate nici macar nu existi. Tot ceea ce mintea ta a creat, este un corp deosebit de restul corpurilor pe care le-ai vazut, dar e exact acelasi model. Poate tu de fapt, cand inchizi ochii, esti altceva. Evadezi din inchisoarea aia din carne, oase si fluide. Esti pur si simplu TU. Si asta nu poate fi masurat, pentru ca infinitul nu are margini, nu stii unde incepe si unde se termina.
Asa ca imi permit sa il contrazic pe marele si cunoscutul italian. Eu as spune... "Daca vrei neaparat, masoara ceea ce este masurabil. Dar daca ceva nu este masurabil, inseamna ca nu trebuie sa fie masurat."

27 ian. 2010

forget?

scrisoare catre cealalalt eu al meu:

ce mai vrei sa-ti spun si azi? ca am renuntat? ti-ar placea atat de mult sa auzi asta, dupa ce ai reusit sa ma determini sa o fac. poftim. am renuntat. si acum ce o sa faci? o sa-ti vezi de viata ta? o sa continui sa ma bantui zi si noapte, pana decid, eventual, ca trebuie sa te las in urma mea asa cum m-ai lasat tu pe mine? oare trebuie neaparat sa patesc ceva, ca sa-mi dau seama ca asta e alegerea cea mai corecta pe care as putea sa o fac? este oare un fel de masochism-insistenta cu care te rog, in gand, sa mai stai un pic? poate, de fapt, ar trebui sa te rog sa ma lasi in pace, macar de data asta. nu o sa mearga. pentru ca asa cum eu sufar de masochism, tu suferi de sadism. durerea mea iti provoaca placere. te legi de mine in felul asta demonic. te simti bine? te simti bine stand dupa colt si asteptand? ce astepti, sa te rog sa vi si sa o luam de la inceput? sa ne prefacem ca am sters din istoria noastra acele scene dramatice? ce vrei, sa insist iar si iar si iar? deja ai asteptat mult prea mult. iar eu am renuntat. poate prezenta ta era divina. de fapt nu poate, ci sigur, insa a sosit momentul sa cobor aici, pe pamant, si sa ma gandesc ca tu nu mai ai ce sa oferi, nu mai ai aptitudinea de a simti, spera sau crede in ceva. nu mai are rost sa astept sau sa sper ca iti vei aminti ce insemna candva tot ce te inconjura. nu mai are rost sa incerc sa ma acomodez cu fiecare stare cu care alegi sa ma intampini. nu ma pot obisnui cu aceasta alternanta dintre rece si cald.
nu mai pot sa te oblig sa privesti zi de zi, cat de mult iubesc un drog atat de daunator. nu mai am putere. nu stiu ce vreau acum.
nu stiu cum, sau daca o sa reusesc sa renunt sa incerc sa-mi fac loc printre toate gandurile astea, pentru ca de obicei gaseam o cale sa asez lucrurile dupa placul meu. nu stiu daca o sa fiu in stare sa alung acest obicei.
nu ma voi mai intreba ce e mai bine. o sa astept sa astepti, ca si pana acum, si poate intr-o zi o sa renunti sa mai astepti, sau o sa renunti. de tot.
si daca maine o sa ma rogi sa abandonez din nou aceste cuvinte, o sa regret ca le-am lasat sa se strecoare printre toate starile si amintirile frumoase, si o sa-mi para rau daca, cumva am reusit, fara voia mea, sa te trag dupa mine intr-o asemenea disperare.

19 ian. 2010

si umblam in tenisi albi

Azi a nins mult. N-a avut nici un rost sa ma feresc de viscolul care oricum reusea sa patrunda prin orice. Am ales sa fiu din nou un copil, sa alerg si sa imprastii zapada cu picioarele fara o tinta precisa, sa rad si sa sar, sa ma asez pe jos si sa astept sa ninga peste mine. Puteam sa fac orice. Eram in propriul meu cap.
E trist cat de repede trece timpul si cum societatea ne invata ca trebuie sa crestem, atat de brusc. Nimeni nu se va maturiza, atata timp cat va avea amintiri, asta stiu sigur. Oricine zambeste in sinea lui la gandul ca odata, obisnuia sa creada in Mos Craciun. Nu ne interesa de unde vine zapada si prin ce procese de transformare trece. Noi doar ne bucuram de ceea ce ni se dadea, ne bucuram ca ea exista, si venea de acolo de sus, ca noi sa ne jucam a doua zi. Asta e fericirea pura, acceptarea ca totul este ideal exact asa cum e, de oriunde ar veni.
Nimeni nu mai alearga de unul singur, am devenit atat de slabi incat acum suntem nevoiti sa alergam impreuna.
Nu mai stim sa privim natura ca pe ceva divin, ignoram orice ne iese in cale pentru o pereche de pantofi sau pentru ca ne grabim sa ajungem undeva.
Nu mai sta nimeni degeaba. Ne-am transformat in niste mici si multi robotei, din ce in ce mai avansati, de la generatie la generatie, nu mai avem nevoie de aer, pasari, ploaie, soare. Avem devoie de balonul de plastic in care ne inchidem.

