P*ZDA!

dedic acest post tuturor persoanelor ale caror vieti se invart in jurul manipularii*.

zi de zi imi cad ochii pe tot felul de mesaje de pe tot felul de forumuri frecventate de tot felul de copii inactivi din punct de vedere sexual, dar pe care acest lucru nu-i opreste de la comentariile care sugereaza opusul. unii ar spune ca hormonii lor au luat-o razna, ca nu ar trebui sa luam in seama ceea ce se intampla. insa tare mi-e greu sa cred asa ceva. e vorba de niste copii care ii lasa pe toti ceilalti oameni lesinati de uimire, absolut de fiecare data. intr-adevar, ar trebui sa ma amuze, dar cand ma gandesc ce se va alege de urmatoarele generatii, mi se face rau, la modul cel mai serios.

ceea ce nu ma mira, totusi, este faptul ca peste 90% din aceste puțici asculta manele. aici, o mare parte din vina o au parintii, si da, pe aceasta cale doresc sa spun ca ceea ce am scris este, de asemenea, un apel de maxima urgenta catre voi, parintii care nu stiu sa-si educe "odraslele".

lasand asta la o parte... acesti copii doresc sa para altfel decat sunt, vor acea imagine universala care implica, neaparat, ideea de sex. au impresia ca nu esti smecher (jmeker/cool) daca nu futi. (baiatule, stii tu sa faci asa ceva? cu ce anume?). pentru ei, lumea asta se rezuma la 'gaura de la pagina 5' si la 'doamna' care prezinta vremea in ziarul click. tot ce trebuie sa vada este o femeie dezbracata, ATAT. nu conteaza cum arata, conteaza mesajul pe care il transmite. cu fundul nu neaparat bombat, dar macar dezgolit, si cu niste țațe mici, dar umflate pana la extrem, de un sutien cu push-up, femeia (daca o putem numi asa) sugereaza faptul ca este experimentata. iar 'ei' nu au vazut suficient de multe incat sa cunoasca notiunea de 'frumos', sau macar sa aiba pretentii in ceea ce priveste corpul unei femei. nu. pentru ei, orice gaura este o pizda buna. fața nu conteaza. picioarele nu conteaza. suncile de pe burta nici atat, ba mai mult sunt sexi, ca ai ce sa apuci. nu conteaza botul ala scarbos plin de tot felu' de unturi colorate. nu. nimic din toate astea nu mai este important.

ceea ce pot spune ca ma amuza, intr-un fel, este inconstienta cu care acesti puțoi recunosc ca nu au mai vazut asa ceva niciodata. pentru ei o relatie inseamna o gaura de pe net, si mana dreapta.

lucrul ingrijorator este ca aceste 'domnisoare' nu se supara absolut deloc cand vad cat de subapreciate sunt. lor le convine, ba mai mult, se simt atragatoare, se simt importante, frumoase, sexi, obraznice, nimfomane. continua sa isi arate formele, au invatat tot felul de pozitii avantajoase, au pus mana pe telefon si toaaata ziuliiica stau in fata oglinzii, isi fac poze, le publica pe net, primesc comentarii de la acesti labagii de mai sus, si gata. asta e adevarata fericire, au atins nirvana, au atins o stare orgasmica fara egal!

baietei si fetite (manelisti si maneliste) care la varsta de 11 ani au ajuns pe mese in chilotei roz si cu ochelarii de soare pe nas, admirandu-si reciproc lungimile si latimile, cupa de la sutien si diametrul gaurii negre care a inghitit mintile tuturor pustilor din romania.

as dori sa transmit toturor copiilor ca TZ, SH si OO nu sunt litere, ca "v-a fi" si "frumoas-o" se scriu legat, si ca manelele n-o sa va dezvolte cultura generala. puneti dracului mana si cititi o carte si mai lasati pozele de pe net. si mamele voastre au gauri! p-acolo ati iesit voi, dobitocilor! asta nu inseamna nimic?

imi cer scuze pentru limbajul pe care l-am folosit, si care nu ma caracterizeaza absolut deloc.

*manipulare=manevrarea penisului cu ajutorul mainilor

matematica

"Masoara ceea ce este masurabil, iar ceea ce nu este masurabil, fa in asa fel incat sa poata fi masurat" - Galileo Galilei. Bineinteles ca in secolul al XVII-lea nu se punea atat de mult accent pe sentimente, fiecare preocupandu-se mai mult de intrebarile "de ce existam?" "cum existam?" "ce inseamna legile naturii?" si asa mai departe. Nu cred ca Galilei era indragostit pana peste cap in acel moment, sau ca traia o iubire imposibila. De fapt, nu cred ca il interesa prea mult.

