25 decembrie.

Hai sa facem o lista de craciun.

1. o multime de vise neimplinite pe care le-am considerat din seria "nu-i nimic, asa trebuie sa fie" si pe care m-am chinuit sa le accept asa cum sunt, prea mult timp.
2. dezamagiri si caderi - episodul 446: Nu cumva sa te simti bine si azi.
3. voma.
4. pana de curent in ajun???
5. cea mai cumplita singuratate. pentru ca indiferent ce si pe cine as avea, nu prea ma mai am pe mine.
6. somn de dimineata pana seara. nu de seara pana dimineata.
7. cuvinte sufocante. nu in sensul bun.
8. ganduri pe care nu credeam ca o sa le mai am vreodata, atat de intense si de morbide.
9. incapabilitatea de a respira normal.
10. alcool.
11. un burete care a sters ultima urma de speranta pe care o mai aveam. (?)
12. versuri triste.
13. o absenta insuportabila.
14. si multe alte absente mai importante azi decat in mod normal.
15. un mos craciun mort.
16. 24-25: o noapte pe care n-o doresc nimanui.
17. un singur cuvant care a schimbat intregul mers si sens. in rau.

Chiar nu vroiam sa mai spun toate lucrurile astea inca o data, dar este... neverosimil, atat de ciudat cum s-au legat toate tocmai azi, incat nici mie nu-mi vine sa cred. Inca speram in adancul sufletului ca se va rezolva. (?) cred. [spermata] Acum nu mai stiu, nu mai tin minte. Nu stiu cat de mult o sa mai bat aceleasi taste, nu stiu de cate ori o sa mai zic acelasi lucru, nu stiu decat ca trebuie sa elimin ceva. De ce 25 decembrie nu inseamna nimic pentru mine anul asta? Pentru ca singurul lucru pe care mi l-am dorit a fost sa se termine o data si sa o iau de la capat, la fel ca la-nceput, si nu vroiam cadouri, nu vroiam masa in familie care niciodata nu va exista, nu vroiam cliseele alea turbate si urarile de craciun false si previzibile. Doar atat vroiam, si in loc sa se schimbe ceva in bine, macar putin, acum e mai rau decat a fost vreodata. Tocmai astazi. Mos Craciun nu exista, copii. Treziti-va. Pentru toti ceilalti... nu o sa va spun "Craciun Fericit". O sa va spun altceva: macar astazi, pretuiti ce aveti. La multi ani.

sweet but wrong

Orice poveste trebuie cladita, din cuvinte, din povesti mai mici. Si ma intreb, oare de cate litere, de cate silabe avem nevoie pentru a reusi sa ducem povestea vietii noastre pana la sfarsit? Nu exista un infinit, oricat am incerca.

Trebuie sa ne peticim visele cu stari si sentimente, dar cum le putem avea exact atunci cand e nevoie sa umplem golul lasat de cuvinte? De multe ori nu pica in momentul potrivit. De multe ori se irosesc, fiind in plus, din abundenta, inundandu-ne sufletul. Si de multe ori nici macar nu vor sa apara. Insa de cele mai multe ori, te amagesc. Se instaleaza confortabil in mijlocul gandurilor tale, apoi cineva le propune sa se ridice si sa plece.

Ramanem cu goluri. Gasim substituente pentru acele goluri, legandu-ne nefiresc de alte lucruri pe care in mod normal nu le-am iubi chiar atat de mult. Dar avem impresia ca acolo e locul lor, ca trebuie sa ne tintuim cu forta, fizic si psihic, ca niciodata nu ne putem permite sa renuntam la aceste substituente. De multe ori stii ce se-ntampla? Ne fac rau. Ne fac ingrozitor de rau, dar noi nu putem vedea asta. Asteptarile noastre scad, incepem sa ne facem ganduri extrem de gresite, ne autoreprosam o multime de lucruri pentru care de fapt nici macar nu ar trebui sa ne cerem scuze. Nu vedem raul in care ne bagam, nu ne imaginam ca va fi necesar, o data si-o data sa iesim din el. Noi il vedem ca pe un miracol, ca pe o minune, ca pe un noroc, si ne miram cat suntem de fericiti ca ni s-a intamplat tocmai noua.

Asta pentru ca refuzam sa credem ca e un substituent. Credem ca el este de fapt fericirea noastra, dar nu e. Nu el o declanseaza, nu el exprima stari, nu el ne spune acele frumoase cuvinte pe care murim sa le auzim in fiecare zi. Asta putem face si noi, singuri.

Ma tot intreb de ce inca ma mai leg de acest inlocuitor, cand vad clar, ca nu e ceea ce imi trebuie? Cand vad ca in loc sa-mi acopere acele goluri din poveste, el le sapa din ce in ce mai adanc? Pentru ca inca nu sunt in stare singura. Pentru ca inca am nevoie sa impartasesc aceasta fericire celor din jurul meu. Nu se poate tot timpul... Pentru ca nu ma vad ducand o altfel de viata.

Raspuns

M-a intrebat cineva ce fac cand ma satur de toate starile amare care apar din cand in cand.

Ce fac? Absolut nimic. Eu doar m-am saturat. Stii, e greu sa ramai la fel de fericit cum erai inainte, fara gandul ala care te intareste si te asigura cumva, care da viata tuturor viselor tale. E greu fara el. Si e si mai greu, cand iti dai seama ca el era legat de mii de alte lucruri marunte, care daca dispareau, il lau cu ele. Si ce e de facut cand lucrurile alea marunte aleg sa nu-ti mai treaca prin fiecare zi din viata, facand-o mai frumoasa? Ce e de facut cand observi ca te ratacesti incet incet de rutina aia idioata, care tie iti placea, a dracu? Cand iti dai seama cat de mult te afecteaza chiar si ideea ca ar fi mai bine fara aceasta rutina? Cand habar nu aveai cat de mult inseamna pentru tine, pana in momentul in care esti la un pas de a o pierde? Cand pana la urma o pierzi, si gandul ala care te intareste si te asigura, care da viata tuturor viselor tale, incepe sa-si piarda din culoare? Si totul devine alb-negru in capul tau, si se incetoseaza, si isi pierde focalizarea, exact ca o poza in photoshop. Ce faci cand se intampla asta? Ei bine, eu am mai patit-o. Si am fost atat de dispusa sa renunt, si atat de sigura pe mine, incat am reusit, pentru un moment, sa las balta tot ce-mi placea, si sa o iau de la capat, cu o alta viata.

Dar peste un timp, mi-am dat seama ca am pierdut, pe drum, un lucru extrem de important. Da, exact gandul ala frumos, care te transforma intr-o alta persoana, care-ti provoaca stari exceptionale. Il lasasem in urma mea, si totusi, puteam merge inainte. Nu prea ii simteam lipsa. Intrasem intr-un fel de stare vegetativa cronica, habar nu aveam ce se intampla cu mine, credeam cu toata taria ca asa trebuie sa fie, si ca m-am lasat batuta pentru un anumit motiv, pe care inca nu il aflasem.

Si la un moment dat, cand am incercat sa ies in lume, sa incep sa traiesc din nou, sa ma bucur din nou, sa rad, sa vad oameni, masini, luminile de craciun de la universitate, magazinele, cadourile, reclamele si toate maruntisurile alea care-i dadeau lunii decembrie un aer cald, care te faceau sa vrei sa fii mai bun, am realizat ca pentru mine, este imposibil sa mai simt asa ceva. Incercam sa intru in atmosfera, sa apreciez toate chestiile minunate din jurul meu, si nu puteam.

Atunci am stiut, ca mi-e frica, o frica imensa de o viata dusa asa, fara optimism, fara speranta, fara gandul meu special si fara vise cat se poate de reale. Si nu imi era frica neaparat de lipsa lui, ci de faptul ca eu, in sfarsit, puteam trai fara el. Imi era frica de persoana care as putea deveni, de schimbarea care urma sa se produca in mine, de racire, de nefericirea care astepta sa ma inhate si pe mine, cum a facut cu ceilalti, imi era frica de lumea noua in care ma aruncam cu ochii inchisi, fara sa stiu ce va urma, lasand in spate ceva special. Imi era frica, pentru ca eram capabila, dupa atata timp, sa fac asta.

Dup-aia n-am mai putut. Am renuntat sa vreau sa renunt atat de usor. Era totusi destul de tarziu, m-am fortat un pic sa resimt tot ce stiam inainte, m-am fortat sa iubesc din nou, sa vreau din nou ce vroiam acum ceva timp. Si chiar si acum inca ma intreb, oare asa trebuia sa fie? Oare trebuia sa-mi revin si sa reiau de unde am ramas, sau trebuia sa uit totul cand am avut ocazia? Inca nu stiu raspunsul. Si nu vreau sa-l aflu, mi-e extrem de bine asa, e minunat sa regasesti in tine puterea de a simti ceva special din nou. Vreau sa astept, pentru ca pana la urma, aflam si motivul actiunilor noastre.

Nu vreau sa stiu inca. D-aia n-o sa fac nimic.

Totul se intampla cu un motiv si fiecare lucru e o lectie. Si fiecare dintre noi e strans legat de ceva si n-o sa-i dam drumul niciodata. Eu stiu ce-mi trebuie mie, am descoperit, tocmai d-aia il astept de fiecare data cand dispare, in ciuda eforturilor mele de a ramane cu picioarele pe pamant atunci cand lipsa lui imi provoaca greata. Dar vine. Intotdeauna vine inapoi. Si intotdeauna o sa-mi gasesc refugiul in acelasi loc, pentru ca altfel nu se poate. Pur si simplu.
Presupun ca n-o sa ma lase niciodata sa ma obisnuiesc prea mult fara el. N-o sa ma las nici eu, dupa toata experienta de mai sus. Cred ca nu am nevoie de nimic altceva.

fericire

☼ nu mai e nevoie de nici o explicatie, de nici un motiv, de nici o cauza, de nici o intrebare, de nimic.

☼ ma simt doar bine. prea bine, atat de bine incat nu pot sa adorm.

☼ ma simt de parca totul e al meu si totul incape aici, intr-un singur loc si nimeni si nimic nu-mi poate lua asta.

☼ ma simt de parca am toate motivele sa rad si sa zambesc ca o nebuna.

☼ ma simt in stare sa schimb lumea intr-o singura secunda.

☼ ma simt pierduta in toata multimea de lucruri frumoase care ma inconjoara, si nu-mi vine sa cred ca nu am observat pana acum cat de importante sunt chiar si cele mai neinsemnate dintre ele.

☼ azi, am din nou tot ce-mi trebuie.

☼ azi e linistitor, calm, multumitor, perfect, cald.

☼ azi nu vreau mai mult.

☼ azi e una din zilele in care imi aduc aminte ca traiesc.

☼ imi dau seama ca nimic nu e o coincidenta.

☼ si ca tocmai am trecut limita pe care credeam ca o am. acum pot merge inainte fara probleme, pana la infinit, pentru ca ceea ce simt eu nu are de fapt nici o limita.

☼ ma gandesc din ce in ce mai mult cat de recunoscatoare ar trebui sa fiu pentru ceea ce am. ma intreb cati oameni isi doresc asta. e extraordinar. asta nu se pierde niciodata.

☼ nu am cuvinte sa explic cat de minunat e sa te simti ca un magnet care atrage tot ce e mai bun.

☼ parca, in sfarsit, am adunat toate piesele unui puzzle intr-un singur loc.

☼ e un fior, un tremur ce nu poate fi descris, ci doar trait cu toata fiinta.

☼ nu am timp, in viata asta, sa multumesc pentru tot.

☼ dar poate ca nu e nevoie.

☼ poate ca pur si simplu se vede.

