We all become what we hate

Ce ciudat. Nu imi place deloc sa fiu trista. Dar, pana la urma... Cui ii place? Exista oare pe lumea asta cineva, care sa zica "astazi sunt doar un pic trist" cu un zambet sincer pe buze? Daca da, as vrea tare mult sa-l intalnesc. Pentru ca nu imi place sa fiu trista, dar mi se intampla atat de des in ultimul timp, incat incep sa cred ca ar trebui sa invat sa-mi placa. Sau macar sa ma obisnuiesc... Ceea ce e mai straniu, e ca asta nu e starea mea generala. Dar trebuie sa intervina ceva, neaparat. Cineva trebuie sa strice pana si perfectiunea. Nu stiu cine, habar n-am. Cred ca eu sunt aia. Poate ca de fapt nu e nimic diferit, niciodata. Poate ca lucrurile pe care le vedeam inainte frumoase, astazi le vad urate. Poate sunt aceleasi, ca de obicei. Poate traiesc o rutina, pe care o transform in fiecare zi in ceva bun sau rau. Depinde de... De ce depinde? De vremea de afara? De compania celorlalti? De ora la care ma trezesc? Oare de fapt, am prea mult timp sa ma gandesc la asta? Si daca nu e asa? Daca intr-adevar, totul se transforma? Pana si in aceasta situatie, tot eu sunt vinovata. Eu si dorinta mea de a stii prea mult, de a ma informa. Pentru ca uite, aflu lucruri care ma intristeaza, desi nu m-a pus nimeni, niciodata, sa intreb. Si daca nu imi place sa fiu trista, atunci de ce insist atat de mult? E infiorator, e auto-tortura, sinucidere. De ce o fac? Nu mai vreau sa o fac. Vreau sa traiesc in capul meu. In viata pe care am inventat-o acolo. De ce nu sunt suficient de puternica? De ce nu pot?
Nu merit? Nu, nu se poate sa fie asta un raspuns. Cateodata ma simt atat de bine incat nu-mi mai doresc nimic. Asta e adevarata fericire. O am, pot sa o traiesc, insa nu tot timpul. Iar eu vreau tot timpul. Oare vreau prea mult?
De ce se intampla asta, pana la urma? Cred ca eu sunt responsabila in totalitate. Inca nu am invatat sa fiu suficient de puternica. Inca las gelozia si dorinta de a poseda sa ma influenteze, pana ajung sa imi puna stapanire pe minte, sa ma bage in ceata. Si de acolo foarte greu reusesc sa ma intorc. Ma doboara cu rautatea lor. Ma ghideaza spre locuri in care nu as vrea sa fiu, iar gandurile se transforma intr-o forma de razbunare. Ma razbun pe mine insami. Ce-mi ramane de facut? Absolut nimic. Totul cade putin cate putin si eu ma uit in jurul meu si nu pot nici macar sa incerc sa prind ceva.
Ce vreau pana la urma? Toata viata mea se invarte in jurul definitiei cuvatului "iubire". Eu stiu ce inseamna sa iubesti cu adevarat, chiar stiu. Dar ma intreb daca simt intr-adevar asta. Pentru ca in fiecare zi critic oamenii care folosesc acest cuvant fara nici un drept, oamenii care se controleaza intre ei, oameni care se vor numai pentru ei. Iar eu sunt exact ca ei. Vreau sa ma descopar.