Si totusi, cum poti masura iubirea? Cum poti calcula cat de mult sau cat de putin simti intr-o viata? Oare poti exprima fericirea intr-un limbaj atat de... matematic, atat de precis si de exact? Chiar nu s-a gandit nimeni, niciodata, la cel mai important lucru care ne leaga? Nu ne leaga nici un sange, nici o asemanare fizica, nici o prietenie veche. Ceea ce ne leaga este ceea ce simtim unul pentru celalalt. Daca am reusi sa iubim pe o scara de la 1 la 10, ne-ar fi mai usor sa ne intelegem intre noi?

-Ma iubesti?

-Da.
-Cat de mult?

-7,5.

Si asa se sfarseste conversatia. Nu conteaza ceea ce faci pentru a-ti dovedi acest sentiment. Nu conteaza gesturile, zambetul si tot ceea ce se presupune ca exprima o fericire atat de... nemasurabila. Cu siguranta ne-ar fi mai usor sa aflam cat de importanti suntem pentru cei din jurul nostru, dar oare, ei cat de importanti sunt pentru noi? Tu cat de mult ma iubesti pe mine? 1, 4, 6, 8? Esti multumit/a sa-mi dai un asemenea raspuns, sau simti ca trebuie sa-mi explici si de ce?

Eu... Nu stiu cum as masura asa ceva. Probabil ca as aduna momentele in care nu mai conteaza nimic altceva, in care oamenii inceteaza brusc sa mai fie rai, in care simt ca fericirea mea dureaza de la -∞ pana la +∞, adica dintotdeauna si pentru totdeauna. Dar cum poti masura un moment, daca te pierzi in el atat de mult timp? Cum iti dai seama care e realitatea? Daca de fapt, aceasta infinitate de secunde este viata ta adevarata? Poate traiesti aici, pe pamant, de atata timp si cu siguranta vei trai in continuare la fel de mult, poate esti nelimitat, la fel ca sentimentul asta. Exact la fel ca atunci cand visezi. De unde stii cand visezi, daca in vis totul pare la fel de real ca si in realitate? Tot ceea ce simti este real. De unde stii ca acum nu visezi, de exemplu? Poate urmeaza sa te trezesti in urmatoarea secunda. Poate nici macar nu existi. Tot ceea ce mintea ta a creat, este un corp deosebit de restul corpurilor pe care le-ai vazut, dar e exact acelasi model. Poate tu de fapt, cand inchizi ochii, esti altceva. Evadezi din inchisoarea aia din carne, oase si fluide. Esti pur si simplu TU. Si asta nu poate fi masurat, pentru ca infinitul nu are margini, nu stii unde incepe si unde se termina.

Asa ca imi permit sa il contrazic pe marele si cunoscutul italian. Eu as spune... "Daca vrei neaparat, masoara ceea ce este masurabil. Dar daca ceva nu este masurabil, inseamna ca nu trebuie sa fie masurat."

forget?

scrisoare catre cealalalt eu al meu:

ce mai vrei sa-ti spun si azi? ca am renuntat? ti-ar placea atat de mult sa auzi asta, dupa ce ai reusit sa ma determini sa o fac. poftim. am renuntat. si acum ce o sa faci? o sa-ti vezi de viata ta? o sa continui sa ma bantui zi si noapte, pana decid, eventual, ca trebuie sa te las in urma mea asa cum m-ai lasat tu pe mine? oare trebuie neaparat sa patesc ceva, ca sa-mi dau seama ca asta e alegerea cea mai corecta pe care as putea sa o fac? este oare un fel de masochism-insistenta cu care te rog, in gand, sa mai stai un pic? poate, de fapt, ar trebui sa te rog sa ma lasi in pace, macar de data asta. nu o sa mearga. pentru ca asa cum eu sufar de masochism, tu suferi de sadism. durerea mea iti provoaca placere. te legi de mine in felul asta demonic. te simti bine? te simti bine stand dupa colt si asteptand? ce astepti, sa te rog sa vi si sa o luam de la inceput? sa ne prefacem ca am sters din istoria noastra acele scene dramatice? ce vrei, sa insist iar si iar si iar? deja ai asteptat mult prea mult. iar eu am renuntat. poate prezenta ta era divina. de fapt nu poate, ci sigur, insa a sosit momentul sa cobor aici, pe pamant, si sa ma gandesc ca tu nu mai ai ce sa oferi, nu mai ai aptitudinea de a simti, spera sau crede in ceva. nu mai are rost sa astept sau sa sper ca iti vei aminti ce insemna candva tot ce te inconjura. nu mai are rost sa incerc sa ma acomodez cu fiecare stare cu care alegi sa ma intampini. nu ma pot obisnui cu aceasta alternanta dintre rece si cald.