♥.tu vezi.♥

Running to stand still

Plictiseala imi amorteste creierul, simt ca ma cuprinde o nerabdare pe care n-am mai simtit-o de foarte multa vreme, o pofta incredibila sa ies afara si sa respir aerul rece si sa traiesc, sa alerg si sa rad. Si tot astept momentul urmator, care trece, apoi astept momentul imediat dupa cel urmator, si tot asa, si ma intreb oare unde o sa ajung, si cand, si de ce mai stau pe scaun si scriu chestia asta, cand as putea s-o iau la fuga, pe strazi chiar in clipa asta.

Vreau ziua de maine, sa vad ce se mai poate intampla, vreau sa simt ca sunt libera, sa stiu ca va urma o luna minunata, vreau sa-i fac fericiti pe ei, ei care conteaza pentru mine, vreau sa pierd fiecare noapte si sa dorm in fiecare zi, asa cum imi place mie.

Vreau sa ma misc mai repede, sa ajung in acel moment in care sa nu fac absolut nimic, ci pur si simplu sa stau si sa ma bucur ca am tot ce-mi trebuie, sa vreau sa opresc timpul si sa-l las asa pentru tot restul vietii.

Hm. Ce ironie. Nu pot opri timpul, nu-l pot face nici sa curga mai repede, dar ceea ce vreau e sa le fac pe amandoua odata. Dar cum poate el sa inainteze cu o viteza nemaivazuta, daca sta pe loc? Ce idiotenie. Ce imposibilitate cretina. Ce-mi poate trece prin cap.

Vis

tu, puternic ca un drog ce-si revarsa farmecele peste gandurile mele, te rog, ramai si-n noaptea asta si lasa-ma sa ma bucur de existenta ta, lasa-ma sa ma ratacesc pe drumul spre constiinta, sa-l parasesc si sa intru in universul fericirii absolute.

nu ma lasa sa te uit, ca alta data, si fa-ma sa zambesc inconstient si larg, in realitate la fel ca-n poveste, sa ma pierd in bratele tale din fum ce ma trag spre ele, blocandu-mi respiratia, sufocandu-ma.

inchide-mi ochii incet si lipeste-mi genele, intuneca-mi privirea si lasa-ma sa simt fiorul si tulburarea interioara, cutremurul si furtuna ce numai tu o poti declansa.

pentru ca numai tu poti sa ma faci sa ard si in acelasi timp sa inghet, sa tremur, numai tu stii cum sa ma faci sa ma doara toti muschii si in acelasi timp sa nu-i mai simt, sa-mi urci inima pana in gat, pana in creier, pana ce ajung sa nu mai stiu decat iubire, pana ametesc, pana explodez.

vreau sa-mi mai parasesc o data corpul, vreau sa ma evapor si sa plutesc spre starile pe care mi le dai, vreau sa nu ma mai pot misca, sa nu mai respir, sa ma intorc si sa ma zbat, la fel ca intr-o exorcizare pe care-as vrea sa o traiesc pentru tot restul vietii. asa ca te rog, mai stai si-n noaptea asta.

Sau poate nu.

O sa aflu vreodata? Alternanta asta de stari si ganduri imi dovedeste un singur lucru si anume ca nu voi afla decat la sfarsitul vietii. Poate unele lucruri se intampla fara sa ne dezvaluie scopul pentru care suferim consecinte atat de drastice, nefacand decat sa existe si sa ne aduca, din cand in cand, cu picioarele pe pamant. Avem nevoie de schimbari, avem nevoie de nou, pentru a ne da seama ce inseamna pentru noi, ceva atat de vechi. Avem nevoie de comparatii, de dovezi si de teste pe care trebuie sa le trecem pentru a merge inainte. Da, s-a terminat ceva, asa spuneam ieri... si acum o saptamana. Si raman la aceeasi parere. Acum imi dau seama ca asta nu inseamna ca nu pot intra din nou in scena cu o noua stare, cu baterii proaspat incarcate si cu noi ambitii, dorinte si placeri. Ce mi-a trebuit? Un imbold. O palma peste fata. Un sut in cur. Doar ca sa realizez ca pot merge inainte cu proprii mei pasi, neavand nevoie sa stiu sau sa clarific ce e in capul meu, ci traind pur si simplu noi senzatii, noi frici, noi sentimente.

Ceva mi-e pus la incercare si nu-mi dau seama ce, dar cred ca numai in modul asta am reusit sa descopar ca trebuie sa accept orice se intampla, pentru ca nimeni nu poate sti cand imi pot pierde capul din nou. Si da, vor urma, poate, zile in care nu voi fi in stare sa-mi blochez aceste ganduri rele, n-o sa pot incuia usa, vor intra si vor darama tot ce le va iesi in cale, si poate ca peste un timp, nu voi mai gasi putere sa reconstruiesc ceva sau sa-mi revin.

Cu acest sfarsit mi-am dat seama ca, intr-adevar, exista noi inceputuri, pe care nimeni niciodata nu le va putea opri din a se intampla. Dar exista un timp pentru toate.

Astazi e o noua zi, diferita de cea de ieri, schimbata in doar 10 minute, astazi am voie sa simt din nou si sa ma bucur ca sunt intr-un loc in care putini pot ajunge, am voie sa multumesc acelui ceva care a refuzat sa plece, sa fiu recunoscatoare pentru ca inca a reusit sa ma astepte si sa ma ajute sa-mi dovedesc mie insami ca nu ar trebui sa ma pierd, indiferent ce s-ar intampla. Astazi am voie sa reiau totul de unde l-am lasat. Si maine voi avea voie sa-l abandonez din nou. Si chiar daca ar fi fost bine venit un altfel de stil de viata, chiar daca as fi avut un alt fel de viitor, revin la intrebarea mea: o sa aflu vreodata? Cuvantul 'poate' repetat in nestire si lipsa mea de convingere din zilele trecute e dovada perfecta ca niciodata nu vom fi siguri 100%.

Ce am invatat din experienta asta? Ca ar trebui sa ne pregatim, cat mai repede si cat mai bine pentru o cadere sau o urcare brusca. Ca trebuie sa avem rabdare, sa acceptam si sa asteptam. Pentru ca altfel, suntem pierduti.

♥ P.S: i would thank you from the bottom of my heart, but for you, my heart has no bottom. ♥

Poate s-a sfarsit.

Si acum, dupa o saptamana, ma gandesc ca poate o parte din mine incepe sa renunte. Ma intreb daca intr-adevar nu puteam gandi mai departe de acest vis, sau nu concepeam ideea ca e posibil sa ma trezesc intr-o zi. Poate pur si simplu nu vroiam, era prea bine aici, in interior, era cald si nimic nu ma putea atinge. Iar acum, cand incepe sa-mi piara orice urma de fericire si orice activitate si-a pierut sensul si orice cuvant frumos si-a pierdut farmecul, ma intreb daca incep sa ma obisnuiesc ca dintr-o data, chiar acum, incepe sa dispara. Nu pot face nimic, decat sa ma obisnuiesc, nu pot sa cred ca as mai avea vreun scop si nu inteleg importanta nici unui lucru care ma inconjoara momentan. Doar stau, atat, stau si ma uit in gol si dorm prea mult, si poate ca ieri speram ca azi va fi mai bine, dar azi nu mai sper decat ca maine voi uita si o voi lua de la capat. Stiu foarte bine ca nu e asa. Stiu ca va fi din ce in ce mai rau, dar nu ma mai intereseaza. Nu mai vreau sa stiu nimic, de ce as stii, de ce as vrea sa stiu ceva?

Poate ca dupa toate urletele si toata suferinta si dorul si raul, acum sunt in sfarsit libera, poate ca aveam nevoie sa strig si sa plang doar ca sa imi fie mai usor acum sa accept ca s-a dus, a plecat, s-a terminat, s-a sfarsit. Si nimic nu are sens acum. Poate ca nu mai iubesc, poate ca am iubit ceva fals, ce n-a existat niciodata, am iubit o naluca, o imagine din capul meu, o viata perfecta doar in visele mele. Sau poate ca niciodata n-am simtit ceva cu adevarat, poate am fost orbita de toata frumusetea ireala si de fericirea incredibila care ma inunda in fiecare zi. Poate nimic nu a fost real. Poate e timpul pentru noi sentimente, pentru furia pe care am asteptat-o, poate ca nu va trece mult si voi reusi, dupa atatia ani, sa arunc la gunoi tot si sa-mi spal sufletul pana va deveni stralucitor. Poate e timpul sa rup lanul cu care m-am legat singura atata timp.

Factori.

• Zilele la care n-ai schimba nici macar o ora din 24 pe care uiti sa le pretuiesti.
• Regretul ca ai o viata pe care cu greu o imparti la doi. Sau la trei.
• Golul pe care-l inghiti cand pierzi un vis, chiar si pentru o noapte.
• Frica momentelor care vor urma dupa acea noapte.
• Asteptarea unei noi zile la care n-ai schimba nici macar o ora din 24.
• Intrebarile care incep cu "daca".
• Incercarile istovitoare si eforturile supraomenesti pe care le depui pentru a visa din nou.
• O gramada de sentimente. Prea multe sentimente si o confuzie care cere a fi lamurita.
• Speranta ca in 5 minute o sa te revina totul la anormal.
• Nelinistea care te cuprinde cand iti dai seama ca a trecut deja mult prea mult timp pentru a se schimba ceva.
• Prabusirea pe care o traiesti cand te gandesti ca pana la urma totusi se va schimba.
• Intamplarile pe care incerci sa le faci sa para adevarate.
• Satisfactia morbida pe care o ai cand pana si tu incepi sa le crezi.
• Dorul. Persoane, momente, obiecte neinsemnate, parfumuri, locuri, muzica, amintiri.
• Lipsa sigurantei pe care tocmai ai refuzat-o sperand ca totusi, va gasi o cale sa ajunga la tine.
• Dorinte pe care habar n-aveai ca le ai.
• Lucruri peste care dai si care n-au nici o valoare pentru restul oamenilor, dar care pentru tine inseamna o lume intreaga.
• Ideea idioata ca maine totul va fi bine.
• Dar va fi.
• Si zilele alea speciale vor veni din nou, si se vor termina si se vor repeta.
• Cuvinte vor fi spuse si uitate.
• Clipele frumoase vor avea din nou inceput si sfarsit, pentru tot restul vietii, sau macar atat cat trebuie sa aiba.
• Visele nu se pot termina, atata timp cat sunt reale.
• Si sunt reale, la fel ca sentimetele care le dau viata si nemurire si, la fel ca clipele alea perfecte, vor fi atat cat trebuie sa fie.

un infinit

[...]

-Oricum, nu mai are importanță. Sunt aici.

Liniște.

-E târziu acum. Spune-mi ce-ai văzut la el, te rog, spune-mi cu ce e mai bun decât mine.

-Sinceră să fiu... Nu e. Nu e bun deloc, nu a fost niciodată bine deloc, nu suntem... Tu erai, mereu ai fost tu, întotdeauna!

-Și atunci? De ce?

-De ce ce?

-Nu știu, pur și simplu, de ce?

-Pentru că s-a întamplat să fie acolo...

El renunță.

-Mai stii? Cum a început totul? Eram chiar aici, în locul ăsta. Și erau frunze, multe frunze, ca acum. Am stat pe o piatră, lângă copacul ăla. Nu mai e.

-Eh...

-Nu-ți mai pasă, nu-i așa?

-Normal că-mi pasă. Te iubesc. Te-am iubit, înfiorător de mult. Dar trebuie să întelegi că am decis să fac altceva cu viața mea. Cred că ar trebui să pleci.

Era prima oară când îl vedea plângând, cu adevărat. Ba nu. Era a doua oară.

Iar el... El a mai văzut-o, de-atunci, o singură dată, în locul în care începuse cândva o poveste minunată, același în care s-a sfârșit. Era cu altcineva.