there's beauty in all imperfections

Astazi am plans de prea multa fericire. M-am trezit de dimineata si m-am uitat in jurul meu si am vazut ca pot sa am totul. Absolut totul. Nu-mi lipseste nimic. Acum imi vine sa-mi dau una-n cap ca nu mi-am dat seama mai devreme cata perfectiune poate exista in cele mai simple gesturi si ganduri, chiar si in momentele in care esti doar tu cu tine, singur.
Astazi nu mi-am mai incaput in mine. Trebuia sa mai dau si la altii, sa dau lumii intregi din fiinta mea. Dar, nu pot. Lumea m-ar crede nebuna. Simteam nevoia sa zbor, sa alerg, sa urlu si sa rad, sa arat tuturor ca se poate. Da! Chiar se poate! Si nu-ti trebuie nimic, nici un ingredient pentru asta. Pur si simplu vine timpul in care constientizezi faptul ca traiesti. Ce ti-ai mai putea dori, din moment ce asisti tu insuti la acest miracol? De fapt, tu esti miracolul in sine, viata e in tine. Cred ca noi oamenii, avem o singura calitate si un singur lucru in comun: traim. Si un defect: nu vedem asta.
Te-ai gandit vreodata cu ce iti ocupi timpul? Ce faci tu toata ziua? Realizezi cate momente pierzi fiind suparat, trist? De ce lasam niste vorbe sa ne dicteze starile? Oare chiar nu putem sa ne ridicam si sa radem de aceasta stupiditate care ne incetoseaza mintea? E o prostie, sa lasi gandurile sa puna stapanire pe tine.
Cred ca oamenii ar trebui sa fie mai atenti in jurul lor. Exista atat de multe lucruri in care sa ne regasim, care au fost puse aici pentru noi, iar noi le ignoram, pentru ca sunt ori prea simple, ori "o treaba pentru altcineva", ori o rutina. Si ce greseala. Iata cum gresim din nou, cum suntem prea oameni. E minunat sa traiesti. Si atat. As vrea doar ca sa intelegem asta un pic mai des. E o stare pe care nu o poti explica. E o fericire cumplita care te doboara cu frumusetea ei.

Diabolicele carti de rugaciuni

Am gasit o carte veche, aruncata pe undeva prin fundul unui raft... Era cumparata acum multi ani, de la o manastire, cand eu credeam ca toate astea conteaza.

Cred ca astazi a fost prima data cand mi-am indreptat toata atentia asupra "rugaciunilor". E adevarat ca ma gandesc tot timpul la credinta naiva a oamenilor, si la motivele pentru care ar trebui sa avem un dumnezeu, dar aspectul rugaciunii am uitat cu desavarsire sa-l analizez.

Astazi am citit prima mea rugaciune. De fapt, mai corect ar fi "astazi m-am concentrat asupra unei rugaciuni" sau "astazi m-am chiunuit sa inteleg" prima mea rugaciune. Am incercat sa pun suflet si sa intru in ea cu toata fiinta, asa cum fac cu orice carte pe care o citesc. De fiecare data intalnesc un personaj in care ma regasesc, sau in care vad pe cineva important pentru mine. Si uite asa traiesc actiunea si ma pierd de realitate pentru o buna perioada de timp.

Nu si cu rugaciunile. Acum, cand mi-au cazut ochii pe cuvintele scrise in carticica aia mica, mi-am imaginat o femeie batrana, trecuta prin viata, imbracata in negru si cu o basma pe cap. Am asociat rugaciunea cu o persoana care la prima vedere pare ca nu mai are la ce sa spere, decat la acest dumnezeu, sau care crede ca singura ei alinare a ramas existanta unui rai care o asteapta cu portile deschise, cu o singura conditie: spovedania.

Deci rugaciunea ne invata sa ne cerem iertare pentru pacatele noastre, pentru ganduri, pentru mentalitate, pentru ca perpetuam specia in timp si spatiu, pentru ca bem apa de la robinet, pentru ca ne trezim dimineata in pat, pentru ca suntem oameni, pentru ca existam. Si, de fapt, astea sunt pacate? Am ajuns sa ne cerem scuze pentru niste fapte "rele" care noua nu ni se par "rele", ni se par "firesti", dar trebuie sa ne prefacem si sa speram ca dumnezeul nostru o sa ne creada pe cuvant!

Ne injosim in fata unui lucru despre care nu stim daca exista cu adevarat. Ne batem joc de noi insine in fata unui dumnezeu ireal. Adevarata putere se afla in noi. Noi o gasim, noi o aprindem. Ce rost are sa mergi duminica la biserica sa bei vin si sa mananci o bucata de paine uscata, cand poti face asta si acasa? E un stereotip.

Oamenii nu sunt credinciosi. Oamenii se impartasesc apoi se injura la semafor. Dumnezeul vostru e de acord cu asta? Oamenii sunt rai si prefacuti. Pentru ce va cereti iertare?