nu mai pot sa te oblig sa privesti zi de zi, cat de mult iubesc un drog atat de daunator. nu mai am putere. nu stiu ce vreau acum.

nu stiu cum, sau daca o sa reusesc sa renunt sa incerc sa-mi fac loc printre toate gandurile astea, pentru ca de obicei gaseam o cale sa asez lucrurile dupa placul meu. nu stiu daca o sa fiu in stare sa alung acest obicei.

nu ma voi mai intreba ce e mai bine. o sa astept sa astepti, ca si pana acum, si poate intr-o zi o sa renunti sa mai astepti, sau o sa renunti. de tot.

si daca maine o sa ma rogi sa abandonez din nou aceste cuvinte, o sa regret ca le-am lasat sa se strecoare printre toate starile si amintirile frumoase, si o sa-mi para rau daca, cumva am reusit, fara voia mea, sa te trag dupa mine intr-o asemenea disperare.

si umblam in tenisi albi

Azi a nins mult. N-a avut nici un rost sa ma feresc de viscolul care oricum reusea sa patrunda prin orice. Am ales sa fiu din nou un copil, sa alerg si sa imprastii zapada cu picioarele fara o tinta precisa, sa rad si sa sar, sa ma asez pe jos si sa astept sa ninga peste mine. Puteam sa fac orice. Eram in propriul meu cap.

E trist cat de repede trece timpul si cum societatea ne invata ca trebuie sa crestem, atat de brusc. Nimeni nu se va maturiza, atata timp cat va avea amintiri, asta stiu sigur. Oricine zambeste in sinea lui la gandul ca odata, obisnuia sa creada in Mos Craciun. Nu ne interesa de unde vine zapada si prin ce procese de transformare trece. Noi doar ne bucuram de ceea ce ni se dadea, ne bucuram ca ea exista, si venea de acolo de sus, ca noi sa ne jucam a doua zi. Asta e fericirea pura, acceptarea ca totul este ideal exact asa cum e, de oriunde ar veni.

Nimeni nu mai alearga de unul singur, am devenit atat de slabi incat acum suntem nevoiti sa alergam impreuna.

Nu mai stim sa privim natura ca pe ceva divin, ignoram orice ne iese in cale pentru o pereche de pantofi sau pentru ca ne grabim sa ajungem undeva.

Nu mai sta nimeni degeaba. Ne-am transformat in niste mici si multi robotei, din ce in ce mai avansati, de la generatie la generatie, nu mai avem nevoie de aer, pasari, ploaie, soare. Avem devoie de balonul de plastic in care ne inchidem.

• Regret ca am lasat timpul sa treaca, ca s-ar putea sa fie ultima iarna adevarata, ca la anu', n-o sa mai existe copii, ci doar niste oameni mici.
• Imi pare bine ca am amintiri extraordinare.
• Imi pare bine ca am inteles multe lucruri, si ca eu inca pot sa alerg singura, fara sa stiu unde o sa ajung

Multumesc tuturor celor care sau pornit in aceeasi directie.

Ne intalnim acolo.

if we were a movie.

Daca eram intr-un film, acum, mi-ar fi spus ca nu-i nimic, asa e viata si mi-ar fi gasit o activitate. Ar fi tras de mine si m-ar fi dus in acel loc universal, departe, unde oamenii uita. Ca prin minune, uita tot. In filme, intotdeauna isi revin imediat.