-Trezește-te, te rog.

-Ce s-a întamplat?

-Ai visat urât.

Există frică. Există pierderea credinței în propriile vise. Există căderi și dorințe care câteodată par inutile. Și niciodată n-o să știm care dintre aceste lucruri vor pune stăpânire pe mințile noastre. Se poate întâmpla în orice moment. Nu putem decât să le lăsăm, în natura lor, exact așa cum sunt. Există zile în care simți că nu mai poți, și zile-n care reușești să te trezești din cel mai urât coșmar. Există iubire și există renunțare. Există dor și există recunoștiința pentru tot. Există gelozie și acceptare. Exista de toate, într-o singură viață, poate chiar într-un singur suflet.

Exista ceva care niciodată n-o să aiba sfârșit si probabil câteodată n-o să aibă nici început. Ceva fără limite. Ceva ca infinitul. Se numește speranță.

Light my way

Credeam ca e bine ce fac. Ca e special, ca e altfel, ca e mai aproape de realitate decat orice altceva. Observ ca realitatea nu are cum sa fie asa frumoasa. Nimeni nu crede in ea. Nimeni nu mai spera, nimeni nu mai aude, nimeni nu mai vede ceea ce merita cu adevarat sa fie vazut. Si din cauza lor mi-e frica. Pentru ca au inventat o lume rea si urata si au impresia ca e minunata. Au schimbat tot, au inceput sa respecte noi legi si o rutina poluanta. Si adevarul unde e? Cum sa-l mai vedem prin ochii lor, daca ei sunt atat de orbi? Se pierde, de la an la an, cate putin, cate putin, pana dispare de tot... Aproape de tot. Ne ramane noua, celor care am crezut in el de la inceput. Pacat ca nu putem dovedi. Pacat ca la fiecare incercare, infruntam privirile pline de mila si compasiune. "Saracii de ei. Cat viseaza."

Pacat ca am fost fortati sa credem in dumnezeu, de la generatie la generatie. Treziti-va cat mai e timp.

Pacat ca ni s-a impus sa ne iubim intre noi, fara sa stim cum.

Pacat ca credem toate tampeniile posibile, si ca lasam tot ce conteaza de fapt sa se iroseasca.

Pacat ca s-a ajuns la ziua in care nu poti infrunta nimic de unul singur. Esti obligat de societate sa te prefaci ca esti indragostit.

Nu mai exista adevarul. Sau exista, undeva acolo, dar este imposibil de ajuns la el. Exista anumite limite pe care nu le putem depasi. Nu putem accepta moartea, saracia, singuratatea, nu putem accepta ce este rau din punctul nostru de vedere, noi nu putem decat sa ne legam de o alta persoana pe care sa o tragem dupa noi, prin viata. Altfel, automat rasare nefericirea de undeva. Dar de ce? Cine a zis? Probabil un film prost, o carte, o melodie, 2 parinti care se iubesc pentru ca au fost obligati la randul lor si tot asa. Si in loc sa te uiti la tine, te uiti la ei si vrei si tu, pentru ca tu nu poti astepta sa ti se intample pur si simplu, vrei acum, cat mai repede.

Dar nu e asa. E cu adevarat special cand te trezesti dimineata si pur si simplu stii ca esti alt om. Ca in decurs de o noapte, ceva s-a schimbat in tine, ceva a fost inlocuit, ceva te face sa zambesti si sa-ti placa, ceva te face sa fii fericit, fara sa poti explica vreodata de ce. Pastreaza pentru tine si pentru realitatea ta.

De ce trebuie sa ne legam fizic de o persoana, neaparat? De ce nu ne putem lega intr-un mod spiritual care se va pastra pentru eternitate?

E incredibil cat de mult am de pierdut din cauza asta, si cat de mult am de castigat, in acelasi timp, si cat de dificil e sa stau in mijlocul unei contradictii, zi de zi.

∞ Your love was a light bulb hanging over my bed ♥☻☼

Ladder to the sun

Stii ce e cu adevarat frumos? Uite-te un pic, ce vezi? Ochii. Albastri, verzi, caprui, negri, nu conteaza, tie-ti plac. Si dintr-o data, asta e culoarea ta preferata. Daca are ochii caprui, nu iti mai plac ochii verzi pe care-i iubeai acum 4-5 ani.

Parul. Lung, scurt, drept, mediu, cret, brunet, blond, saten, verde. Iti place cum ii sta asa. Iti place cum ii sta oricum.

Iti place haina noua pe care si-a luat-o, la nebunie, desi tu niciodata n-ai pune asa ceva pe tine.

Buzele. Cand rade, cand vorbeste, cand mesteca guma, cand se preface ca se supara, cand se stramba. Oricand.

Parfumul.

Iti place absolut tot. Nimic altceva nu mai exista, te pierzi, te topesti, te transformi, treci dincolo pentru cateva secunde. Vezi ceva mai presus de fiinta umana neinsemnata, mica si obisnuita. Vezi perfectiunea. Si nu ai ce sa faci, decat sa plangi de fericire si sa zambesti, in acelasi timp, pentru ca nu mai esti in tine, nu mai ai corp, nu mai ai minte, calatoresti undeva sus, functiile iti incetinesc, abia te misti, abia inchizi gura. Iti auzi inima cum bate, parasesti timpul si spatiul, si esti acolo, in perfecta existenta a perfectiunii insasi. Depasesti bariera care o protejeaza de normalitate. Ajungi si tu acolo, cu ea, intr-un loc deosebit, special si simplu in acelasi timp.

Asta e frumusetea adevarata. Nici parul, nici zambetul, nici culoarea ochilor. Ci toate la un loc, un intreg, un tot care te cuprinde. Si te intrebi, cum poate ceva atat de simplu sa-ti creeze o asemenea euforie? Nu poate. Tu esti cel care a facut totul, cel care a transformat defectele in calitati unice, cel care are intiparita pe retina imaginea idealului si frumusetii depline.

Un alt fel de alegeri

Am ajuns din nou la rascrucea de drumuri care ma bantuie de ani de zile. Si nici macar pana acum nu am reusit sa ma hotarasc pe ce parte ar trebui sa o iau, gandurile mele nu cunosc notiunile astea. Stanga, dreapta, inainte, inapoi, pe diagonala, in sus, in jos. Singura bariera de care se lovesc ele, este latura mea sentimentala, pe care de multe ori imi doresc sa n-o fi avut, sau macar sa nu fi fost atat de profunda.

Mai e ceva de adaugat? Nu. E exact acelasi lucru, aceeasi rutina, acelasi joc in care sunt prinsa de atata timp. Bricks. Ati jucat bricks? Bila aia care se loveste de perete si apoi se intoarce la tine. E cea mai buna comparatie pe care am gasit-o.

Sansele pentru care ma zbateam atat, gandindu-ma cum sa fac sa nu le mai las sa treaca pe langa mine, renuntand sa mai astept acel 'moment potrivit', analizand situatii peste situatii zi de zi si ora de ora...? Fuck 'em. Ce-am rezolvat? Am facut aceeasi greseala ca de obicei. Am uitat ce e important pentru mine, ce m-ar face fericita. Am gandit rational, am ales calea comoda si usoara, uitand complet ca e de fapt mai grea decat pare. Si a zburat sansa. A zburat ambitia mea de a face ce vreau macar o data, de a repara o greseala. Si timpul a trecut si s-a pus praf, mult praf peste puterea mea de a alege. Cred ca inca astept 'momentul potrivit', trezirea din vis. Nu pot accepta aceasta realitate. E prea mult.

Vreau impulsivitate. Spontanietate. Promptitudine. Nu am asa ceva in caracter. Nu am acele momente excelente in care risti, pur si simplu, asteptand urmatoarea etapa, nestiind cum va fi, daca va fi, sau daca va fi mai bine sau mai rau. Nu am carpe diem-ul necesar. Ar trebui sa fiu in stare sa profit de fiecare secunda, sa las gandurile, problemele si grijile la o parte, macar o singura data.

love is all i have to offer

Se spune ca ura e la fel de intensa ca iubirea. Iubesti din tot sufletul, sau urasti din tot sufletul. Niciodata amandoua in acelasi timp. Dar oare se poate sa urasti cu jumatate de suflet, si cu cealalta jumatate sa iubesti? Probabil ca da.

Da, persoane foarte dragi mie m-au dezamagit, fiecare in felul specific, asa cum au stiut cel mai bine sa o faca. Poate le-a parut rau, sau poate nu, n-o sa stiu niciodata si nici nu prea ma mai intereseaza, pentru ca nu eu sufar. Nu eu am gresit. Nu ii urasc. Ii iubesc la fel de mult, dar nu mai am incredere. Asta este singura schimbare.

Sentimentele nu depind de anumite persoane sau de actiunile lor, sau de felul in care te trateaza sau iti vorbesc. Sentimentele depind numai de tine si de capacitatea sufletului tau de a le primi si de a se bucura de ele cu fiecare secunda. Simte-te bine cand iubesti, cand urasti, cand astepti, cand esti fericit sau trist. Si nu te gandi la factorul care te-a determinat sa fii asa. Bucura-te de sentimentul in sine, de schimbarea care se produce in tine si de felul in care reactionezi la ea.

Am ajuns la punctul in care iubesc aceasta dezamagire, pentru ca am descoperit ce inseamna. E o stare si o senzatie noua, e placut sa realizezi cat de multe pot incapea in inima unui singur om si in cat de multe feluri poate fi influentat. Mi-a parut rau, da, dar nu neaparat pentru mine sau pentru celalalt. Mi-a parut rau ca s-a rupt ceva. S-a distrus ceva. S-a terminat ceva. S-a terminat o noua etapa. Dar gata, e timpul pentru urmatoarea. Trebuie sa-i facem loc sa se intample.

Nu o sa plang niciodata pentru ca mi-am pierdut increderea in ei. Nu am absolut nici un motiv. Singurul lucru care imi lipseste sunt amintirile. Pentru ca amintirile merita sa existe acolo undeva in capul tau. Ai invatat ceva nou si nu trebuie sa uiti. Trebuie doar sa lasi usa deschisa. Oamenii vin si pleaca. Nu ai ce sa faci. Sa nu-ti para rau. Iubeste-i in continuare si nu te incarca cu atatea sentimente negative, pentru ca totul se intampla cu un motiv, iar oamenii sunt pusi in viata ta doar ca sa inveti acest lucru.

Poti sa urasti cu jumatate de suflet, si cu cealalta jumatate sa iubesti? Eu nu.

Tu

Tu, o iubire fara limite, libera, profunda si intelegatoare, care nu se supara nici macar atunci cand trebuie.

Tu nu pleci niciodata cu adevarat.

Tu faci cateodata sa ploua, dar de cele mai multe ori, nu.

Tu nu ai nevoie de cuvinte.

Tu esti caldura, linistea, siguranta si fericirea mea absoluta.

Tu existi pentru ca daca n-ai exista, n-ar exista nimic, nici starile de bine, nici speranta infinita, nici zambetul ala idiot de pe fata mea, nici dorinta, nici visele.

Basinile anului 2009

Cata imaturitate si cata prostie exista in lumea asta. Da' am mai zis asta. De cate ori o s-o mai zic oare? Neuronii vostri nu fac sinapse, stau liberi unul langa altul, neavand nici o activitate. Astia-s oamenii in ziua de azi. Ma uit la babe pe strada, in autobuz, in magazine si parca ma uit la copilu' de 4 ani al vecinului. Aceeasi mentalitate. Vor atentie, vor bombonele gratis si vor din tot sufletul sa fie primele, sa stea in fata, sa stea pe scaun si o gramada de alte chestii pe care noi, oamenii normali n-o sa le intelegem niciodata.