Daca vreti sa fiti aceptati de tatal atotstiutor, trebuie intai sa-l gasiti. Nu sa cumparati orice povestioara scrisa pe o foaie care cuprinde cuvintele "iertare", "pacat", "miluieste" si "suflet". Asta nu inseamna nimic. Mii de oameni pot citi rugaciunea aia in acelasi timp cu tine. Si nici macar unul sa nu o creada. Se gandesc numai la masini, femei, bani. In alta parte. A-l gasi pe dumnezeu nu inseamna a avea spiritul de turma. Inseamna unicitate. A folosi propriile tale cuvinte pentru a spune ce simti.

Acum, cartea veche din fundul raftului e in gunoi.

Oameni de plastic

Astazi mi s-a aprins in cap un beculet care spunea "nu conteaza cum te simti fizic, ci spiritual." Bun. M-am gandit aproximativ 10 minute de ce mi-a venit ideea asta si ce vrea sa insemne, pana am ajuns la o concluzie. Am descoperit ca vad oameni normali, cu case si familii normale, care se poarta ca in filme. Ca in dramele romantice, sau ca in serialele pentru femei. Ma tot intrebam de ce. M-am gandit ca e ceva in neregula cu mine, ca ar fi trebuit sa ma nasc in epoca de piatra sau ca ar fi bine sa ma inchid intr-un beci si sa stau pe intuneric. Da, asa m-as simti bine. Eu cu mine, pe intuneric. In felul acesta nu m-as mai putea compara cu tot ce vad zilnic. Nu as mai vedea decat ce e in mine si am un feeling ca mi-ar placea destul de mult.

Si stiti de ce? Pentru ca nu e ceva in neregula cu mine. Ci cu voi, cei care vreti atat de mult sa fiti perfecti. M-am saturat de ce vad peste tot. O piele fara defect (traiasca fondul de ten!) si picioare strambe. Par rar si machiaj impecabil. Ochi frumosi si dinti lipsa. De ce nu puteti uita de aceste mici accesorii ale frumusetii? Nu sunteti ca in filme. Nu. In viata reala chiar aveti voie sa nu folositi fondul de ten. Puteti sa nu faceti dus o zi. Aveti voie sa purtati sutien rosu si chiloti albi. Nu se supara nimeni. Daca ratati o zi la cosmetica, asta nu va va afecta cu nimic viata sexuala. Daca pijamaua nu e de firma, nu e un motiv sa zici ca nu ai suficienti bani. Nu o sa vezi nicaieri familia perfecta, cu casa perfecta, cu fizicul perfect, cu copilul perfect, cu pisica perfecta. Asa ceva nu exista decat in filme. Adica intr-un studio. O gramada de oameni care nu se cunosc, dar se prefac ca se iubesc. Un decor. Machiaj, mult machiaj. O poveste neadevarata. Asta e ceea ce ne dorim?

Nu. Prefer viata reala. In care ai voie sa mori de cald sau de frig, in care ti-e pofta de cola si nu ai in frigider, in care iubitul tau te vede la fel de frumoasa indiferent ce ti s-ar intampla. In care exista probleme adevarate si rezolvari adevarate ale problemelor adevarate. Nu avem nevoie de alte persoane care sa-si etaleze perfectiunea in fata noastra, din moment ce noi o avem deja in suflet.

Sunteti niste oameni de plastic si traiti intr-o casa de papusi din plastic. Cu un televizor mic, de plastic. Plastic.

Regrese involuntare

Am incercat sa ma iau, sa ma strang in brate si sa ma iubesc, asa cum am sugerat ca trebuie facut in situatiile de criza. Aseara nu am reusit. M-am intors cu spatele la mine insami si am adormit fara sa-mi spun "noapte buna". Iar de dimineata, m-am trezit si am realizat ce scarba mi-e de persoana mea. Corpul meu ma refuza in totalitate. Se pare ca numai in somn si numai cand inchidem ochii se simtim confortabil impreuna si putem convietui. Altfel nu. Cu ochii deschisi imi simt corpul apasandu-ma cu toata forta, mancandu-ma de vie.