  • Regret ca am lasat timpul sa treaca, ca s-ar putea sa fie ultima iarna adevarata, ca la anu', n-o sa mai existe copii, ci doar niste oameni mici.
  • Imi pare bine ca am amintiri extraordinare.
  • Imi pare bine ca am inteles multe lucruri, si ca eu inca pot sa alerg singura, fara sa stiu unde o sa ajung
Multumesc tuturor celor care sau pornit in aceeasi directie.
Ne intalnim acolo.

18 ian. 2010

if we were a movie.

Daca eram intr-un film, acum, mi-ar fi spus ca nu-i nimic, asa e viata si mi-ar fi gasit o activitate. Ar fi tras de mine si m-ar fi dus in acel loc universal, departe, unde oamenii uita. Ca prin minune, uita tot. In filme, intotdeauna isi revin imediat.

Dar suntem in viata reala. Aici, unde a fi diferit e un defect urias, unde esti obligat sa traiesti asa cum vezi in reviste, unde trebuie sa ai probleme ca sa ai un subiect de conversatie dimineata, la cafea, unde trebuie sa iubesti asa cum ti-au explicat ai tai ca se face. In viata reala trebuie sa traiesti o drama. Asta e filmul nostru, o drama periculoasa, plina de scene intunecate si gri, unde ploua tot timpul si e nopate, se fumeaza si se bea pentru ca astea au ramas singurele placeri disponibile. In studioul asta n-ai voie cu vise, cu sperante, cu dorinte. Iti vor fi spulberate imediat. Trebuie sa inveti sa te descurci cu ceea ce iti dau ei. Cu sau fara talent, n-are nici cea mai mica importanta, oricine stie sa se prefaca.
Eu aveam filmul meu si nu era o drama. Actorii din filmul meu nu-mi cereau niciodata sa fiu ca ei. Ma iubeau, asa cum sunt eu, o ciudata cu ganduri mult prea absurde pentru a fi reale. Era un film, deci ce conta? Iar ei... erau actori. Nimeni, niciodata nu s-a prefacut atat de bine.
Dar erau si exceptii.

Eu iubeam in fiecare noapte. Si cateodata, si ziua. Eu chiar credeam ca fac... altfel si ca pot schimba ideea de drama, si cliché-ul pe care-l vezi peste tot, credeam ca pot transforma durerea provocata de dorul cuiva intr-o fericire profunda. Cat de oarba am fost? Cum de nu mi-am dat seama ca am incercat in zadar atatia ani? Cum de nu am realizat ca eu trebuia sa ma schimb mai intai de toate? Eu trebuia sa devin asa, sa ma transform in ceea ce-mi doream sa vad. N-am putut. Pentru ca ei nu m-au lasat. Probabil d-aia i-am si iubit atat de mult.
Era nevoie de prezenta mea, de dragostea mea, de gesturile mele, de cuvinte, de orice stiam eu sa fac, si cum as fi putut sa cer, in schimb, absenta si tacere? D-aia n-am reusit. Pentru ca traim in realitate. Am ajuns o dependenta, ca si ei, am ajuns acelasi om de peste tot. Cu aceeasi viata, cu aceeasi pasiune, cu aceeasi dorinta fizica nebuna, cu aceeasi nerabdare de a atinge persoana de langa mine si de a fi atinsa, pentru a ma asigura ca existam cu adevarat.
Dar daca eram intr-un film...

16 ian. 2010

people have their kind of love to give, not our kind.

