Haide, spune-mi cum vrei sa fiu...

Desi unii dintre noi sustinem ca suntem niste oameni modesti si ca ne acceptam pe noi insine asa cum suntem, subconstientul nostru nu poate suporta ideea de a fi mai jos decat ceilalti. Si poate ca fiecare dintre noi avem un trecut care ne determina acum sa fim mai buni. Cati dintre noi nu am auzit expresia "de ce nu esti si tu ca x?"? Cati dintre noi nu ne-am dorit in momente ca alea sa fi fost altfel? Cati dintre noi nu ne-am gandit ca acum este sansa noastra de a demonstra ca putem? Dar daca nu putem? Daca de fapt, in loc sa ne ambitioneze, criticile alea ne-au facut sa ne simtim atat de dezamagiti, incat am ajuns cu adevarat sa fim 'mai putin buni'?

Am invatat ca parerea pe care o ai tu despre tine, va ajunge si parerea celorlalti. Daca noi ne consideram incapabili, si ceilalti ne vor vedea asa, iar in cele din urma vom constata ca am ajuns de unde am plecat.

Pentru ca la un moment dat cei pe care ii considerai prieteni vor incepe sa te ignore, reorientandu-se spre alceva mai bun, spre cineva capabil sa-i motiveze in tot ceea ce-si propun, spre oamenii perfecti, care la prima vedere nu au nici o problema. Aceia sunt oamenii pe care criticile din trecut i-au intarit, i-au facut mai puternici si mai ambitiosi. Pe cand noi, ceilalti, intram in cealalta categorie. Noi ne-am resemnat si inca incercam sa ne obisnuim cu ideea.

Asa ca, incepeti de pe acum sa ne uitati, putin cate putin. Peste cativa ani, ne vom intalni la supermarketul din colt si, daca nu voi reusi sa ma ascund printre rafturi, o sa va salut, o sa va intreb cum mai e viata si daca va mai pasioneaza ce va pasiona in liceu, o sa va intreb ce mai fac raluca si andrei, apoi o sa ma grabesc, pentru ca o sa am "niste treaba".

Finalul oricarei povesti...

Totul se schimba...

... nu-i asa? Totul se schimba, sau dispare la un moment dat. Lucrul pe care nu il pricep, e "de ce". De ce nu poate ramane totul la fel, mereu? Lumea a ajuns la stadiul in care nici macar visele nu mai au voie sa dureze. Cineva, candva, trebuie sa le puna capat, chiar daca sunt ale tale, nu ale lor. Trebuie sa existe cineva pregatit oricand sa te scoata din lumea ta, iar de obicei asta se intampla cand esti cel mai hotarat sa-ti petreci cat mai mult timp acolo. Coincidenta? Sau chiar ai nevoie sa pastrezi contactul cu realitatea? Pentru ce? Ce a facut ea vreodata pentru tine?

Ce credeai ca ma deranjeaza? Ca am pierdut un vis sau ca am pierdut ani intregi din viata gandindu-ma la el? Ca sa vezi, nu ma deranja nimic, dar nu stiu ce vroiai sa faci, pentru ca mi-ai ratacit visul pe undeva si nu il mai gasesc. Si era cel mai frumos lucru din viata mea. Cu ce te deranja pe tine ca eram fericita? Nu puteai sa fi si tu?

Nu-ti pare rau, stiu. Dar nu e vina ta. Tu nici macar nu stii despre ce este vorba, n-ai cum. N-o sa stii niciodata. In schimb, mie imi pare rau. Inainte credeam ca nu regret nimic din ce am facut pana acum, dar am ajuns la colcluzia ca imi pare rau, pentru multe.

Imi pare rau ca mi-e frica. Da, mi-e frica.

Imi pare rau ca am o constiinta.

Imi pare rau ca judec cateodata pe nedrept.

Imi pare rau ca am lasat timpul sa treaca pe langa mine.

Imi pare rau ca mi-am cumparat bluza aia pe care n-am purtat-o niciodata.

Imi pare rau ca visez.

Imi pare rau ca uit.

Imi pare rau ca distrug tot ceea ce iubesc.

Si degeaba regret, timpul nu se mai intoarce inapoi.

Si inca mi-e frica, si inca judec, inca nu m-am imbracat niciodata cu bluza aia.

Dar azi nu mai visez.

De ce?

Pentru ca ti-e frica de un adevar prea greu de suportat, ti-e frica sa te deosebesti de restul lumii printr-o calitate. Ti-e frica de o viata mult prea plictisitoare, in care nu vei mai putea judeca pe nimeni si in care totul este calm, ti-e frica de monotonie fara sa iti dai seama ca tu esti monotonia principala.


Ti-e frica de reactia turmei daca parerea ta e diferita.
Nu inveti ce e iubirea, pentru ca nu e cool.
Ti-e frica sa fi un om bun si tu stii asta, dar te ascunzi de tine. Ce o sa zica turma daca ma aprobi?