Sufletul mi se ridica cerand o activitate, oricat de mica, implorand corpul sa-si faca putin timp pentru o treaba prin casa, sau pentru a rade. Doar sa nu mai planga, atat. Dar ma trezesc din nou stand jos, intinsa, nestiind cum am ajuns acolo. Daca vreau sa ma scol, ma intorc pe cealalta parte.

Si trec ore intregi, trece dimineata, trece pranzul, iar eu stau aici. Probabil subconstientul meu crede ca daca incui o usa, ma ascund.

Da, ma ascund. Dar cred ca persoana de care ma ascund cel mai rau sunt chiar eu. Nu mai vreau sa ma vad. Ce stupid. De parca as putea sa ma arunc intr-o temnita, sa o incui, sa inghit cheia si sa plec. Cum pot sa gandesc in halul asta de absurd? Nu sunt decat eu, eu de ani de zile. Azi nu imi place de mine. Ieri nu mi-a placut. Nici maine n-o sa-mi placa. Dar nu mai pot sa fug de mine, trebuie sa ma inteleg, sa ma apreciez, sa ma accept. Si nu pot sa fac asta decat daca reusesc sa descui usa aia dintre mine si mine si sa ma bucur ca ma revad. Sa-mi spun "mi-a fost dor de tine" si sa ma iau in brate.

Si mai stupid. In situatia de fata totul mi se pare absurd. Vreau sa trec peste aceste clipe ingrozitoare si sa ma arunc direct in viitor, unde totul o sa fie normal. Nu-mi mai place prezentul, ma plictiseste asteptarea si ura.

Cred ca tocmai din cauza ca mi-e sila sa am rabdare, numai rabdarea mi-e pusa la incercare. Intotdeauna.

De ce trece timpul greu numai cand suntem suparati? Cand suntem fericiti, timpul zboara...

Who wants to live forever?

Da. Nu vreau sa recunosc ca exista un scop pentru care am infruntat si acest obstacol. Ati observat asta? Indiferent cat de tristi, suparati, deprimati sau dezamagiti am fi, intotdeauna

trecem peste. Greseala noastra este ca uitam sa ne multumim. Uitam sa ne luam puterea si ambitia in brate si sa o stragem tare tare la piept, si sa n-o mai lasam sa plece in momentele in care gandurile rele pun stapanire pe mintile noastre.

Desigur, ele nu pleaca niciodata, doar noi avem impresia asta, ne simtim singuri, desi ne avem pe noi insine. Ne simtim parasiti si goi si gri pe dinauntru, si ne daruim cu toata fiinta raului si durerii. Iar credinta ca ne putem ridica de pe jos, dispare. Si cine ne ajuta in asemenea momente? Cine ne face sa nu ne mai dorim sa parasim aceasta lume plina de nedreptate si de atata gust amar?

Cu toate astea... Sfarsitul intotdeauna este frumos. Sunt sigura de asta. Chiar daca noi il vedem dramatic, el este frumos si plin de morala. D-aia, atunci cand te simti pustiit, cineva refuza sa te ia din cuibul tau, pentru ca iti vei regasi linistea, in curand. Cat de curand. Si tu stii asta. Trebuie sa fim oameni mari si tari si cu sufletul puternic. Sfarsitul nu e acum. Hai sa ne mai strangem, macar o data, macar pentru ultima oara, in brate pe noi insine si sa ne iubim.

We never learned to live

Vad din ce in ce mai des oameni rai carora li se intampla lucruri bune. Si nu m-ar deranja absolut deloc, daca nu ar exista si acei oameni buni carora li se intampla lucruri rele.

Eu am invatat cand eram mica cu totul altceva. Inainte, dreptatea insemna exact opusul a ceea ce se intampla zilnic, in toate colturile lumii. Trebuie sa recunoastem, ca in ciuda evolutiei tehnologiei, noi devenim din ce in ce mai inapoiati. Desigur, politica ar fi cel mai bun exemplu. Acolo sunt oameni care fura si castiga bani pentru asta, si dincolo, sunt ceilalti, cei care mor de cancer, pentru ca nimeni nu face nimic. Exista primari care nu stiu sa lege doua fraze, si oameni saraci si bolnavi, care scriu, picteaza, sculpteaza, compun adevarate opere de arta. Dar cui ii pasa? Noi nu mai stim sa apreciem adevarata valoare. Daca ar exista un Dumnezeu undeva, probabil el ar fi singurul care ar stii cum. Dar cum sa existe, din moment ce oameni care merg la biserica dimineata, seara se duc la curve? Si cum sa existe, cand dreptatea a disparut de tot?