Dar suntem in viata reala. Aici, unde a fi diferit e un defect urias, unde esti obligat sa traiesti asa cum vezi in reviste, unde trebuie sa ai probleme ca sa ai un subiect de conversatie dimineata, la cafea, unde trebuie sa iubesti asa cum ti-au explicat ai tai ca se face. In viata reala trebuie sa traiesti o drama. Asta e filmul nostru, o drama periculoasa, plina de scene intunecate si gri, unde ploua tot timpul si e nopate, se fumeaza si se bea pentru ca astea au ramas singurele placeri disponibile. In studioul asta n-ai voie cu vise, cu sperante, cu dorinte. Iti vor fi spulberate imediat. Trebuie sa inveti sa te descurci cu ceea ce iti dau ei. Cu sau fara talent, n-are nici cea mai mica importanta, oricine stie sa se prefaca.

Eu aveam filmul meu si nu era o drama. Actorii din filmul meu nu-mi cereau niciodata sa fiu ca ei. Ma iubeau, asa cum sunt eu, o ciudata cu ganduri mult prea absurde pentru a fi reale. Era un film, deci ce conta? Iar ei... erau actori. Nimeni, niciodata nu s-a prefacut atat de bine.

Dar erau si exceptii.

Eu iubeam in fiecare noapte. Si cateodata, si ziua. Eu chiar credeam ca fac... altfel si ca pot schimba ideea de drama, si cliché-ul pe care-l vezi peste tot, credeam ca pot transforma durerea provocata de dorul cuiva intr-o fericire profunda. Cat de oarba am fost? Cum de nu mi-am dat seama ca am incercat in zadar atatia ani? Cum de nu am realizat ca eu trebuia sa ma schimb mai intai de toate? Eu trebuia sa devin asa, sa ma transform in ceea ce-mi doream sa vad. N-am putut. Pentru ca ei nu m-au lasat. Probabil d-aia i-am si iubit atat de mult.

Era nevoie de prezenta mea, de dragostea mea, de gesturile mele, de cuvinte, de orice stiam eu sa fac, si cum as fi putut sa cer, in schimb, absenta si tacere? D-aia n-am reusit. Pentru ca traim in realitate. Am ajuns o dependenta, ca si ei, am ajuns acelasi om de peste tot. Cu aceeasi viata, cu aceeasi pasiune, cu aceeasi dorinta fizica nebuna, cu aceeasi nerabdare de a atinge persoana de langa mine si de a fi atinsa, pentru a ma asigura ca existam cu adevarat.

Dar daca eram intr-un film...

people have their kind of love to give, not our kind.

Noi, oamenii. Suntem niste fiinte tare ciudate iar mintile noastre sunt toxice si poluate in fiecare zi cu ceva nou. Acolo, in cap, se aduna toate relele posibile, nicaieri altundeva. Nimic nu apare dintr-o data, totul se naste si se transforma acolo, pentru ca ochii nu fac altceva decat sa detecteze obiectele. Mai departe, povestea continua in mintile noastre. Daca am lua totul asa cum ni se da, fara sa prelucram toate informatiile, am fi pur si simplu niste oameni fericiti. Dar am ales sa ne punem intrebari, sa cautam explicatii, sa gasim tot felul de intrebuintari pentru orice observam in jurul nostru. Cand ne gandim la o masa, ne imaginam un obiect pe care pui o farfurie. Nimeni nu mai vede o bucata ordinara de lemn, absolut nefolositoare. Am putea trai fara ea, asa cum am putea trai fara o multime de alte obiecte. Avem nevoie de pat, ca sa dormim, dar de ce? De unde atatea fite, de ce atatea dorinte inutile? Sunt sigura ca am putea supravietui avandu-ne doar pe noi insine.

Problema grava apare atunci cand ne dam seama ca nici asa nu merge. Ca sa putem duce viata asta, pe care cei mai multi o considera grea si plina de aspecte neclare, avem nevoie de alte persoane langa noi. Viata nu e grea deloc,ea e doar existenta propriuzisa. Greutatile sunt niste dorinte neimplinite.

Daca avem ceea ce ne dorim, de la inceput, ne simtim bine, dar nu putem fi 100% fericiti, pentru ca pe masura ce lumea si viata progreseaza, apar alte vise. Vedem la altii-vrem si noi. Ii vedem pe ei fericiti-sigur asta e cheia, ne trebuie si noua ce au ei. Daca nu suntem impliniti din toate punctele de vedere, s-a dus toata buna dispozitie, cu toate ca daca stam sa analizam un pic, totul este banal. Nu avem nevoie de nimic de fapt. Este doar o basina, o pretentie, o fita, o dovada de egoism.

