How do we define happiness?

Nu-i asa ca momentele in care afli ca trei persoane din o mie te urasc, sunt cele mai incredibile?

De ce? Pai, sa vedem.

Tin minte ca acum ceva timp, nu imi trecea prin cap ca exista si oameni care nu ma pot accepta si aprecia asa cum sunt. Eu stiam doar ca sunt de acord cu toata lumea si in acelasi timp cu nimeni, ii provocam la discutii lungi si interesante, apoi ne desparteam cu zambetul pe buze asteptand sa ne intalnim din nou.

Astazi, oamenii au evoluat. Si-au dat seama ce inseamna sa ai in fata o persoana cu o parere proprie si cu un punct de vedere imposibil de rasturnat. Nu le-a placut si s-au retras, alegand cea mai simpla metoda posibila: tacerea deplina. De la tacerea deplina, si-au dezvoltat si imaginatia. Au inceput sa-si micsoreze sufletul. Au inceput sa se prefaca, sa se enerveze, sa deteste, apoi sa urasca.

La inceput m-am intrebat de ce. Apoi mi-am dat seama ca nu ma intereseaza. Pentru ca eram si sunt aceeasi persoana cu aceleasi ganduri si pareri. Deci, cu ce ma afecteaza pe mine?

Dupa ceva timp am mai adaugat mici si extrem de importante detalii la concluzia mea. Sunt fericita. Bine. In majoritatea timpului, eu sunt o persoana fericita. Iubesc viata. Imi place sa rad si sa ma simt bine. Nu reusesc sa imi amintesc foarte clar momentele grele. Iert usor. Uit clipele pierdute fiind nervoasa sau trista. Adun toate zilele bune. Nu stiu sa ma supar pe cineva cu adevarat. Habar nu am. Conteaza? Am realizat ca da, conteaza, si conteaza mult, intr-o lume in care copiii se sinucid la 12 ani, in care plangem pentru ca nu stim sa pierdem, purtam pica si respingem orice tentativa de a zambi, intr-o lume in care oamenii simt nevoia sa se razbune. Conteaza.

Asta este diferenta dintre noi, cei fericiti, si ei, oamenii. Asa ne deosebim. Ei vor sa ne traga in jos si incearca si incearca si incearca degeaba, pentru ca nu vor reusi niciodata. Ei nu spera. Ei nu vor nimic de la viata asta de cacat. Ei concureaza. Ei sunt in permanenta cu ochii in curtea vecinului.

Iar noi ii iubim pentru ceea ce sunt. Noi ne uitam in jos, la ei si incercam sa le dam macar putin din ceea ce avem. Iar ei, fraierii, nu vor sa primeasca. Ei nu cred in asa ceva.

Asa ca, va rugam, continuati sa ne respingeti. De fapt, tot ce faceti e sa ne impingeti mai sus, din ce in ce mai sus.

Deci, ce e fericirea?

Puterea de a zambi si pentru ei, chiar daca nu merita.

A accepta ca in viata trebuie sa castigi, dar sa si pierzi.

A pretui castigurile si a vedea pierderile ca pe un alt fel de castig.

Credinta ca totul este posibil, doar daca vrei. Daca nu esti sigur ca vrei, nu-i nimic. Nu trebuie neaparat sa ai totul.

A iubi.

Inner Demons

Ce se intampla cu noi atunci cand suntem tristi? De ce ne simtim atat de sfarsiti? Ce ne face mintea? Multi dintre voi nu ati fi de acord cu mine si stiu asta, dar eu o sa dau cel mai simplu raspuns pe care l-am descoperit pana acum: mintea exista, cu asta se ocupa ea si asa ne distruge.

Acum mult timp mi-am pus o intrebare: Ce-ar fi daca am lua-o de la capat? Daca ne-am naste din nou, fara minte, fara mama, fara tata si fara personajele din viata noastra care ne-au aratat ce e aia masa, ce-i o furculita, un cutit, un pat, un telefon si cum se folosesc ele. Sa traim fara sa stim sa vorbim, sa mergem sau sa citim, si fara sa ne ajutam de obiectele din jurul nostru. Fara ganduri si fara stari, ci doar cu instinctele si dorinta de a supravietui. Fara limite, fara reguli, fara constiinta, fara responsabilitati, fara dorinte, fara planuri de viitor. Pur si simplu sa existam.