E prefacatoria si vorbele tale goale fara nici un sentiment intens. E minciuna si privirea plina de o bunatate scarbos de falsa. Lucrurile pe care le ascunzi. Frica si remuscarile pe care tu crezi ca nu le arati, dar care ti se citesc pe chip in fiecare zi. Rautatea emanata prin fiecare por. Toate astea ma fac sa ma simt o straina. Si daca ma gandesc mai bine, e exact ceea ce vreau sa fiu in ochii tai. Pentru ca esti un om josnic, iar eu te vad cu adevarat, pentru ca tu nu meriti intelegere si pentru ca nu ma voi cobori la un asemenea nivel niciodata.

Asa e in fiecare zi. Ii vedem peste tot. Par oameni cu o seriozitate impunatoare, cu o personalitate puterica, un caracter aparte, oameni demni si respectati, si ne plac! Ii vedem la volan cu o tinuta perfecta si ne indragostim de ei, vrem sa fim si noi asa. Ce greseala...
Oare ei chiar stiu ce e viata? De ce sa ne dorim sa fim ca ei? Ei nu stiu ce e iubirea, ce e soarele, ce e vara, ce inseamna un moment petrecut cu cine trebuie si cand trebuie, habar nu au ce inseamna sa visezi si sa fi fericit.


Iesi afara si priveste in jurul tau. Ce-o sa vezi? Nimic! Tu nu poti vedea ceea ce e cu adevarat frumos, detaliile care iti fac ziua mai buna, n-o sa privesti niciodata cerul fara sa faci nimic altceva, n-o sa poti sa te intinzi pe iarba si sa te uiti in sus, n-o sa poti sa stai in ploaie si sa razi, n-o sa poti sa urli si sa alergi strazi intregi ca sa arati lumii cat esti de fericit, pentru ca tu n-o sa poti sa fi fericit niciodata.


Asa ca ascundeti-va adevaratele sentimente sub ranjetul imputit si fals. Nu e nimic special la el. Nici voi nu veti fi speciali. Si hai sa vedem cine o sa iasa invingator.

Epilog

Da, ai dreptate. Ce facem toata ziua? Absolut nimic. Si ce, te deranjeaza? Eu iubesc sa nu fac nimic. Iubesc zilele proaste care ma fac sa-mi doresc cu disperare ceva mai bun, si stii de ce? Pentru ca in momentul in care acel ceva bun apare, simt ca merit cu adevarat.

Nu vreau sa-ti spun ce mai iubesc, nu conteaza prea mult, dar pot sa-ti spun ce vreau. Vreau sa ramai. Nu-mi place deloc ca vreau asta, nu e drept. As putea sa spun ca vreau sa vrei sa ramai, dar trebuie si tu sa vrei sa vreau asta. Tu ce vrei?

Stai, nu raspunde, pentru ca stiu ca si tu vrei sa raman.

Bine, atunci vom ramane amandoi.

Pentru totdeauna.

Pentru ca azi meritam cu adevarat.

teatrul de zi cu zi

oamenii au tendinta sa se ascunda sub masti false. mereu. cateodata nu sunt neaparat mai bune decat ceea ce e real. si cateodata sunt. cateodata ne obisnuim cu ce am creat si ni se pare diferit, special. ne uitam la noi insine si suntem multumiti, fara sa ne dam seama ca in interior am ramas la fel. dar speram ca asta ne va schimba si ajungem sa vrem atat de mult acest lucru, incat se intampla, iar la un moment dat ne trezim ca nu ne mai cunoastem deloc. avem impresia ca suntem mai buni, ca ceea ce e in interior se reflecta si la suprafata, fericirea si bunatatea ni se citesc pe chip, parem mai frumosi, mai veseli, mai optimisti, si toata lumea ne cauta compania, si ce ar putea fi mai frumos?

dar inevitabilul se intampla. vrem mai mult, din ce in ce mai mult, vrem imposibilul, vrem sa fim perfecti, sa ne imbunatatim calitatile fizice si morale, gandurile. si cand ne dam seama ca asa ceva e ireal, adevarata noastra fata iese in evidenta. cadem mai jos decat eram la inceput, frumusetea dispare, masca dispare, pentru ca nu era reala, era doar o iluzie. suntem doar niste oameni obisnuiti, care niciodata nu vor fi perfecti. dezamagirea e prea mare, nu mai avem putere sa trecem peste ea, si ne obisnuim sa fim din nou noi insine, acele nimicuri pe care le vedem peste tot, in fiecare zi.

nu, nu puteti schimba nimic. nu puteti face ce e bine mereu, nu puteti arata perfect, nu puteti nimic din toate astea. dar cum suntem de fapt? oare chiar ne cunoastem? suntem rai, sau buni? care era adevarata masca?