M-am saturat sa ma intreb de fiecare data cu ce am gresit de mi se intampla atatea porcarii; m-am saturat sa rascolesc undeva, intr-un trecut apropiat sau nu, doar doar sa gasesc o greseala; m-am saturat ca, in momentul in care imi dau seama ca nu exista nici o greseala, sa ma multumesc cu "pentru ca asa trebuie sa se intample".

Am acceptat o data, de doua ori, de zeci de ori. Si ma intreb acum, pentru ce? Nu s-a schimbat nimic, ba mai mult, relele se inmultesc. Si daca "asa trebuie", de ce oamenii omoara oameni? Asa trebuie? Asa este Dumnezeul nostru? Refuz sa cred.

Cat sa mai astept sa se faca dreptate? Cat sa mai astept, ca oamenii care au aceeasi parere ca si mine, sa nu mai astepte? Cine se va ridica primul sa spuna "Pana aici!"? Da, stiu. Suntem prea slabi, prea naivi. Ce greseala.

Ma intreb unde a disparut acea frumoasa legatura dintre oameni, care se numeste "iubire". Acolo intra si respectul, si toleranta, si rabdarea, si generozitatea. D-aia am ales sa-i tratez pe toti la fel, sa ma chinui sa inteleg de ce depasesc pe linie continua, unde se grabesc, poate au o urgenta, toti, in acelasi loc; prefer sa cred asta.

Totusi, cel mai rau ma enerveaza promovarea sexualitatii. Se pare ca dintr-o data, toata planeta este o intreaga masinarie ce functioneaza pe baza obsesiei si perversiunii. Nu mai stim altceva, e revoltator.

Cum sa ne acceptam pe noi insine si sa fim de acord cu tot ce ni se intampla, cand vedem atata nepasare, prefacatorie, oameni din plastic?

Daca singura cale spre fericire e sa iti convina totul si sa nu-ti mai doresti nimic, ar trebui sa ne punem pe invatat, ca sa stim cum sa facem asa ceva.

Ura trebuie sa dispara. Hai sa ne controlam gandurile si starile. Hai sa adoptam o altfel de atitudine. Hai sa ne vindecam de nonsens. Sa alegem pentru noi insine, o viata fara nesimtire.

Poate daca am privi lucrurile dintr-o alta perspectiva, macar pentru o secunda, am intelege cat de mult influenteaza un singur gand, fie el bun sau rau, o stare. Daca am continua sa zambim, nu ar mai ajunge la noi acei monstruleti mici ghidati de pesimism.

Totul s-ar transforma. Defectele ar inceta si adevaratul suflet ar iesi la suprafata.

Arta de a sta de-o parte

Imi amintesc de zilele lungi de vara de cand eram mica. Pareau ca nu se mai termina niciodata si fiecare clipa avea ceva unic, care o deosebea de alta. Imi amintesc de mama care pregatea intotdeauna cele mai frumoase petreceri de ziua mea, de bicicleta mov, apoi de bicicleta portocalie. Imi amintesc de vecinul de la care incercam in fiecare zi sa luam cirese. Saracu', pana la urma ni le dadea de buna voie. Imi amintesc de casa care se vedea de pe strada noastra si care, in fiecare noapte, era luminata si ne facea sa ne intrebam cine ar locui intr-o casa atat de sinistra, de jocurile stupide care pe atunci aveau un farmec aparte, de iernile lungi in care nu ne mai saturam de zapada, de cartea rosie cu povesti, de parcul Herastrau care era ceva imens, misterios, imposibil de parcurs intr-o singura viata, de intrerupatorul de la baie la care nu ajungeam decat sarind.