Nu stiu cand o sa acceptam asta si nu stiu cand o sa incetam sa cautam solutii pentru toate aceste 'probleme'. Nu stiu cand o sa fim suficient de puternici, cand o sa realizam ca tot ce facem noi aici este o subapreciere incurabila, ne simtim slabi si refuzam sa credem ca putem trai oricum, cu sau fara ce vedem la televizor, pe strada sau la parintii nostri care ne-au umplut capu cu atatea tampenii. Vrem o forta mai puternica decat noi, si ne punem atata speranta in ea, incat ajungem sa fim siguri ca ne poate da orice. De ce nu ne da? Nu exista. Noi suntem. Nu trebuie decat sa ne descoperim pe noi insine.

Vrem iubire, vrem sa fim impreuna cu altii, vrem sa ni se spuna cat de importanti suntem, si cum s-ar sfarsi o lume intreaga fara noi. Hai sa ne oprim si sa observam ca noi nu iubim, cu adevarat, si nu putem cere altcuiva sa minta asa cum mintim noi. Totul este ireal de fals. Nu putem accepta ca iubirea adevarata este una singura, indiferent prin ce mijloace alegem sa o definim. Nu vei iubi niciodata "ca un prieten" sau "ca nu parinte" atata timp cat iubesti cu adevarat. Niciodata nu o sa conteze relatia pe care o ai cu altcineva, cand ai cunoscut sentimentul asta indescriptibil. Vrem atat de multe... Vrem sa ne iubeasca asa cum ii iubim noi, fara sa ne gandim macar un pic, ca nu conteaza deloc felul in care o spune sau felul in care o exprima, sau locul spre care se duce aceasta iubire.

Daca eu te iubesc pe tine cu adevarat, iar tu iubesti un copac cu adevarat, ce pretentii am mai putea avea unul de la altul? E aceeasi dragoste, care se indreapta spre lucruri diferite. Este un singur sentiment, si primul lucru pe care trebuie sa-l stim este ca exista doar pentru noi si nu pentru celalalt. Noi ne simtim bine daca iubim, noi stim cat de extraordinar e sa te simti asa. Ce treaba avem cu celalalt? Lasa-l sa iubeasca ceea ce a ales, nu-l forta sa se prefaca pentru tine. Nu veti fi fericiti impreuna asa niciodata. Daca combini dragostea ta cu a celui de langa tine, si daca se intampla sa existe acolo, in suflet, cu adevarat, daca reusesti sa accepti si sa vezi frumusetea acestui fenomen, inseamna ca ai reusit sa gasesti forta aia pe care o cautai mai presus de tine insuti.

Am ales sa suferim. Sa fim egoisti. Sa avem o uriasa impresie ca nu putem trai unul fara celalalt, ca nu putem merge mai departe daca sentimentul nu este reciproc si concentrat in acelasi punct, ca nu vom fi niciodata fericiti daca nu avem aceeasi conceptie. Gresit. Trebuie sa acceptam ceea ce avem, lumea e frumoasa atata timp cat reusim sa recunoastem ca nu ne iubim intre noi neaparat, ci iubim o stare de bine, pe care o putem gasi in orice lucru simplu. Daca iti place atat de mult sa fi cu cineva, ramai asa, pastreaza-ti starea aia, si nu merge mai departe, nu cauta sa-l determini sa aranjeze viitorul de unul singur, nu-l forta sa faca nimic. Daca vrea sa plece, nu-i nimic, o sa se intoarca, daca nu se intoarce, fi fericit ca exista acolo, undeva.

De ce e asa imposibil?

603 words

Povestile pe care le vad zilnic scrise pe miile de fete din jurul meu m-au ajutat sa ajung la concluzia ca nu e chiar atat de greu sa le citesti si sa-ti amintesti de tine insuti. Sunt anumite actiuni simple pe care le vedem, schimburi de dialoguri, o iubire neconditionata si evidenta a unui parinte fata de copilul lui, o bataie pe umar. Fractiunea de secunda in care privim toate astea, e cea pe care decidem sa o pastram permanent undeva, si e exact ca o poza alb negru, o scena de care ne vom aduce intotdeauna aminte cu placere. Nu trebuie sa le analizezi toate miscarile, e de ajuns sa te uiti in ochii lor, la expresia fetei sau la zambet, si atunci o sa stii daca e vorba de fericire sau de tristete, dor sau nerabdare, furie sau intelegere. Si vei stii, aproape instantaneu, daca profunzimea acelui sentiment va ramane pentru tine o amintire placuta sau nu.