Sau fetite care abia au implinit si ele varsta scrisa cu 2 cifre si nu fac altceva decat sa se dezbrace, sa-si faca poze in fata oglinzii cu un telefon cu camera de douazeci si opt de mii patru sute treizeci si sapte de super ultra megapixeli, mp3player si memorie de nouazeci si sase de giga. Bagati fetelor poze, sa fiti admirate. Fete care nu traiesc cu apa, mancare si aer curat, dar ale caror functii de baza ar inceta in lipsa intrebarii "imi dai shi mie aidiuu tau de mess? POOpicy!" Cat mai multe poze pe haifaiv, cat mai multe descrieri de genul "ubesk puoza asta:X:X:X:X:X:X:X:X" sau "shtyu k sunt frumoasa. mwah!:*:*:*" Narcisismul e in floare. Originalitatea scade dramatic. Clonele se inmultesc. Rozul se aprinde din ce in ce mai mult. Tatele se umfla incredibil de repede. Cracii se desfac intr-o fractiune de secunda. Blondele preiau controlul. Si totul este exact la fel. Peste tot.

Bai, scuze, n-oi fi io extrem de batrana, dar tin minte ca la 12 ani ardeam pufi de plop in curtea scolii si habar n-aveam ce-i aia mobil si ma jucam de-a Star Wars. Eu asa imi traiam viata. Eu ma uitam la Wacky Races, nu la Hannah Montana. Si era foarte frumos, era o lume care parea mult mai putin controlata de atatea aparate si masinarii. E incredibil sa-ti amintesti ca ai apucat cea mai misto perioada din secolul 21. Fiecare generatie are istoria ei, dar nu prea cred ca e normal sa ajungem sa uitam pana si limba romana, indiferent cat de mult urasc eu tara asta. Sa nu mai zic, ca pana si dumnezeu a ajuns sa apara pe paginile de internet. Cica "Cum trebuie sa ne rugam? La ce fel de rugaciuni raspunde Dumnezeu. Cum sa primim un raspuns."

Pai stai putin. Daca alegi sa crezi in asa ceva, te duci frumos la biserica, te caiesti pentru pacatele tale si multumesti pentru painea cea de toate zilele. Nu citesti cum trebuie sa te rogi, pă net" E anormal.

Asa, revenind la oameni. Exista, pe aceasta planeta, acei "oameni mari care stiu totul si se cred cei mai importanti si cei mai indreptatiti si cei mai respectati si cei mai iubiti" Da, asa se numeste categoria. Ceilalti, sunt doar niste rahati cu ochi care nu sunt in stare sa traiasca decat dupa un anumit model. Pai bai, frate, stai asa, de unde ma cunosti tu pe mine? Ti-a cerut cineva vreo parere? Si de cand se baga orice cacat in viata mea? Nu merge, nu mai incercati. Stiu, va plangeti mereu ca sunteti judecati si criticati, dar credeti ca are rost? N-are, n-are. Inarmati-va cu ignoranta si nu le mai dati atata atentie celor care o cauta cu lupa. O sa fie taaaare dezamagiti. Asa e cand esti mic si prost. Nu stii cand sa te opresti. Crezi ca toata lumea te apreciza, dar de fapt toata lumea te ocoleste. Asa sunt ei. Mici si prosti.

E la moda barfa si implicarea totala in viata celorlalti. Ar trebui sa ne simtim bine, suntem centrul univerului unor oameni fara idei proprii, fara ganduri si fara principii. Si noi nici macar nu am cerut asta!

Da. Cam asa arata iadul. Oamenii se transforma si mie mi-e frica de ce o sa urmeze. Daca se va intampla sa am vreun accident, adica un copil, o sa-l duc in munti si o sa-l abandonez in mijlocul lupilor, si poate o sa devina un al doilea mowgli. Si pun pariu ca ar fi de un infinit de ori mai fericit acolo, decat aici.

Forever isn't long enough

Dar poate ca asa trebuie sa fie. Ti se face dor, cateodata, un dor care vrea sa iasa din tine dar nu are pe unde, se opreste in piept undeva, iti face inima sa alerge spre un loc anume, spre o amintire sau spre o alta stare. Ti-e dor. Dar dorul iti arata cat de mult iubesti, nu? Si cat de mult conteaza. Poate asa trebuie sa fie. Sa ne fie dor. Sa nu uitam niciodata.

Cateodata, lucrurile se schimba sau isi inceteaza existenta, iar noi nu putem alege pe care vrem sa le pastram si pe care vrem sa le lasam in urma. Am nevoie de cea mai proasta memorie posibila. Daca cele mai frumoase clipe au luat sfarsit acum si aici, as vrea macar sa le uit. Ar fi mai usor. Nu ar mai avea ce sa-mi lipseasca.

E ca si cum o parte din sufletul tau se revolta si te paraseste. Se ridica, si cu o ultima privire te face sa intelegi ca asta este sfarsitul, ca nu mai are ce cauta aici, se duce departe, unde poate fi singura si pura si plina de sentimente pozitive si frumoase. Iar cealalta parte ramane cu dorul ei stupid si cu tristetea si cu durerea. Nu mai poate fi un intreg. Se inchide o usa undeva, pentru totdeauna. Degeaba te uiti din cand in cand pe geam sa vezi daca se mai intoarce. De cele mai multe ori nici macar n-o sa se uite inapoi.

E amuzant cum functioneaza creierul uman. Exista pe aceasta lume persoane vii, cu corp si constiinta, functii vitale, impulsuri, ganduri, idei, inteligenta, nebunie, perseverenta, oameni cu insusiri si cu caracter. Si nu-mi lipsesc. N-au decat sa moara, sa plece sau sa ma uite, sau sa-i uit. Nu imi lipsesc absolut deloc. De ce? Pentru ca nu au suflet. Mie-mi lipseste un suflet. Si nu oricare, ci al meu. Ceva cald, intelegator, iubitor, primitor, profund, perfect. Nu am nevoie de cuvinte si de actiuni. Am nevoie de o stare, de fericirea mea nebuna. Asta-mi lipseste.

Si nu pot sa-mi dau seama daca inca mai astept ceva, sau am renuntat. Sunt idle. Am facut o pauza in care traiesc doar pentru ca trebuie, ca un robot fara expresie si fara pareri.

Astept ca dorul ala care-mi sta in piept sa iasa cumva. Prin lacrimi, printr-un oftat, prin orice. Dar cred ca intr-un fel sper ca o sa-l inghit si o sa-l uit, si tot ceea ce e-n jurul meu o sa se transforme din nou intr-o lume excelenta si incredibila.

Cacanari

Astazi am descoperit si eu, in sfarsit, cata oboseala s-a acumulat in mine, in toti acesti ani, de cand am inceput sa-mi constientizez existenta. Pur si simplu am explodat. Nu am mai putut tine in mine. Am descoperit impulsuri pe care habar nu aveam ca le posed, am descoperit o furie si o ura orgasmica. Urasc oamenii. Din tot sufletul meu si din tot ceea ce sunt eu, ii urasc. M-am saturat de o societate cacacioasa, de un popor de idioti si... cum se zice in romana mentally challenged? Imi venea sa merg pur si simplu sa-i iau de guler, sa-i lipesc cu fata de perete si sa-i pun sa-mi explice de ce e asa cum e. Retardati, inapti, inculti, dobitoci si absolut tot ce e rau. Asta ma inconjoara pe mine zi de zi, cu asta am fost fortata sa ma obisnuiesc sa traiesc. Iar astazi mi-am pus intrebarea magica: DE CE? Pentru cine respectam regulile astea? Pentru ce dam bani, pentru ce votam, pentru cine votam? Credeti ca nu vad cum ii desenati mustati lu' Geoana si cum taiati in bucatele toti fluturasii cu "traiti bine"? Si bine faceti! De ce nu o faceti mai mult, mai des, mai tare? Ei se pisa pe noi, noi de ce nu am face la fel? Jur pe tot ce exista ca niciodata in viata mea nu o sa votez pentru aceasta mizerie, pentru aia mai inalti in grad decat noi, pe care ii doare fix in cur. Mergem sa ii privim cum se vaita de durerea-n cur si sa le zicem "nu-i nimic, ca trece".

M-am saturat. Nu mai vreau sa traiesc cu niste idioti. Vreau sfarsitul lumii promis in 2012.

later edit: frate. nu va speriati. nu mai stiu ce aveam.

Man-Bird-Pig

Daca gripa porcina este hibridul gripei aviare, porcine si umane, de ce se numeste porcina?

Nu inteleg. Adica tu-mi spui mie ca pasarea si-a suflat mucii in mancarea porcului pe care l-am servit noi de craciun? Dar eu nu mananc bietu' animal. E doar un porc. Lasati porcul sa traiasca! Dar gata, ca dam in altele.

Neah.

Gripa porcina este un experiment esuat in laborator. Asta e, se mai intampla, nu e nimic interesant, asta e tot. E vechi. E de mult timp. Absolut niiiici o tragedie. Ati vazut destule filme cu Bruce Willis si Angelina Jolie.

Au mai fost pandemii d-astea si prin '50 si prin '98 si probabil de cand exista omenirea pe planeta, si uite-te la mine cum respir. Cum de fac asta? Este incredibil, i'm aliiiive muhaha! Gripa porcina cere masti, batiste de unica folosinta, gel dezinfectant Touch si mai ales, vaccinuri. Niste vaccinuri care au omorat sute, daca nu chiar mii de oameni de-a lungul timpului. Vrem sa scapam de una, dam in alta. M-am nascut gresit aici, sau poate m-am nascut gresit in general, pentru ca ma uit la oameni si nu imi vine sa cred la ce s-a ajuns, pur si simplu.

Copii speriati care urca in tramvai cu cacatu ala la gura, de parca asa ar rezolva ceva. E un copil. Dar tu, ca parinte, in loc sa-ti faci griji pentru educatia lui, il inveti sa ii fie frica de ceva inexistent. Ai vazut tu pe strada vreun bolnav de gripa porcina? Crezi tu ca poti sa te ridici din pat cu febra si muci, iar pe langa asta sa-ti versi ficatu' si sa-ti scoti amigdalele prin urechi? Ce bolnav ar umbla pe strada asa? Ma rog, sa zicem ca virusul circula, ca nu-ti dai seama cand il iei etc. Dar totusi... In fine.

Am mai vazut oameni care se feresc de alti oameni care stranuta. "A stranutat, fugiti repede, departe, cat mai departe, sa dati peste altu' care stranuta si el!" Nu conteaza praful, alergiile, simpla raceala sau vantul. Conteaza doar gripa porcina! Care salasluieste in sufletul fiecaruia dintre noi. Suntem atat de atasati de ea, ce mult o iubim! N-o lasam sa plece deloc. E acolo, in noi si ne vegheaza, si la cel mai mic semn vine si ne omoara. Nu suparati gripa porcina!

Dar sa revenim la vaccin. Am auzit atatea porcarii, atatea aberatii si aiureli, incat deja mi se pare amuzant. Suntem niste cobai, noi oamenii astia inca in viata. "E mai bine sa previi decat sa tratezi". Sigur? Stiati ca acest vaccin nu are nici un efect? Dar guvernul il cumpara. Nu le pasa de contraindicatii, de reactii adverse. Prefera sa avem cancer decat sa se trezeasca cu o epidemie de gripa. S-au cheltuit miliarde de dolari pe cacatu asta de "antidot" care nu face decat sa te omoare mult mai repede.