Si, gandindu-ma la toate astea, ajung sa ma intreb acum, dupa atata timp, daca ceva a fost real, macar pentru o clipa. Pentru ca privesc acum in jurul meu si imi dau seama ca nu mai e nici o petrecere, ca acum am o bicicleta albastra care putrezeste in garajul unchiului meu, iar ciresul vecinului a disparut demult... Casa inca e acolo, dar recent am descoperit ca nu sta nimeni in ea. E o firma. Nu mai am nici cartea rosie cu povesti si iernile nu mai sunt atat de lungi, iar Herastraul il cunosc acum ca-n palma. Lucrurile mari, de cand eram eu mica, sunt acum mici si neinsemnate. Pot sa ajung fara probleme si la intrerupator. Am crescut, sau am ignorat timpul care a trecut? Am lasat oare, lucrurile sa iasa incet incet, unul dupa altul, din viata mea?

Nici oamenii nu mai sunt la fel. Cei pe care ii iubeam atunci au devenit un alt capitol si, tocmai pentru ca se prefac atat de mult, acum pot trai fara ei.

Iar astazi ma uit la mine si vad pe cineva care nu mai stie cum sa se apere de toate astea. Da, acum stau de-o parte si vad relele cum se intampla, fara sa misc un deget. Habar nu am cum sa reactionez si ce sa spun si pe cine sa dau vina. Ma uit in urma la o fericire pe care nu stiu daca o sa o mai vad vreodata in ochii mei sau ai celorlalti. Si asa, totul se schimba sau este inlocuit cu altceva. Inlocuim mese, scaune, familii, de parca ar fi ceva firesc. Eu sunt aici, la mijloc, amintindu-mi din cand in cand de ce a fost si cred ca pentru prima data regret ceva cu adevarat. Regret ca am tacut din gura, ca am lasat timpul sa treaca asa, ca am crezut ca totul e real.

Unde am ajuns? Nici eu nu stiu. Stiu doar ca in momentul de fata inca stau de-o parte si astept ca totul sa revina la normal.

Am pierdut prea mult.

Vreau ca viata sa ia o forma si sa stea in fata mea, sa-mi spuna ca a glumit si ca pot sa adun resturile, sa fac un intreg si sa-l traiesc.

Despre Ignoranta

Am invatat ca Sfanta Ignoranta este singura care demonstreaza superioritatea ta. Cand posezi aceasta calitate, nervii tai stau la locul lor fara sa se consume cand ceva te deranjeaza. Oamenii care vad extrem de multe erori in comportamentul si mentalitatea noastra, fara se se uite intai la ei insisi sunt, de obicei, motivul principal pentru care zi de zi ne doare capul. Astazi am descoperit ca nimic nu imi poate zdruncina increderea in mine cand stiu mai bine ca oricine cata dreptate am, asa ca am decis sa stau, sa ascult pana la capat si sa ma amuz. Insulte mai dure ca niciodata au venit spre mine ca niste sageti, dar, pentru prima data nu m-au atins. Pentru ca nu erau adevarate. Se pare ca in sfarsit mi-am dat seama de lipsa de inteligenta din creierul uman. Deci, ce s-a intamplat, ti s-au epuizat ideile? Ce o sa mai faci acum, ce o sa mai spui impotriva mea? Tu chiar nu vezi cata lume iti intoarce spatele? Nu stiu daca ne e scarba sau mila de tine, sau poate amandoua, dar cred ca nici macar nu meriti sa te privim, ca sa nu mai vorbesc de comunicare. Nu vad cum ai sa reusesti sa ma tragi in jos, la nivelul tau, pentru ca sunt cu mult deasupra ta ca sa te aud. Eu zic, inainte sa incepi sa torni aceste cuvinte, sa te uiti in oglinda si sa te transformi intr-un om mare, pentru ca, si asa pretinzi ca esti unul dintre ei. Ei bine, eu sunt aici sa te contrazic, sa evidentiez imensa diferenta dintre mine si tine. Nu ai cum sa cresti atat de repede, imi pare rau. Invata sa uiti, si invata sa nu mai atragi atentia asupra ta in cel mai ingrozitor mod posibil. Ai facut greseli oribile si noi am decis sa trecem peste ele. Cu toate astea, ai tinut mortis sa ne amintesti cata prostie ai in cerebel.