Noi, oamenii. Suntem niste fiinte tare ciudate iar mintile noastre sunt toxice si poluate in fiecare zi cu ceva nou. Acolo, in cap, se aduna toate relele posibile, nicaieri altundeva. Nimic nu apare dintr-o data, totul se naste si se transforma acolo, pentru ca ochii nu fac altceva decat sa detecteze obiectele. Mai departe, povestea continua in mintile noastre. Daca am lua totul asa cum ni se da, fara sa prelucram toate informatiile, am fi pur si simplu niste oameni fericiti. Dar am ales sa ne punem intrebari, sa cautam explicatii, sa gasim tot felul de intrebuintari pentru orice observam in jurul nostru. Cand ne gandim la o masa, ne imaginam un obiect pe care pui o farfurie. Nimeni nu mai vede o bucata ordinara de lemn, absolut nefolositoare. Am putea trai fara ea, asa cum am putea trai fara o multime de alte obiecte. Avem nevoie de pat, ca sa dormim, dar de ce? De unde atatea fite, de ce atatea dorinte inutile? Sunt sigura ca am putea supravietui avandu-ne doar pe noi insine.
Problema grava apare atunci cand ne dam seama ca nici asa nu merge. Ca sa putem duce viata asta, pe care cei mai multi o considera grea si plina de aspecte neclare, avem nevoie de alte persoane langa noi. Viata nu e grea deloc,ea e doar existenta propriuzisa. Greutatile sunt niste dorinte neimplinite.
Daca avem ceea ce ne dorim, de la inceput, ne simtim bine, dar nu putem fi 100% fericiti, pentru ca pe masura ce lumea si viata progreseaza, apar alte vise. Vedem la altii-vrem si noi. Ii vedem pe ei fericiti-sigur asta e cheia, ne trebuie si noua ce au ei. Daca nu suntem impliniti din toate punctele de vedere, s-a dus toata buna dispozitie, cu toate ca daca stam sa analizam un pic, totul este banal. Nu avem nevoie de nimic de fapt. Este doar o basina, o pretentie, o fita, o dovada de egoism.
Nu stiu cand o sa acceptam asta si nu stiu cand o sa incetam sa cautam solutii pentru toate aceste 'probleme'. Nu stiu cand o sa fim suficient de puternici, cand o sa realizam ca tot ce facem noi aici este o subapreciere incurabila, ne simtim slabi si refuzam sa credem ca putem trai oricum, cu sau fara ce vedem la televizor, pe strada sau la parintii nostri care ne-au umplut capu cu atatea tampenii. Vrem o forta mai puternica decat noi, si ne punem atata speranta in ea, incat ajungem sa fim siguri ca ne poate da orice. De ce nu ne da? Nu exista. Noi suntem. Nu trebuie decat sa ne descoperim pe noi insine.
Vrem iubire, vrem sa fim impreuna cu altii, vrem sa ni se spuna cat de importanti suntem, si cum s-ar sfarsi o lume intreaga fara noi. Hai sa ne oprim si sa observam ca noi nu iubim, cu adevarat, si nu putem cere altcuiva sa minta asa cum mintim noi. Totul este ireal de fals. Nu putem accepta ca iubirea adevarata este una singura, indiferent prin ce mijloace alegem sa o definim. Nu vei iubi niciodata "ca un prieten" sau "ca nu parinte" atata timp cat iubesti cu adevarat. Niciodata nu o sa conteze relatia pe care o ai cu altcineva, cand ai cunoscut sentimentul asta indescriptibil. Vrem atat de multe... Vrem sa ne iubeasca asa cum ii iubim noi, fara sa ne gandim macar un pic, ca nu conteaza deloc felul in care o spune sau felul in care o exprima, sau locul spre care se duce aceasta iubire.
Daca eu te iubesc pe tine cu adevarat, iar tu iubesti un copac cu adevarat, ce pretentii am mai putea avea unul de la altul? E aceeasi dragoste, care se indreapta spre lucruri diferite. Este un singur sentiment, si primul lucru pe care trebuie sa-l stim este ca exista doar pentru noi si nu pentru celalalt. Noi ne simtim bine daca iubim, noi stim cat de extraordinar e sa te simti asa. Ce treaba avem cu celalalt? Lasa-l sa iubeasca ceea ce a ales, nu-l forta sa se prefaca pentru tine. Nu veti fi fericiti impreuna asa niciodata. Daca combini dragostea ta cu a celui de langa tine, si daca se intampla sa existe acolo, in suflet, cu adevarat, daca reusesti sa accepti si sa vezi frumusetea acestui fenomen, inseamna ca ai reusit sa gasesti forta aia pe care o cautai mai presus de tine insuti.
Am ales sa suferim. Sa fim egoisti. Sa avem o uriasa impresie ca nu putem trai unul fara celalalt, ca nu putem merge mai departe daca sentimentul nu este reciproc si concentrat in acelasi punct, ca nu vom fi niciodata fericiti daca nu avem aceeasi conceptie. Gresit. Trebuie sa acceptam ceea ce avem, lumea e frumoasa atata timp cat reusim sa recunoastem ca nu ne iubim intre noi neaparat, ci iubim o stare de bine, pe care o putem gasi in orice lucru simplu. Daca iti place atat de mult sa fi cu cineva, ramai asa, pastreaza-ti starea aia, si nu merge mai departe, nu cauta sa-l determini sa aranjeze viitorul de unul singur, nu-l forta sa faca nimic. Daca vrea sa plece, nu-i nimic, o sa se intoarca, daca nu se intoarce, fi fericit ca exista acolo, undeva.
De ce e asa imposibil?