Dar putem muri oricum. De gripa porcina, de cancer, sau striviti de un copac. Asa e lumea. Trebuie sa exageram. Exageram cifrele si procentele. Exageram cu masurile de precautie. Cu absolut tot. N-au murit atat de multi oameni, nu va luati dupa tot ce auziti la televizor. Rata a fost mai mica, totul e fals si amplificat, pentru ca noi nu putem fi sinceri, ci trebuie neaparat sa ducem acest razboi. Pana la urma tot la bani se ajunge. Vor bani. Vor sa va sperie, ca sa dati 5 euro, sau cat costa porcaria aia. Mai bine-mi iau o bere. Bagati-va copiii in cusca, pentru ca vine sfarsitu' lumii.

the ones i love

Cum poti afla care este raportul dintre momentele placute, petrecute cu cineva, si momentele grele? Cum iti poti da seama daca respectiva persoana a incercat sa faca ce-i mai bine pentru tine, sau ce-i mai bine pentru ea?

Au fost zile si seri in care imi spuneam in gand ca e destul de grav, ca dupa tot ce s-a intamplat ar trebui sa ma gandesc un pic la mine si la ce fel de viitor vreau sa am, au fost si zile in care stiam ca daca as renunta la sentimentele mele, ar fi mult prea greu sa uit tot ce a fost, si automat, as avea de suferit tot restul vietii mele. Si au mai fost clipele in care, in iluzia mea, credeam ca o sa ajung in punctul in care n-o sa-mi mai pese, si ca o sa uit destul de repede. Bineinteles ca imi reveneam si imi dadeam seama ca nu as putea sa fac asta vreodata.

Pe langa astea, au fost acele clipe in care stiam ca asa ceva dureaza o eternitate, ca as putea iubi in felul asta la nesfarsit, ca nu exista un final si nu va exista nici macar dupa moartea mea. Si momentele in care ma simteam atat de implinita, cand imi dadeam seama cat de mult contez si cat de norocoasa sunt ca inca mai exista niste persoane capabile de o iubire adevarata pe pamantul asta. Si au mai fost situatiile in care ma simteam ingrozitor de nefericita si pregatita sa renunt la tot, si nu stiu cum se face, dar fix in momentul potrivit mi s-a demonstrat ca inca nu a venit timpul sa fac asta, si probabil ca nici nu va veni.

Iar daca ar fi sa aleg intre aceste doua etape alternante ale vietii mele, as putea spune clar ce ma face fericita. Sau poate ca nu trebuie sa aleg nimic. Pot lasa lucrurile sa se intample, fie bune sau rele, pot invata din ele sau pot sa incerc sa iert si sa merg inainte, pot sa ma bucur de ele sau sa le consider niste “chestii care nu au cum sa se desfasoare decat bine”. Le pot simti lipsa cat de mult vreau, sau pot simti nerabdarea cu care astept sa revina in viata mea. Pot face o multime de lucruri, iar asta e mai mult decat minunat. In schimb, pot sa aleg sa cred sau sa ma incapatanez, sa inteleg sau sa refuz sa vad prin ochii altcuiva, sa ascult sau sa intorc spatele, sa plang sau sa sper in continuare. Dar, daca totul se intampla cu un motiv, inseamna ca trebuie sa accept totul si sa ma bucur de fiecare cuvant frumos, fiecare stare coplesitoare care nu face decat sa-mi dovedeasca existenta unor sentimente puternice, fiecare zambet si fiecare clipa.

Au fost persoane pe care le-am considerat o etapa importanta in viata mea, dar n-au fost niciodata. Sau poate au fost, dar in timp, totul s-a stricat incet incet. Poate stiam deja prea multe unul despre altul, devenise plictisitor, intrasem in capitolul in care cautam defecte. Pana cand le-am gasit. Am aflat ce inseamna sa incerci sa repari o relatie cu o persoana extrem de orgolioasa. Am vazut imaturitatea, incapatanarea, ignoranta. Si am renuntat. Cu ce era sa-mi bat capul de una singura? Am renuntat atat de usor, ca si cum as fi renuntat sa merg. M-am oprit si am zis “gata, unde ma mai duc?”. N-am simtit absolut nimic, poate doar eliberare si o fericire imposibil de descris. Iar daca vreodata imi amintesc de acele persoane, le transmit un gand bun, chiar daca ei probabil m-au uitat. Iar pentru ca sunt capabila sa fac asta, ma iubesc.

Dar au fost. Acum sunt alte persoane. Cu adevarat importante. Persoane pe care niciodata n-o sa le cunosc pe deplin. In fiecare zi aflu ceva nou. E imposibil sa ne plictisim sau sa ne oprim vreodata. Persoane care au defecte pe care cateodata le ador si pe care cateodata incerc sa le transform. Cu ei n-o sa ma opresc din mers niciodata, intotdeauna o sa am unde sa ma duc. Si ma simt excelent pentru ca am parte de ceva atat de rar. Unii nici macar nu stiu ce-i aia, dar eu stiu, si este extraordinar.

Asa e mereu. Intalnesti oameni care te dezamagesc si oameni care iti redau increderea. Sa nu uitati niciodata care din ei trebuiesc pastrati si iubiti.

The real me

Ce tot incerc sa fac, ce vreau sa demonstrez si pentru cine? Nu ar trebui sa fiu eu singura care stie cel mai bine ce fel de om sunt si ce fel de viata am?

Dar e dezamagitor. Sa duci o viata de cacat, sa ai probleme, sa iti vezi moartea cu ochii, cateodata, sa traiesti fara copilaria aia tarzie in care habar nu ai pe ce lume esti, sa fi fortat sa stii dintr-o data totul, pentru ca viata asta rea te obliga sa cresti mare si sa renunti la vise intr-o singura zi, sa fi diferit. E ciudat sa fi diferit. Lucrul asta te face sa fi rau cateodata. E aproape imposibil sa fi un om bun, cand absolut toata lumea din jurul tau te judeca si vrea sa te schimbe. E aproape imposibil sa-i iubesti, inca, sa ierti, sa ignori, sa ii privesti de undeva de sus si sa-ti fie mila de ei.

E dureros sa uiti dintr-o data cine esti. Sa iti pierzi increderea in tine si punctul de vedere pe care il sustineai tare tare cu doar 10 minute in urma. Sa dispara asa, doar pentru ca cineva a sugerat, intr-un fel sau altul, ca nu esti suficient de bun. Ca-s altii mai buni. Mai mari. Mai destepti. Mai... oricum decat tine.

E coplesitor sa stii in sufletul tau cine esti cu adevarat, dar sa nu ti se dea sansa sa arati. Sa fi lasat pe dinafara, doar pentru ca... pentru ca ce? Ca visezi? Ca esti fericit? Aveti idee cat de greu e, in lumea asta sa realizezi aceste lucruri? Sa speri, sa crezi, sa iubesti. Uite-te la cei din jurul tau, de exemplu. Ce vezi? Probleme? Si ce? Si tu ai probleme. Nu-s probleme adevarate, in nici unul din cele doua cazuri. Problema e cand vezi ca tu ai reusit, iar ei nu, si nu ai cum sa arati lumii intregi cat de importanta e aceasta diferenta.

E incredibil cum persoanele care te stiu cel mai bine, refuza sa te creada, continua sa te judece si sa te subaprecieze, sa te vada mai jos, mai mic, mai slab decat esti de fapt.

Ce trebuie sa facem, ca sa ii facem sa ne vada cu adevarat? Un copil? Trebuie sa fac un copil? Daca as face un copil, as fi dintr-o data responsabila? As putea sa-l fac acum, sau peste 2 ani, sau peste 10 ani, sau peste 20, sau niciodata. Asa ca, pot sa fiu responsabila acum, sau peste 2 ani, sau peste 10 ani, sau peste 20, sau niciodata. Asta inseamna ca o sa ramanem mai jos, mai mici, mai slabi, pana in momentul in care va aparea cineva mai mic si mai slab decat noi. Ei bine, nu merge asa.

Rumeinia

Parca a trecut deja prea mult timp de cand n-am mai fost atat de revoltata impotriva oamenilor "mari" din tara asta. Fie ca conduc guvernul, parlamentul, ministerul, IGPR-ul, rompetrolul, automobilul, PROtv-ul, BNR-ul, CFR-ul, Kaufland-ul, jandarmeria, politia, SRI-ul sau o amarata de firma, au exact aceeasi mentalitate! Sunt niste oameni diferiti, dar cu principii clonate si cu scopuri inutile.

In fiecare zi, cineva are o problema de rezolvat. Si la cine sa apelam noi, muritorii, daca nu la acesti mici mari paraziti care sunt pusi in frunte, de o societate inapoiata, pentru a ne ajuta? Se presupune ca "sfintii" astia sunt cei mai destepti, cei mai iluminati, cei mai puri, cei mai dornici de a intinde o mana. Asa ii vedem la televizor, pe afisele de pe strada, in reviste, pe internet, peste tot. "Da, sigur ca traim bine!" astea-s comentariile ironice care explodeaza in mintea fiecarui om care vede reclamele astea penibil de false. Si totusi, cand vine ziua in care rasul se transforma in plans, si ni se intampla noua, cand avem intr-adevar o problema, o nelamurire, o idee, o parere, sau pur si simplu ceva de spus, cine naiba ne asculta? Bineinteles ca nimeni!

Ignoranta, nepasare si lucruri mai bune de facut. Asta e politica.

"Ne pare rau, nu putem face nimic." Asta e cel mai politicos raspuns pe care stiu ei sa ni-l dea. Dar daca indraznim sa insistam, incep sa fiarba ca o oala sub presiune. Suiera.

"Dar nu putem face nimic! Nu noi ne ocupam de asta!"

Dar cine, dragilor?

"N-aveti decat sa chemati pe cine vreti." "Nu ne intereseaza." dupa care, iti trantesc usa in nas sau pleaca pur si simplu.

Sa nu fiti niciodata prea ambitiosi cand se intampla asta. Daca o sa va puneti in gand sa vorbiti cu "sefii mai mari" o sa dati peste aceleasi fraze. Probabil asta au avut ei de invatat pentru admiterea la facultate. "Enervarea clientilor" "Manipularea mintilor slabe" "Cuvinte magice pentru a ne pastra banii in buzunar". Cele 3 capitole esentiale supravietuirii si castigarii primului loc in fruntea celor mai nefericite persoane din lume.

Sunt niste nefericiti. Au bani, si ii folosesc pentru a face altii noi. Si ce daca? Care e diferenta dintre noi si ei? Ei au niste hartii in plus, si mai putina inteligenta. Noi avem carti in biblioteca si pareri diferite. Ce, trebuie sa ne asculte ei? Nu va mai chinuiti sa schimbati ceva, nu merge. Schimbati-va voi, in niste oameni mai rabdatori si mai calmi.

Si faceti mai mult caca, pentru noile generatii care vor avea nevoie de catapulte.

NeLiniste.

"Nu asa trebuia sa fie." isi spunea. Se uita in gol, simtindu-si propria reflexie cu privirea atintita asupra ei. Ce era atat de diferit astazi? Era ciudata, acolo, in spatele oglinzii. Nu era ea, nu avea cum sa se schimbe in doar cateva ore. Imaginile din timpul zilei se derulau in mintea ei, acum prea obosita. Dimineata, frigul, oamenii, frigul din nou si apoi seara. Isi urmarea atent fiecare miscare, de undeva de sus, printr-un fel de nefiinta. Nu era ea. Era doar un alt vis urat, ca multe altele, si totusi, de data asta parea mai real. Nici degetele nu ii tremurau la fel de intens. Fata ii ramanea inerta, fara pic de expresie, gandurile erau blocate, fara permisiunea de a alerga libere si de a gasi o solutie.

Mintea parca dintr-o data avea limite. Nu putea trece de ce s-a intamplat, toate scenele incepeau sa dispara incet incet pierzandu-si din claritate, lasandu-i un singur fragment pe care sa-l analizeze, dar nici macar el nu avea conturul bine definit.