Da. Cu totii ne-am lovit de o poveste asemanatoare, de oameni care se cred perfecti, nici nu mai are rost sa ii descriu inca o data. Sunt acele persoane penibile care habar nu au cata lume le uraste. Persoane care incearca cu toata forta sa ne faca sa credem ca defectele lor sunt de fapt calitati unice. Pacat ca inca nu au invatat cum se face asta. E timpul sa crestem mari, oameni buni. Sau, daca nu ne simtim pregatiti, sa ne intoarcem de unde am venit (nu vreau sa injur, ca as spune ceva de organul genital feminin).

Iar acum, pentru cei ca tine:

1.Sa stii ca vocabularul tau nu ma impresioneaza absolut deloc.

2.Argumentele tale impotriva mea nu sunt suficient de puternice, deoarece tu te bazezi pe putinele ore pe care le-am petrecut impreuna.

3.Pastreaza-ti parerile pentru tine, nimeni nu ti le-a cerut.

4.Nu te mai preface ca tii la cineva. E scarbos si penal.

5.Explicatiile tale sunt prea paralele cu ceea ce se intampla de fapt.

6.Rezolva-ti propriile probleme, nu ii atrage si pe ceilalti in ele, nu suntem aici pentru tine, ci pentru cei care inseamna cu adevarat ceva.

7.Mai bine taceai dracului din gura, stiam oricum ca idiotenia ta e mai presus de orice altceva.

8.Dupa ce faci mizerie, mai fa si curat, ca pute.

X-Y=0

Exista momente in viata in care descoperim ca tocmai am pierdut un lucru pretios si, desi stim ca nu vom mai fi niciodata fericiti fara el, ceva ne impiedica sa il readucem in viata noastra. Se intampla cateodata sa existe un final din care sa nu intelegem mare lucru, pur si simplu ceva se rupe si nimeni nu zice nimic, nimeni nu are curajul sa recunoasca , sa isi ceara scuze, sa incerce sa vada lucrurile din punctul celuilalt de vedere. Brusc, cineva se intoarce cu spatele si spune "plec" cu o voce atat de aspra si de hotarata, incat, chiar daca stii ca acel cineva nu ar pleca niciodata, si chiar daca si acel cineva stie la fel de bine ca nu vrea sa plece, se ridica undeva un semn de intrebare, si nu mai stii ce sa crezi, la ce sa te astepti, nu poti decat sa te intorci si tu cu spatele si sa spui "bine", cu o nepasare ucigatoare, de parca nu ti-ar parea rau.

Ajung sa ma intreb de ce orgoliul este atat de puternic. Pentru ca uite, incepem sa pierdem din ce in ce mai mult din cauza lui. De ce nu putem o data pentru totdeauna sa fim sinceri si sa spunem in loc de "plec" "imi pare rau" si in loc de "bine" "si mie"? Am uitat oare de unde am plecat? Merita sa stam ore in sir incercand sa ghicim ce e in mintea celorlalti cand am putea foarte bine sa incetam sa ne imaginam cat de negru va fi viitorul si cum vom supravietui fara ei, sa ne culegem de pe jos, sa fim maturi si sa mergem sa ii intrebam?

In asemenea momente, ne retragem si nu inteleg de ce intotdeauna asteptam ca altii sa faca urmatoarea miscare. Niciodata noi. Am fi in stare sa asteptam luni intregi o scuza din partea celui care ne-a ranit, fara sa ne gandim ca si noi am facut exact acelasi lucru, si ca si ei asteapta, probabil, o scuza de la noi.

De ce nu e ca in filme? De ce nu exista scena aia in care X pleaca si Y isi da seama de toate greselile pe care le-a facut, si trec anii si X isi da seama ca inca se gandeste la Y, si Y isi da seama ca inca se gandeste la X, si din intamplare se intalnesc intr-o zi si Y spune ca ii pare rau si totul se termina cu bine? In viata reala alegem o cale mai simpla. Alegem sa ne culcam si sa uitam a doua zi de dimineata totul, sa ne facem bagajele si sa fugim de porcaria asta. De fapt, fugim de noi insine, incercam sa ne mintim, ca de fiecare data, ca e mai bine asa si ca "X" respectiv "Y" va fi mai fericit fara noi.