Nu cred ca suntem chiar atat de diferiti pana la urma. Semanam, in ciuda istoriei sau fenomenelor care s-au produs in mintile noastre, traumelor sau bucuriilor. Fiecare dintre noi a trait, cel putin o data, un sentiment asemanator, poate chiar identic, fiecare a iubit, si multi dintre noi am pierdut. Vi s-a intamplat vreodata sa treceti pe langa cineva necunoscut, pe strada, si sa observati o privire patrunzatoare sau o fata expresiva? Probabil aceste doua detalii sunt de ajuns pentru a demasca un sentiment. Si de multe ori, il gasesc si la mine, in acelasi timp. De multe ori ma opresc si ma uit, cateva secunde, in niste ochi complet straini, dar care spun atat de multe, incat ajung sa ma intreb daca ne cunoastem de undeva, sau daca reflexia mea s-a hotarat sa iasa din oglinda. Si parca si acei ochi stiu, si ei se uita la mine la fel cum ma uit eu, si stiu. E ciudat sa te simti atat de bine inteles de un strain.

Nu te-ai surprins niciodata sorbind iubirea emanata prin toti porii unor oameni fericiti peste masura? E minunat, atunci cand e adevarat. Nu poti sa nu zambesti. Nu poti sa nu-ti amintesti ca si tu ai simtit asta candva, sau ca o simti chiar in acest moment si nu poti sa nu-ti doresti sa o simti din nou. Exista si acele scenarii in care fericirea lor este cea mai mare singuratate a ta. Cand ii vezi pe ei cu un lucru pe care si tu l-ai avut odata, iar acum nu-l mai poti repara. Dar totusi zambesti, cunosti placerea deosebita pe care ei o traiesc.

Pe langa oameni, sunt si locuri. Un obiect, mic, prafuit, ciudat, extrem de valoros acum, pe care daca il atingi, iti declanseaza automat o amintire, iti trezeste o stare incantatoare, iar in capul tau ruleaza un film intreg. Ca si cum ai trece printr-o poarta a timpului, te arunca undeva in trecut, intr-o atmosfera calda si calma, luminoasa, cu o muzica linistitoare pe fundal. Si atunci te vezi pe tine, tinand in mana acelasi obiect mic, care atunci era lipsit de valoare.

Acest fenomen este cel care ne reduce disperarea cand ni se face dor. Putem atinge orice, si suntem acolo, cu o persoana draga sau intr-un loc perfect.

Iar acum, cu toate astea, ma intreb cine sunt eu. Pot fi oricine vreau. Pot trece prin fata casei tale chiar acum. Sau poate de la mine cumperi cafeaua de dimineata. Pot fi chiar si in mai multe locuri, in acelasi timp. De ce? Pentru ca sunt o stare, intr-o multime de corpuri, cu o multime de mijloace de a o exprima.

[nu am stat sa numar cele 603 de cuvinte.]

days of our lives

Care este scopul nostru in viata? Motivul pentru care traim, mergem, respiram, pentru care cateodata avem accidente, cateodata castigam bani sau ne indragostim. Care e? Consideram greselile lectii de viata si asteptam un rezultat, o schimbare, din momentul regretului pana... pana cand? Schimbarea nu apare de multe ori. De ce? Ramanem aceiasi oameni, ramanem cu acelasi caracter. Si, deci, ce am invatat din aceasta greseala? Nimic.

Credem ca prostii in noroc si in ghinion, poate mai mult in ghinion decat in noroc, pentru ca noi nu am invatat sa apreciem lucrurile bune care se intampla. Luam in vedere si pastram in minte numai greutatile si porcariile, apoi ne plangem ca ni se intampla numai noua.

Faceti un test. De dimineata pana seara. Notati undeva, clipele in care va simtiti cu adevarat fericiti si recunoscatori pentru asta, si clipele in care va plangeti si va cacati pe voi. Eu asa mi-as calcula viata.

Nu luam niciodata in seama acei oameni care ar da orice, care ar face orice, pentru o locuinta, o familie, sau poate o luna in plus de viata. Noi nu vrem decat bani, un job d-ala ca lumea, o masina misto si poate, cateodata, vrem sa ne indragostim, ca sa fie complet. Iar la sfarsit ne intrebam unde am ajuns cu toate astea si la ce ne-au folosit. Fortam lucrurile atat de mult, vrem cu atata ardoare sa ni se intample, incat refuzam sa asteptam momentul potrivit. Le fortam sa existe cand si unde nu trebuie. Uitam sa gustam cu adevarat din ele. Pentru ca nu simtim nimic. Nu vedem nici un rezultat.