Asa ca mintea a decis ca e prea mult. E mult prea multa suferinta, prea mult haos, neintelegere, lacrimi. Si totul a capatat o noua forma, un gol imens, urias, in centrul sufletului ei. Numai asta isi mai amintea acum. Nici macar nu stia daca a gresit si cu ce, daca a reactionat normal, daca primul impuls a fost cel mai bun, sau daca ea a facut intr-adevar toate lucrurile astea. Pentru ca daca ar fi avut posibilitatea sa se intoarca inapoi, in timp, ar fi fost altfel. Poate mai bine. Sigur mai bine.

Si daca a gresit, atunci, cu ce? Care a fost factorul care a cauzat distrugerea unui lucru atat de simplu si frumos, unei zile pe care a asteptat-o atat? Oare cat de mult a reusit sa raneasca? Poate ar fi trebuit sa se poarte altfel. Sa fie mai toleranta. Mai intelegatoare. Mai putin suspicioasa. Mai convingatoare. Mai deschisa, mai... Dar daca nu a gresit?

"Nu asa trebuia sa fie." Inca o data, era gata sa slabeasca stransoarea, sa renunte la trecut, chiar daca acest trecut era in acelasi timp si prezent, si sa o ia de la capat. Daca nu asa trebuia sa fie, atunci inseamna, evident, ca trebuia sa se schimbe. Poate ca nimeni, niciodata, nu e vinovat, sau poate toata lumea e... Dar n-o sa ne dam seama cine, pentru ca toti avem viziuni diferite.

Isi observa din nou reflexia in oglinda, iar golul imens isi facu din nou simtita prezenta, facandu-se din ce in ce mai mare, ajungand aproape de infinit, mancand-o de vie, cuprinzandu-i incet incet trupul intr-un nimic sumbru. Inexistent.

missing it all

E greu sa te imparti intre cum a fost si ce ai fost fortat sa schimbi, intre ce vrei si ce ai, intre cum ai vrea sa fie si cum e de fapt.

E minunat sa ai o viata perfecta. E ingrozitor sa nu-ti dai seama de asta la momentul potrivit. Lucrurile se schimba, si la un moment dat ai sa intelegi cat de frumos a fost si cum inconstienta ti-a intunecat vederea de-a lungul timpului. Abia asteptai sa fie altfel. Dar niciodata nu ai stiut cu adevarat cum.

Si te gasesti in fata unei altfel de vieti, atat de repede, incat nu apuci sa-ti iei la revedere de la cea veche.

Din cand in cand ma uit inapoi si ma intreb ce imi lipsea si de ce am vrut altceva, iar acum realizez ca aveam totul. Fericirea care-mi trebuia, timpul meu, gandurile mele, prietenii mei… si acum? Ce a ramas? Mici fragmente pe care nu am putut sa le las in urma, un trecut care s-a legat de mine atat de strans incat simt ca ma sugruma. Pe altele le-am pastrat undeva in mintea mea, ca pe niste poze. Le mai rasfoiesc din cand in cand. Dar nu e ca si cum le-as retrai.

Cu fiecare zi care trece mi se pare din ce in ce mai ireal, ma astept sa apara cineva si sa-mi zica: “Gata, ati trecut testul, puteti sa va intoarceti inapoi.” Si n-as mai face aceleasi greseli. N-as mai lasa totul sa-mi scape printre degete. Poate as face alte alegeri, as gandi mai mult. Poate mi-as da seama cat de mult conteaza totul, la momentul potrivit.

Si uite-asa ne petrecem viata regretand ca nu avem curajul sa schimbam ceva, sa facem curat, sa adunam amintirile si sa le facem sa se intample din nou. Mi se pare ca traiesc in lumea altcuiva, eu nu am ce cauta aici, eu sunt altcineva, ati gresit persoana! Apoi revin la realitate si nu-mi vine sa cred. Eu sunt cea care regreta, eu sunt cea care a pierdut si care inca nu face nimic, eu sunt cea care face fiecare secunda sa fie din ce in ce mai dureroasa. Chiar eu. Si stau, si astept sa nu mai fiu eu, sa ma trezesc, sa observ ca de fapt asta e doar o joaca si ca totul e la fel ca la inceput, dar nu e. Totul e real si va ramane asa, trece pe langa mine, iar eu ma uit si refuz sa cred...

Pentru sufletul tau stramb

Incep sa cred ca am innebunit dorindu-mi un lucru de care majoritatea oamenilor vor sa scape. Vreau sa simt pe propria piele o furie adevarata, nemarginita, nelimitata, infinita, pura, sa stiu ca nu pot trece cu vederea greseli imense si cuvinte grele. Vreau sa te tin minte ca fiind cel mai fals om dintre toti, cel mai plastic plastic, cea mai parsiva si ipocrita fiinta, cel mai profitor si lingusitor suflet, cea mai otravitoare privire. Esti acea persoana pe care toti o iubesc, si pe care nimeni nu o crede capabila de o asemenea rautate. Ne uitam la tine si la modul tau de a ne ajuta, dar ce intelegi tu prin a ne ajuta, de fapt? Pentru ca tot timpul ai facut acelasi lucru. Ai venit ca o floricica, razand si clipind des cu ochii tai sclipitori si ai spus:"Nu-i nimic, eu te inteleg si iti promit ca...". Apoi, ai fugit, te-a batut vantul si ti-a ciufulit creierul, promisiuline s-au pierdut, iar in strafundul mintii mele am stiut ca intelegerea ta nu a existat niciodata. Exact asa vreau sa te tin minte.

Si nu pot, fir-ar a dracului de treaba! Nu pot... Nu meriti absolut deloc a doua, a treia, a patra sansa, n-o meriti nici macar pe a mia, pentru ca, da, ai ajuns tocmai pana acolo. De fiecare data, in fiecare zi, ai indepartat oamenii pe care cica ii iubeai, iar noi, ca niste prosti, intotdeauna te-am crezut a doua oara. Si te-am primit cu bratele deschise, ca sa faci exact aceeasi greseala, din nou. Si stiam, cu totii, ca la asta se va ajunge. Stiam parsivitatea si prefacatoria ta. Stiam. Dar poate ca, pe langa toate astea, undeva, in sufletul tau, macar pentru o secunda, ai avut remuscari. Poate ca ti-a parut rau. Nu pot sa cred ca nu ti-a parut rau... Refuz sa ma-ndoiesc de infima ta urma de constiinta existenta. Sunt sigura ca e acolo, undeva.

Probabil asta este si motivul pentru care ma simt asa. Eu nu sunt ca tine. Nu sunt o persoana rea. Eu iubesc. Eu iert. Mie-mi pare rau. Eu trec peste tot. Eu fac toate astea, tot timpul, si cateodata regret atat de mult. Mi-ar fi fost atat de usor sa te urasc acum, as accepta atat de usor sa plec si sa nu te mai vad pana la sfarsitul vietii... Dar nu pot. Ma simt responsabila pentru ce a fost si ce va urma, pentru ca, daca am reusit sa te schimb macar putin, inseamna ca daca te-as lasa balta acum, ai suferi. Ai plange, probabil, si asta pentru mine e greu de suportat, chiar daca si eu am plans de-atatea ori din cauza ta.

Poate ai incercat sa-mi spui ca-ti pare rau, iar eu ti-am intors spatele. Meriti. Ai merita-o pentru tot restul vietii. Dar am obosit, venele imi sunt incarcate cu prea multa repulsie. Eu nu sunt facuta pentru asa ceva. Nu pot. Nu mai pot.

Si nu, nu-mi pasa de orgoliu. E un cacat, am invatat si eu cat poti pierde din cauza lui. Nu vreau sa profiti de asta. Dar vreau sa invat sa urasc, macar putin, macar cateodata.

21, sau ce?

Cateodata ai nevoie de o evadare. Simti nevoia sa fugi de tine insuti si de gandurile apasatoare si chinuitoare.
Asa ca azi am evadat si mi-am adus aminte cat de mult conteaza sa ai o zi buna, in care totul merge perfect, sau, in care totul merge pe dos, dar tu refuzi sa vezi asta.
Si ce-am facut?

• Sa incep cu prietenii. Acele fiinte speciale care te ajuta doar ascultandu-te, la orice ora din zi, care te trezesc la realitate si-ti readuc zambetul pe buze facand cele mai obisnuite lucruri in cele mai neobisnuite si unice moduri. Cei pe care nu-i lasi sa te lase sa uiti clipele cu adevarat frumoase.
• A fost frig afara. Si a fost bine. Pentru ca vantul mi-a strecurat sub nas atatea mirosuri familiare. Toamna, trotuarul ud, frunzele, praful, propriul parfum.
• A fost frig afara, dar mie mi-a fost cald.
• Cu 50 de mii am vazut un film prost fara sa stiu cum se numeste, doar pentru ca simteam nevoia sa stau jos.
• Am privit oamenii cum trec grabiti prin fara McDonald's-ului stand la masa afara si mancand cartofi prajiti, desi nu suport McDonald's-ul.
• Am mers o ora degeaba catre un loc, doar ca sa descopar ca nu mai e acolo.
• Am ras in hohote in troleu fara sa stiu de ce.

Facand toate aceste lucruri, ce probabil ar fi parut ingrozitoare intr-o oarecare alta zi, dar care astazi au fost minunate, am realizat ca acele ganduri apasatoare si chinuitoare au fost de fapt inutile, tot timpul. Cum am putut sa imi ocup mintea cu asemenea probleme? Dar stiu ca o s-o fac din nou. Asa suntem noi, oamenii. Dupa ce ne trece buba, incepem sa radem.

Acum, sunt inca in stadiul in care mi-e frica sa nu ma lovesc iar, dar totusi fericita. De ce? Pentru ca simt ceva extraordinar, pentru ca am tot ce imi trebuie, pentru ca nu ma satur sa zambesc pur si simplu, pentru ca sunt cu capul in nori, pentru ca e bine, e cald, e asa cum viseaza toata lumea, pentru ca am ceva perfect chiar aici, in fata mea.

whatever makes me happy

Nu e usor sa-ti dai seama ce anume te face fericit, pentru ca asta inseamna ca ai destul timp sa te gandesti la asta. In cateva minute am realizat ce-mi lipseste si ce-mi trebuie pentru a fi fericita: cei pe care-i iubesc. Mama avea dreptate. “Nu conteaza unde, ci cu cine.” Pai… Bine, si? Am in permanenta langa mine o persoana importanta. Si restul...? Cum ii poti aduna pe toti intr-un singur loc? Asta inseamna posesivitate. Si totusi, imi trebuie toti. Ar fi minunat sa ne uneasca aceeasi iubire. Ma intreb... Am mai simti acele probleme din viata de zi cu zi, daca singura noastra nevoie ar fi aceeasi? Nevoia de prezenta celorlalti.
Stiu, e imposibil. Fiecare are alte probleme. N-avem timp de asemenea vise cretine. Si totusi, exista anumite zile in care fiecare obiect pe care il gasesti aruncat in vreun colt al camerei, iti aminteste de o anumita persoana. Si n-o sa fi niciodata pe deplin fericit, daca intr-o zi esti cu el, apoi esti cu ei, apoi esti cu ceilalti. Ai nevoie de toti odata, macar o data. O zi, o ora, ca sa iti dai seama cat de mult conteaza pentru tine, apoi sa te bucuri de starea asta minunata tot restul saptamanii.
Dar nu se poate. Viata ne arunca pe drumuri diferite. Si poate fiecare dintre noi are inca 5 suflete pe care le vrea alaturi. Si fiecare din cei 5 mai are inca 5, si tot asa. La ce s-ar ajunge? La o armonie generala, la o iubire coplesitoare, la o intreaga planeta fericita. Cat de dureros e sa ajungi la o concluzie atat de frumoasa si sa-ti dai seama cat de imposibil e sa fie si adevarata!
De ce avem constiinta aia care ne impiedica sa ne intoarcem din drum si sa strigam in gura mare: “Stai! M-am razgandit, stiu ce vreau, vreau sa mai ramanem aici!”? De ce avem responsabilitati? De ce nu facem ce vrem? Pentru ca ne gandim ca e absurd si ca avem treaba a doua zi. Ne gandim ce ar spune altii, sau ce lasam in urma, sau ce viitor am avea daca ne-am asculta inima, si nu mintea. Va zic eu viitorul. Am fi fericiti. Dar nu. Noi nu putem fi fericiti pentru ca avem probleme de rezolvat.
Si asa ii lasam sa plece, fara sa stie cat de mult ne vor lipsi. Si poate si ei ar vrea sa zica ceva. Dar… si ei au treaba a doua zi.
E ingrozitor sa iti rasune in creier o voce, sau un ras, sau sa inchizi ochii si vezi un zambet, mereu, de fiecare data, sa stii ca e posibil sa nu-l mai intalnesti niciodata. E chinuitor sa te abtii sa spui ce simti la momentul potrivit. Si chiar daca are cine sa-mi zica “va fi bine” in fiecare zi, si chiar daca stiu ca asa e, e greu sa accept…

one life, one blood.