Stim ca nu e asa, nu?

491

Au trecut destui ani deja din clipa in care viata mea s-a schimbat complet. Cine eram inainte sa cunosc senzaia euforica pe care numai gandul la o persoana speciala ti-o ofera?

Sunt zile in care nu exista momente mai perfecte, zile in care vad ce urmeaza sa se intample si zambesc, si zile in care mi-e frica sa ma intorc in acelasi loc, in care a inceput totul. Vad aleea aia pe care nu se plimba nimeni niciodata, parca are un nume, numele tau cu literele si cu sensul si cu legatura lor perfecta. Si desi m-am tot plimbat de colo colo, din casa in casa si din loc in loc, in ciuda schimbarilor bruste si a lucrurilor pe care am fost fortata sa le accept, nu pot sa-mi explic de ce ma simt de parca am ajuns de unde am plecat.

Ma intorc si vad singuratatea pe care incet incet am ajuns sa o iubesc, imi zambeste si-mi spune ca va fi mereu langa mine, si eu ii zambesc inapoi si ii raspund: "stiu" si incep sa cred ca nu suntem niciodata singuri in totalitate, pentru ca ea va fi mereu cu noi. Si o sa fim eu, cu tine si cu ea, la fel ca la inceput, la fel de identici si la fel de fericiti si de singuri.

Apocaliptic.

Lumea e rea. Lumea intotdeauna o sa spuna lucruri pe care niciodata n-o sa le intelegi. Lumea sta la panda in fiecare zi, ca babele in spatele vizorului vis-a-vis de usa apartamentului tau. Mereu o sa se stie ce faci tu acolo, inauntru, la fel cum mereu o sa se stie ce se intampla in sufletul tau. Pacat ca niciodata nu se stie bine. E vreodata lumea corecta? O sa renunte? Nu. Nu vor avea liniste pana nu afla absolut totul, pana nu-ti distrug si ultimul moment de fericire pe care-l ai, chiar si cu tine insuti, pana nu se baga cu toata fiinta in viata ta, ca niste paraziti.

Asa ca deschide-ti larg usa si lasa-i sa se uite inauntru. Nu vor intelege nimic. Lasa-i sa-si creada propriile minciuni si sa zambeasca fals si pervers mascandu-si dezamagirea. In momentul in care decizi sa-i ignori, i-ai ucis. Va fi randul tau sa zambesti din spatele vizorului, uitandu-te cum lumea piere fix in fata ta, pentru ca rautatea lor nu te mai poate atinge. Nepasarea cu care ii vei trata, le va consuma si ultima sursa de oxigen.

In ziua de azi nu poti supravietui in aceasta societate, decat incarcandu-te cu ura si ganduri rele. Iar eu nu inteleg de ce se intampla asta, de ce am decis sa fim asa, cand am fi putut la fel de usor sa iubim si sa fim fericiti. De ce ne deranjeaza tot ce se intampla in jurul nostru? Egoismul ne-a ajuns pana in maduva oaselor, mereu e vorba de "eu", "mine", "al meu", si fiecare dintre noi cauta cele mai idioate si imature metode pentru a demonstra ca suntem mai buni decat ceilalti, cei mai buni.

Ne-am tampit cu totii? Oare o sa ne dam seama la final ca am fost incredibil de inconstienti? Degeaba va puneti sperantele in noile generatii daca habar nu aveti sa ii invatati ceva bun. Simt cum sufletul meu se revola involuntar de fiecare data cand il vad pe Dan Diaconescu, de fiecare data cand aud copii sub 10 ani cantand manele pe strada, de fiecare data cand vad sex pe bani. Lucruri intense care se presupuneau a fi traite in doi, vandute, expuse, uitate...

Aruncam la gunoi tot ce ar fi putut fi bun. Pe asta se bazeaza totul...

Credeti ca mai cunoasteti fericirea, iubirea, perfectiunea lucrurilor simple? Credeti ca nu vad cum toata viata voastra se rezuma la masini de lux, vile, femei si distrugerea celor cu adevarat fericiti?

Sunteti non stop cu p**a in gura la propriu si la figurat si va considerati decenti, destepti, perfecti.

.Apocaliptic.