Daca am lasa totul asa cum e, fara sa intervenim, fara sa regretam, fara sa ne dorim altceva, poate ca, intr-adevar rutina ar disparea complet si fiecare om ar fi unic. S-ar putea ca unii sa existe pentru bani, altii pentru dragoste, altii pentru nimic, sau poate pentru a face viata senina altcuiva.

Stam si ne rugam la dumnezeu sa ne lumineze, sa ne ajute, sa ne schimbe. Ati simtit ceva vreodata? Unii n-au simtit. Pentru ca toate acele chestii pe care tu i le ceri, le poti face singur, fara ajutorul unei puteri mai mari ca tine. Eu nu cred in dumnezeu, cred in oameni. Te-ai gandit vreodata ca poate, pur si simplu, nu e timpul sa te schimbi? Nu e momentul sa primesti ceva. Trebuie mai intai sa treci de ceea ce ai deocamdata. Apoi, poate, vei reusi sa mergi mai departe. Singur. Ne petrecem viata cu gandul la rai si la iad. Vrem sa fim buni, ca sa ajungem in rai. Ce povesti de adormit copiii... Asa ceva nu exista. Iadul este pe pamant. Raiul este momentul in care mori, si sufletul tau e pur si liber. Asta e toata filosofia.

Deci, pentru ce traim? N-o sa stim niciodata, poate n-o sa stim nici macar in ziua in care parasim lumea. Existam pentru ca asa trebuie, pentru ca altcineva nu ar fi putut fi niciodata in locul nostru, pentru ca suntem perfecti exact asa cum suntem, cu caracterul pe care-l avem, cu fata pe care o avem, cu tate, fara tate, cu p**a mare sau mica.

Cea mai mare provocare pe care o intalim este acceptarea. Trebuie sa fim de acord cu tot ce traim si cum. Trebuie sa vedem pierderile ca pe niste inlocuiri. Ai pierdut ceva, dar ai castigat altceva. Ai avut o zi proasta, deci vei avea o noapte linistita, pentru ca esti obosit acum. Ai pierdut persoana pe care o iubeai cu adevarat? Gresit. Ea te-a pierdut pe tine. Si asa se leaga tot.

Suntem aici ca sa observam si sa ne placa filmul, pentru ca este extraordinar.

sa tinem cont de faptul ca eu am o zi proasta acum.

poate mai incolo o sa fie o zi buna.

pretuiti ceea ce vi s-a dat.

home is where your heart is

22:30. seara, tarziu, dupa sirul de petreceri cu aceiasi invitati de aproape 10 ani, cu inceputul previzibil, neintelegerile de riogare si finalul jegos. la fel, in fiecare sfarsit de decembrie. absolut nimic nou. deschise incet usa de la intrare si-si privi bocancii acoperiti cu un strat superficial de zapada. se descalta si ii arunca undeva, pe presuletul vechi de la intrare, intins acolo, asteptand talpile tuturor pline de flegme si rahat de caine. se intreba cum e sa fi presul de la intrare. cel putin de doua ori pe zi, sa te calce toti in picioare, sa se stearga pe tine, ca nu cumva sa murdareasca mocheta sau parchetul, sa nu-si strice imaginea si eleganta, sa nu inceteze nici macar o secunda sa-si inchipuie ca din clipa-n clipa, pot suna la usa cei de la 1001 Case. parca totusi vedea asemanarea dintre el si materialul dreptunghiular care zacea batatorit la picioarele lui.

22:45. fumul se ridica incet, suav spre tavan, din scrumiera, si neavand unde sa se duca, se lovea de un perete rece pe care abia astepta sa-l imbratiseze. oare cum era sa fi scrumiera? sa-si infiga toata lumea degetele murdare, mirosind a tutun, in tine. sa te scape pe jos, sa te sparga la vreo petrecere, in urma consumului excesiv de alcool. sa te pateze cu praful ala inecacios si aspru. daca scrumierele nu suporta nicotina? nu s-a gandit nimeni la asta.

23:00. ce poveste tragica. ce schimbari bruste. ce nenorocire. ce ipocrizie. ce extreme. ce amintiri. ce gol imens...

23:01. ea vine acasa. el uita cum se simte presul de la intrare. sau scrumiera.