Aud peste tot ca in ziua de azi trebuie sa fi egoist. Sa te gandesti mai mult la tine, decat la ceilalti, sa faci ce crezi ca e mai bine in primul rand pentru tine. Si nu stiu exact daca sunt incapabila de acest sentiment, sau pur si simplu, in timp, am descoperit ca fericirea mea depinde de fericirea celorlalti.

Totusi, cand e vorba de acele persoane care obisnuiau sa insemne foarte mult, dar care acum sunt doar "niste oameni", cum uitam ce a fost odata? Si cum ne dam seama daca ei inca simt la fel ca inainte, sau au uitat deja? Cum putem afla daca prioritatile lor sunt altele acum, cand deja ne arata prin gesturi, ca asa e? Si cum sa nu tinem strans cu dintii de speranta ca intr-un fel, totul a ramas neschimat, cand pentru noi, ei inca sunt importanti? Cum facem sa fim egoisti, cand iubim, dar cand sentimentul reciproc nu este la fel de puternic? Stim deja ca pentru ei nu conteaza, nu? Le este absout indiferent ce se intampla cu noi, atata timp cat ei au tot ce le trebuie. Nu au nevoie de noi. Si totusi, noi cum putem sa nu avem nevoie de ei?

Si oare daca am reusi sa fim egoisti, si sa dam cu piciorul in toate sentimentele care au existat ani de zile, i-am rani? Nu inteleg cum, cat si ce simt si de ce simt, cand stiu ca ei si-au batut joc de tot. Si nu pricep de ce inca vreau sa-si dea seama ca viata trece, iar ei se joaca de-a teribilismul. De ce as vrea asta, de ce sa vreau sa fie ei fericiti, de ce vreau sa contez pentru niste persoane pe care nu le intereseaza cine sunt si ce fac?

E adevarat. M-am saturat sa traiesc asa. Sa ma prefac ca viata e frumoasa, sa evit discutii importante, sa ma port frumos si sa se poarte frumos inapoi, dupa care sa ne gandim, fiecare, cat de fericiti am fi altfel. Oare e timpul sa fac ce trebuie, pentru mine, fara sa ma uit inapoi si fara sa ma gandesc ce vor simti ei cand vor vedea ca sunt prima care e in stare sa recunoasca faptul ca avem nevoie sa traim pentru propria fericire?

Cu toate ca sustin sus si tare ca viitorul si trecutul nu conteaza, nu pot sa nu ma intreb ce se va intampla dupa ce voi face acest mare pas, dupa ce o sa-mi iau avant si o sa sar intr-o altfel de viata, fara sa am o siguranta, fara sa calculez distanta si precizia, asa cum fac de obicei. Nu sunt o persoana spontana. Nu pot sa fac ceva fara sa cunosc consecintele. Nu pot sa las in urma tot. Nu pot sa-mi amintesc cat rau mi-au facut. Si iar e vorba de ei. Si tocmai d-aia nu pot. Dar ma gandesc ca poate trebuie sa invat cum se face.

such a perfect day

In ciuda faptului ca dimineata a inceput prost, astazi e una din zilele in care absolut nimic nu ma poate intrista. Nici macar ploaia, frigul si vantul din ultimul timp. Pentru mine e soare si e vara, iar celulele mele inca umbla imbracate in tricou prin organism. La mine e frumos si placut, cel putin azi.

Astazi e una din zilele in care nu imi lipseste nimic, in care sunt fericita sa am alaturi de mine persoane extraordinare.

E una din zilele in care ma multumesc cu acele nimicuri pe langa care trec de fiecare data si pe care le ignor. Sa ma uit la flori, de exemplu. Mi-am adus aminte ca mie de fapt imi plac florile.

Si voi adormi zambind si gandindu-ma ca, intr-un fel, astazi sunt o persoana norocoasa, pentru ca am un refugiu in care ma ascund, cand e greu. Am o poarta spre o lume frumoasa. Am vise. Am o gramada de oferit. Si mai ales, am cui sa ofer.

Si poate n-o sa dureze mult. Poate maine o sa se intample ceva rau. Dar astazi, am puterea sa zic "nu-i nimic".

illusions

astazi am incercat sa imi ies din corp si sa ma privesc de undeva, din afara. nu eram foarte departe, stateam la aceeasi masa cu mine, dar eram cu totul altcineva. o persoana de care m-am speriat ingrozitor.
mi-am dat seama ca in viata intotdeauna dai peste aceiasi oameni, dar cu chipuri diferite. aparent aceleasi povesti, aceleasi placeri, aceiasi bani, acelasi sex, aceeasi fericire, aceeasi muzica. te obisnuiesti atat de mult cu ceea ce vezi, incat ti se pare ceva extrem de normal si de perfect, iar mai tarziu te trezesti ca vrei sa fi ca ei. fara sa-ti dai seama, incepi sa-ti doresti aceeasi poveste, aceeasi placere, aceiasi bani, acelasi sex, aceeasi fericire, aceeasi muzica. ai impresia ca viata ta se va derula ca un film prost, ca un cliseu. o casa perfecta, un caine, doi copii, un BMW, un barbat sau o femeie si gata. asta e adevarata implinire. de fapt, asta inseamna sa ratezi.
apoi, dupa ce am vazut cat de tare ma revolt cand ii vad incercand sa para fericiti, am stiut de ce m-am speriat atat de rau de viitorul meu. pentru ca vroiam si eu, exact acelasi lucru pe care il au ei. si ma gandeam cat de frumos trebuie sa fie, fara sa inteleg ca eu deja am totul.
acela a fost momentul in care am revenit cu picioarele pe pamant si am zambit. gandurile astea au inceput sa ma amuze. nu mai eram speriata. eram doar fericita. de ce sa nu ma bucur de ce am eu, de ce trebuie neaparat sa traiesc in permanenta in alta parte, de ce trebuie sa imi fac planuri, cand prezentul meu este extraordinar si unic, cand am o stare pe care putini o cunosc, cand zambesc, cand iubesc, cand ma simt bine cu adevarat? de ce as vrea altceva, cand am exact ce-mi trebuie aici, cu mine?
nu. nu vreau sa traiesc ca ei, intr-o societate in care esti obligat sa fi popular, sa ai bani, sa mergi la petreceri, sa ai intotdeauna ceva de facut, sa ai relatii nereusite, sa te prefaci ca iubesti.
nu am vrut ca subconstientul meu sa-si doreasca un asemenea haos. refuz sa fiu inca o clona a personajului principal din filmele americane. vreau si eu multe, e adevarat, dar pana la urma... toti vrem cate ceva. si totusi, eu vreau pentru ca vreau, nu pentru ca are toata lumea. asta e singura diferenta. si daca stau sa ma gandesc mai bine, ei ar trebui sa se sperie.

The most decisive actions of our life are most often unconsidered actions

Sunt unii oameni care traiesc viata la maxim si care fac absolut tot ce le trece prin cap, in orice moment al zilei, si oameni care au nevoie de luni intregi pentru a face o alegere corecta. Ma intreb cum e mai bine sa fim? A decide. O facem in fiecare ora din viata, e un reflex, e un fel de inspiratie si expiratie sau o clipire (nu o sclipire) a mintii noastre. Alegem pantofii negri in locul celor maro. Alegem taxiul in loc sa stam in statia mijloacelor de transport in comun. Alegem o casa, in locul unui apartament, un alt telefon, o alta masina, o alta strada, o alta activitate, alegem sa dormim prea mult, sa mancam prea putin, sa citim sau sa ne uitam la un film, sa facem sex sau sa bem o cafea. Intotdeauna sunt doua sau mai multe variante, in fiecare intrebare si in fiecare raspuns, in fiecare detaliu, oriunde. “O luam pe asta sau pe cealalta?”
Si totusi, cand e vorba de treburi serioase, chestiuni care iti pot schimba modul de a gandi, de ce e atat de complicat? De ce nu e la fel de simplu sa iti doresti un nou inceput?
Spunem “da” in fiecare zi, unor lucruri daunatoare, iar cand intervine ceva diferit, il respingem. Fumam, bem, dam un sac de bani pe hanie pe care deja le avem, mancam big macuri in loc sa mancam salata si mere, si stim ca nu ne pasa, ca nu e important. Iar cand in viata apare o intrebare putin mai grea decat restul rutinei de zi cu zi, ne blocam. Oare ne e frica, sau ne-am obisnuit atat de mult cu obiecte si actiuni neinsemnate, dar care pentru noi inseamna o adevarata incantare?
In orice caz, majoritatea oamenilor fug. Dau peste o sansa si grabesc pasul, pana incep sa alerge, dorindu-si sa ajunga in acel loc inexistent in care nu mai au de-a face cu o asemenea dificultate.
Atunci cand ne retragem pentru a ne continua viata asa cum am trait-o pana acum, cum decidem care este cel mai frumos mod de a iesi dintr-o poveste fara a rani pe cineva, fara a avea mustrari de constiinta, fara a regreta?
Vine apoi intrebarea: "Oare am procedat corect?" Exista acea voce micuta din capul tau care iti dicteaza ce sa faci, ce sa spui, in ce loc, si cand, iar in momentul in care incepe sa-si puna aceasta intrebare, iti dai seama ca esti in dubii, si ca, intr-un fel deja ai ales. Si vocea iti raspunde: "Da, normal ca am procedat corect, am deja ce mi se ofera, nu mai am nevoie de nimic."

Cand nu mai e vorba de incaltaminte, masini si mobila, cand intervin acele lucruri spirituale, cand ne gasim in fata unei dileme… Cum reusim sa nu ne mai implicam?

make a wish

Ma intreb.

De ce vrem un anumit scop pentru toate visele noastre? Zi de zi, fiecare om de pe planeta are o activitate fizica, dar in subconstientul lui se petrece o dorinta. Vrem sa castigam la loto. Vrem sa avem o viata perfecta. Vrem sa gandim corect. Vrem miliarde de lucruri.