8 ian. 2010

603 words

Povestile pe care le vad zilnic scrise pe miile de fete din jurul meu m-au ajutat sa ajung la concluzia ca nu e chiar atat de greu sa le citesti si sa-ti amintesti de tine insuti. Sunt anumite actiuni simple pe care le vedem, schimburi de dialoguri, o iubire neconditionata si evidenta a unui parinte fata de copilul lui, o bataie pe umar. Fractiunea de secunda in care privim toate astea, e cea pe care decidem sa o pastram permanent undeva, si e exact ca o poza alb negru, o scena de care ne vom aduce intotdeauna aminte cu placere. Nu trebuie sa le analizezi toate miscarile, e de ajuns sa te uiti in ochii lor, la expresia fetei sau la zambet, si atunci o sa stii daca e vorba de fericire sau de tristete, dor sau nerabdare, furie sau intelegere. Si vei stii, aproape instantaneu, daca profunzimea acelui sentiment va ramane pentru tine o amintire placuta sau nu.

Nu cred ca suntem chiar atat de diferiti pana la urma. Semanam, in ciuda istoriei sau fenomenelor care s-au produs in mintile noastre, traumelor sau bucuriilor. Fiecare dintre noi a trait, cel putin o data, un sentiment asemanator, poate chiar identic, fiecare a iubit, si multi dintre noi am pierdut. Vi s-a intamplat vreodata sa treceti pe langa cineva necunoscut, pe strada, si sa observati o privire patrunzatoare sau o fata expresiva? Probabil aceste doua detalii sunt de ajuns pentru a demasca un sentiment. Si de multe ori, il gasesc si la mine, in acelasi timp. De multe ori ma opresc si ma uit, cateva secunde, in niste ochi complet straini, dar care spun atat de multe, incat ajung sa ma intreb daca ne cunoastem de undeva, sau daca reflexia mea s-a hotarat sa iasa din oglinda. Si parca si acei ochi stiu, si ei se uita la mine la fel cum ma uit eu, si stiu. E ciudat sa te simti atat de bine inteles de un strain.

Nu te-ai surprins niciodata sorbind iubirea emanata prin toti porii unor oameni fericiti peste masura? E minunat, atunci cand e adevarat. Nu poti sa nu zambesti. Nu poti sa nu-ti amintesti ca si tu ai simtit asta candva, sau ca o simti chiar in acest moment si nu poti sa nu-ti doresti sa o simti din nou. Exista si acele scenarii in care fericirea lor este cea mai mare singuratate a ta. Cand ii vezi pe ei cu un lucru pe care si tu l-ai avut odata, iar acum nu-l mai poti repara. Dar totusi zambesti, cunosti placerea deosebita pe care ei o traiesc.

Pe langa oameni, sunt si locuri. Un obiect, mic, prafuit, ciudat, extrem de valoros acum, pe care daca il atingi, iti declanseaza automat o amintire, iti trezeste o stare incantatoare, iar in capul tau ruleaza un film intreg. Ca si cum ai trece printr-o poarta a timpului, te arunca undeva in trecut, intr-o atmosfera calda si calma, luminoasa, cu o muzica linistitoare pe fundal. Si atunci te vezi pe tine, tinand in mana acelasi obiect mic, care atunci era lipsit de valoare.

Acest fenomen este cel care ne reduce disperarea cand ni se face dor. Putem atinge orice, si suntem acolo, cu o persoana draga sau intr-un loc perfect.

Iar acum, cu toate astea, ma intreb cine sunt eu. Pot fi oricine vreau. Pot trece prin fata casei tale chiar acum. Sau poate de la mine cumperi cafeaua de dimineata. Pot fi chiar si in mai multe locuri, in acelasi timp. De ce? Pentru ca sunt o stare, intr-o multime de corpuri, cu o multime de mijloace de a o exprima.

[nu am stat sa numar cele 603 de cuvinte.]