Sa simtim cu inima, cu sufletul, si nu cu creierul. Creierul judeca si aranjeaza informatiile in asa fel incat sa ne trezeasca la realitate cu un "ding ding, eroare, n-ai nici o sansa." Bullshit. N-avem nevoie de imposibilitati, de dezamagiri, de gandurile alea care incep cu "da' daca nu...?" De fapt nu avem nevoie de "nu", deloc. Sentimentele nu se pot analiza. Rationamentul si logica trebuie sa dispara, iar gelozia si posesivitatea sa-si piarda semnificata. Daca am iubi cu adevarat, nu ne-ar interesa daca sentimentul e reciproc. Am fi incredibil de fericiti. Am fi dependenti de iubirea in sine, si nu de un oarecare "el" sau "ea". Pentru ca pana la urma, astia sunt oamenii de langa noi. Niste "oarecari". Niste oameni obisnuiti. Ceea ce simtim noi pentru ei ii face sa para speciali, insa doar in ochii nostri. E doar o iluzie ca exista persoana perfecta. Nu ar fi minunat daca nu ne-am dori nimic in schimbul dragostei pe care noi o oferim lor? Daca nu am astepta sa fim tratati la fel, iubiti la fel, doriti la fel, visati la fel de mult? De ce nu putem iubi un copac sau o foaie de hartie? Sau un lemn, un plastic, o piatra. "E o prostie", asta zicem toti. Dar cine a incercat cu adevarat sa se indragosteasca pur si simplu, dintr-o data, brusc, pentru ca asa a vrut el? Cine a incercat sa iubeasca singur, fara existenta unei alte persoane in viata lui? E acelasi lucru. Nu exista mai multe tipuri de iubiri. E unul singur. Nu iubesti ca un prieten un alt prieten, sau ca un barbat, o femeie. Simti doar, si atat. Vrei fericirea lor, nu a ta. Te simti bine tu, pentru ca ai descoperit ceva atat de frumos. Iar ei, sunt cei care tocmai au devenit speciali.
Dar mintea strica toate astea. In mintea noastra, intotdeauna vor exista acele reguli absurde pe care le vom respecta.

Tot mintea e cea care creeaza problemele si rezolvarile lor. Se aseamana foarte mult cu virusii si antivirusii. E o pierdere de timp, o inutilitate care schimba stari si relatii pentru... un nimic. Ne gandim la viitorul indepartat si nu ne place, ne e frica de moarte, de singuratate, de lipsuri si neajunsuri, dar uitam ceva esential. Noi existam acum. Nu mai incolo. Nu ieri, nu maine, ci acum, si acum e perfect.

Viitorul e urat doar pentru ca ne gandim prea mult la el. Pentru ca ceasul asta enervant care ticaie, ne invata sa avem tot felul de asteptari, care nu se vor implini intodeauna. Nu putem astepta viata de maine, in timpul de astazi. E ca si cum te-ai chinui sa rezolvi o ecuatie de gradul 2 in clasa I.

Mintea inventeaza stari. Ne invata cum sa regretam, cum sa ne para rau. Nu ne lasa sa traim. Ne spune cateodata ca suntem bolnavi, sau nebuni, sau urati, sau frumosi, sau prea grasi, ca avem treaba acasa, ca nu am mai vazut-o de mult pe matusa ioana sau ca trebuie sa cumparam paine pe care sa o mancam chiar daca nu ne e foame. Alt cacat. De ce, de unde pana unde, cine zice?
E ca un reflex. Nu traim decat pentru nimicuri, apoi ne plangem ca viata e monotona, ca suntem obositi, ca avem par alb si ca nimic nu e cum trebuie. Si ceea ce e mai tragic, e ca nimeni, niciodata, nu ne-a spus ca trebuie sa facem toate astea.
Mintea distruge.

Astazi

"E posibil sa avem totul pornind de la nimic?"

Ochii i se obisnuira cu intunericul si incepu sa-i desluseasca incet incet silueta. Era langa el, ii putea observa profilul perfect conturat in lumina slaba care venea de afara. O simti intorcandu-se, iar respiratia ei calda ii mangaia fata.

"Ce faci?"

"Nu pot sa dorm."

"Nici eu."