Si cu toate ca nu cred in imposibilitate, in anumite momente, cad intr-o stare oribila, in care, pentru o fractiune de secunda, imi trece prin cap gandul ca s-ar putea sa nu se intample. Dureaza putin, dar o simt cu o intensitate prea puternica pentru a o exprima in cuvinte. Si atunci imi aduc aminte de ce mi-a zis o persoana cu un rol important in viata mea: "Iti dai seama ce s-ar intampla daca s-ar indeplini absolut toate dorintele tuturor oamenilor?" La inceput mi s-a parut cel mai frumos lucru care ar putea exista, dar apoi... Mi-am dat seama ca are dreptate. Nu putem imparti acele dorinte in doua. Nu putem separa raul de bine cand e vorba de ceea ce vrem, pentru ca acest lucru ne orbeste, ne spala creierele, ne transforma. Asa ca... Daca asa ceva ar fi posibil... Oare am mai avea vreun viitor? Ar invia mortii? Ar fi Pamantul plat? Am mai exista? S-ar intoarce dinozaurii? Am fi nemuritori? Am fi prea multi, prea putini, prea bogati, prea inteligenti? Daca am fi toate la un loc? Pai... daca am fi toate astea la un loc, iar Pamantul ar fi plat, am cadea de pe el, in gol. (Ce absurd suna)

Asa ca... E bine sa nu avem totul si totusi sa avem ceva. Avem, in noi, puterea de a visa. Visam ziua si noaptea, avem tot dreptul din lume sa ne ocupam non stop de asta. Nimeni nu ne poate lua aceasta placere. Si poate sa se intample, sau poate sa nu se intample. Nu conteaza. Oricum, cat dureaza senzatia in care ne dam seama ca avem ceea ce ne dorim? O secunda? Doua? Apoi uitam. Ne obisnuim, si incepem sa ne dorim altceva. Dar visele cat dureaza...?

Let go?

Hai sa zicem ca analizez fericirea prea mult, cand de fapt ar trebui sa o traiesc. Asa se zice. Dar se mai zice, ca daca in viata ai macar 5 persoane care te iubesc si care te inteleg, si pe care le iubesti la randul tau, nu iti mai lipseste nimic. Deci, fericirea e legata strans de persoanele din viata ta. Si cum as putea eu sa traiesc aceasta fericire, cand oamenii aceia speciali se ridica si pleaca unul dupa altul? Nu e chiar foarte usor sa o iei de la capat, complet singur. Nu e usor sa traiesti ignorandu-ti si blocandu-ti amintirile. Nu e usor sa renunti intr-o singura saptamana la tot ce iti placea sa faci. Nu e usor sa treci nepasator peste vreo poza veche, peste vreo melodie, peste un loc de pe o strada oarecare.
Si daca asta trebuie sa fac, ar insemna un sfarsit groaznic. Sunt fortata sa uit, sa imi scot creierul din cutia craniana, sa il bag in apa si sa torn peste el detergent. Nu poti face asta, cand te legi atat de mult de anumite lucruri, de anumiti oameni.
Pe langa toate astea, ma uit acum la toti cei care obisnuiau sa conteze pentru mine, si ma intreb cum naiba am ajuns eu sa tin la ei? Merita? De ce nu pot renunta la cei care imi fac rau in fiecare zi? De ce nu imi poti controla sufletul si sentimentele, asa cum imi pot controla gandurile? De ce stiu atat de bine ce ar trebui sa fac si ce fel de viata ar trebui sa am, si in acelasi timp simt ca nu pot sa fac acest pas urias? De ce stiu ce e mai bine pentru mine, dar imi doresc tot ce e mai rau? De ce raul ala obisnuia sa ma faca fericita odata? De ce am ales o viata previzibila si obisnuita, cand apareau intotdeauna sanse pentru a o schimba? De ce nu am vrut altceva? Am crezut in eternitate, am crezut in nemurirea clipelor frumoase. Am crezut ca secundele alea simple sunt infinite. Am crezut ca timpul sta pe loc pentru mine si ca niciodata n-o sa am nevoie de altceva. Asa ca am ales. Iar acum, dupa ani de zile, imi dau seama ca am ales prost. As fi putut fi un om normal acum, as fi putut avea altfel de probleme, altfel de principii, idei si asa mai departe. N-as mai fi fost dependenta de nimic.
Si ce fel de incredere mai poate exista pe lumea asta, cand ei iti spun ca le pasa si a doua zi te roaga politicos sa iesi din viata lor? Cand intr-o zi e alba si in alta e neagra? Cand te indulcesc cu vorbe frumoase, apoi arunca cu noroi fix in mijlocul sufletului tau? Cand tu vrei intelegere, si ei iti dau probleme in plus de rezolvat? Ce as mai putea sa cred, cand vad cum trece timpul si ei se simt raniti? Cat sa ma mai intreb cu ce am gresit? Fiind eu insami? Iubind viata pe care o am? Aveam…? Mai merita cineva vreo sansa? La un moment dat, trebuie sa se termine, si atunci, trebuie sa fim puternici si pregatiti sa aruncam pe geam absolut tot ce am trait si am iubit, intr-o singura secunda. Daca nu le dam drumul acum, cand o vom face?
Am invatat ca nu mai pot rata nici o sansa de a-mi schimba viata. Prea multe dezamagiri si prea multe nopti albe. Incerc din nou sa ma oblig sa vreau sa se termine aici si acum, sa se schimbe. In bine, sau in rau… Cine poate stii? Si ce ma fac daca nu pot nici de data asta?

Sau... Poate nu trebuie sa pot. Poate ca intr-adevar exista si alte solutii, si intr-un final o sa invatam sa spunem ceea ce simtim, inainte sa dam cu piciorul la tot ce avem. Sau poate nu. Sau poate ca cea mai buna solutie e sa lasam lucrurile sa se intample singure.

twist and turn...

Nu mai stiu cum sa incep, de data asta. In disperarea mea, nu am stiut nici macar cum sa incep propozitia anterioara. Nici nu stiu ce urmeaza si cum sa spun tot ce simt. Stiu doar ca viata e o gluma proasta.
Viata te face cateodata sa-ti doresti sa fi bun. Sa-ti pese mai mult. Sa crezi in viitor. Sa raspunzi la telefoanele de la 2 noaptea pentru a-ti ajuta prietenii. Sa fi in armonie cu tine insuti. Cel putin asa zicea Oscar Wilde. Totusi, am realizat ca in momentul in care decizi ca vrei sa-ti schimbi viata si conceptiile, este extrem de greu. Nu poti face un pact cu tine, pentru ca exista riscul de a-l incalca la cel mai mic obstacol ivit. Nu esti suficient de puternic pentru a te ambitiona singur. E aproape imposibil sa traiesti incercand zi de zi sa nu mai judeci dupa primele aparente, sa nu mai vorbesti urat despre cei pe care nu-i cunosti, sa ierti. E chinuitor. Majoritatea vad acest lucru ca pe o auto-tortura. De aceea renunta. Aleg sa fie ca toti ceilalti, pentru ca e mult mai usor asa. Avem impresia ca “asa suntem noi” si ca “nu puem controla primul gand care ne rasare in centrul creierului.” Ei bine, eu cred ca putem.
Mi-am dat seama, in sfarsit. Stiam ca vreau sa fiu rabdatoare, intelegatoare, iertatoare, iubitoare, cu toti oamenii pe care ii stiu. Stiam ca nu pot uri pe nimeni cu adevarat, indiferent ce mi-ar face. Stiam ca, toate aceste lucruri dovedesc cat de mult imi pasa. Dar, sentimentul nu era reciproc niciodata. Asa ca am decis ca nu sunt suficient de buna.
Si acum a venit ziua in care am vazut cu ochii mei ca ne putem schimba intr-o secunda. De fapt, ca ceilalti ne pot schimba intr-o secunda.Tot ceea ce se intampla ne influenteaza. Devenim mai buni sau mai rai. Si dupa tot ce a fost, acum stiu ca in trecutul meu plin de evenimente, eu reusisem imposibilul, cel de care toata lumea se ferea. Am practicat auto-tortura si pentru mine a fost extraordinar. Doar ca mi-am dat seama de asta prea tarziu. Nu am stiut la inceput, cate ganduri pozitive asteapta sa fie descoperite.
Acum, m-am lovit de rautatea adevarata. De vorbele ucigatoare, de mintile oribile si scarboase ale oamenilor, de urlete, de neincredere.Iar toate astea m-au schimbat intr-o zi, dupa ani intregi in care m-am chinuit sa fiu un om mai bun. Acum nu mai sunt.
Si ceea ce e tragic, e faptul ca singuri, e greu. Dar daca ei vor, le este infiorator de usor sa ne transforme in opusul a ceea ce obisnuiam sa fim.

restless heart syndrome

Indiferent cat de mult am incercat, cat de mult am sperat si cat am insistat sa cred in bunatatea oamenilor, am primit un fel de palma: "Ai grija, nu iti imagina prea multe!" Nu dau vina pe nimeni. Sta in natura umana sa ne batem joc de tot ce exista, nu am cum sa ma supar pe o asemenea boala. Pentru ca e o boala. Singurul lucru pe care am vrut sa-l fac, a fost sa incerc sa le arat oamenilor ca nu e incurabila. Se poate vindeca, cu un pic de bun simt si de constiinta.

Nu prea merge. Sau poate nu m-am straduit prea mult. Sau poate ca oricat de mult as prefera sa cred ca fericirea mea tine doar de sentimentele mele si de propria mea viata, se pare ca inca ma afecteaza comportamentul si vorbele lor. N-ar trebui. Eh, parca n-as stii asta!

Si uite-asa, te trezesti intr-o zi mult prea bine dispus. Si te intreaba "de ce?". Le spui ca asa esti tu. Razi. Ajungi acasa. E bine acasa. E bine pana iti dai seama ca pe lumea asta sunt mii de persoane pe care nu le cunosti, dar pe care acest lucru nu le impiedica sa te priveasca de sus, cu lupa. Vietile voastre se intersecteaza intamplator, pentru doar 5 minute, iar ei deja stiu tot. Ca esti singur pe lume. Ca esti bolnav. Ca esti sinucigas. Ca tocmai te-au dat afara. Ca n-ai prieteni. Ca esti curva. Ca esti homosexual. Ca ai prea multi bani. Ca nu-ti pasa de nimic. Ca esti ateu. Ca esti o persoana ciudata. DA! Exact asta se intampla. Lucrurile care sar in ochi prima data sunt cele rele, si nu stiu cum se face, dar niciodata nu sunt adevarate. Sunt numai minciuni, numai ce au ales ei sa creada. E un dezastru. Pe ei nu-i intereseaza. Ei nu stiu decat sa judece si in secunda a doua uita, trecand la urmatoarea victima, fara sa-si dea seama cate mii de suflete se zbat inutil din cauza unor cuvinte false, cate lacrimi se irosesc in incercarea de a demonstra contrariul unor oameni care nu inseamna nimic de fapt, cate vieti se distrug si cate se consuma degeaba in fiecare zi.

Oamenii au ales. Au ales sa faca totul gresit. Sa nu le convina nimic din ce fac ceilalti. Sa nu asculte si alte pareri. Au ales sa fie atotstiutori. Sa aiba intotdeauna ceva mai mare, mai mult, mai frumos, mai performant decat ce au altii. Au ales sa fie ei perfecti, iar pentru noi au ales cele mai multe defecte. Au ales sa minta, sa ascunda, sa creada numai ce e RAU, numai ceva ce ar putea schimba reputatia la birou, in familie sau in cartier, in RAU! Vor sa faca RAU si sa zambeasca in timp ce noi urlam disperati ca nu e nimic adevarat!

E o lege nescrisa, se presupune ca toti facem asa si ca nu ar trebui sa ne suparam. Totusi, uite ca eu inca simt, nu sunt inca un robot. Inca imi pare rau cand vad cat de gresit gandesc cei din jurul meu. Inca imi vad prietenii suferind din aceeasi cauza. Trebuie sa ma ascund undeva, departe de lupa aia mincinoasa care ne arde pana ne facem scrum. Vreau sa nu se mai bage in viata mea. Vreau sa pot sa fac orice fara sa fiu un subiect de discutie. Vreau sa avem voie sa fim fericiti. Sa ni se permita sa traim, doar atat. Nu cer altceva, vreau sa traiesc pentru mine si pentru cei care conteaza. Nu pentru voi.

Si mi se face greata cand ma gandesc ca am fi putut fi mai buni.