Dupa ani de zile in care fericirea a refuzat in mod constant sa se lipeasca de viata lui, astazi totul era perfect, apoape ireal. Ii era greu, imposibil sa creada ca in sfarsit a aparut un suflet care sa-l inteleaga si sa-l accepte asa cum e. De data asta stia ca putea face orice, avea voie sa zambeasca in fiecare ora din zi, avea voie sa greseasca si sa ramana, totusi, un om bun, avea voie sa planga, dar astazi nu mai avea motiv.

Astazi avea un singur univers, numai al lui, cu un singur nume. Celelalte nimicuri incetara dintr-o data sa mai existe, atat de brusc, incat acum se simtea gol, intr-un infinit propriu. Si era bine, era frumos, cald, usor. Plutea cu ochii inchisi spre viata pe care si-a dorit-o tot timpul.

Ii stranse mana in mana. Astazi trebuia sa fie sigur ca nu o pierde. Nu era pregatit pentru asta. Dar ea era acolo, si acolo trebuia sa fie. Ochii, parul, zambetul, imbratisarile, sarutul, toate erau pentru el.

Noaptea se transforma incet incet in zi. Inca o privea, cum se intinde adormita spre el. Intunericul se termina, iar astazi urma sa fie soare. Si "astazi" urma sa devina "mereu" , in fiecare zi, de parca toata viata lor ar fi fost o singura ora fara sfarsit.

"Da. E posibil sa avem totul pornind de la nimic."

Sunny dawn

Sunt oamenii de care ti-e dor cand nu sunt alaturi de tine.

Pe care nu ti-i poti scoate din minte indiferent ce ai face.

Cei pe care ii simti prezenti in toate visele tale chiar daca nu ii vezi.

Pe care-i iubesti.

Pe care-i cauti in toate povestile pe care le intalnesti.

Oamenii care intotdeauna vor avea un loc asigurat in sufletul tau.

Care te ridica cu un singur cuvant.

Care te fac sa zambesti si sa te uiti in gol.

Cei pe care ti-i amintesti mergand spre casa.

Cei pe care-i astepti.

Aceiasi care cateodata te fac sa suferi fara sa stie.

Sau care se gandesc la tine mai putin.

Poate cateodata nu te viseaza.

Sau fac lucruri neasteptate.

Si se intampla sa nu se intoarca atunci cand vrem noi.

Ci atunci cand trebuie.

Si atunci nu mai ai nevoie de nimic.

Atunci cerul reapare, si iti iei zborul.

Nu-ti doresti decat sa-i privesti ore in sir.

Si sa zambesti fara motiv.

Sa simti fericirea cu adevarat.

Sa uiti sa mananci.

Sa iubesti iar, si iar, si iar.

Sa nu fie important cum arati.

Sa nu raspunzi la telefon.

Sa nu te uiti la ceas.

Sa imbratisezi.

Sa fie aceeasi zi la nesfarsit.

Sa nu existe noapte sau dimineata.

Frig sau cald.

Ploaie sau soare.

Duminica sau luni.

Si nimic altceva sa nu mai conteze.

Absolut nimic.

Asa cum am mai spus inainte, exista la un moment dat, in viata ta, o zi speciala. Te trezesti intr-o dimineata si realizezi cat de inutila a fost aceasta actiune. Clipesti de doua trei ori si te ridici din pat. Apoi te intrebi de ce, pentru ce, pentru cine.

Deschizi mecanic usa de la baie si te pisi. Chiar daca nu iti vine. Te pisi, din reflex. Te speli pe dinti si te indrepti spre aragaz cu ochii lipiti de somn, si faci o cafea, doua. Te imbraci cu ce-apuci si pleci pe usa grabit. De ce? Degeaba. Pentru ca pentru tine nu o faci. Tu nu vrei nimic din toate astea, vrei doar sa stai si sa-ti plangi de mila, dar timpul nu te lasa. Constiinta iti ordona pe un ton diabolic sa traiesti. Asta pentru ca nu esti singur, mai sunt vreo 3-4 pe langa tine pe care vrei sa-i vezi zambind macar o data. Aia 3-4 carora le pasa. Cel putin asa crezi tu.

Adica asa credeai tu, pana sa vina ziua aia "speciala". De multe ori nu e asa. De multe ori tu traiesti, respiri si te bucuri pentru ei, iar ei se uita fix la tine si se-ntreaba "de ce-mi zambeste idiotu' asta asa frumos?". Dar lasa-i. Ce stiu ei? Nu stiu nimic.

Nici ca-ti faci griji.

Nici ca te gandesti non stop, incontinuu si fara oprire la ei (nu e pleonasm in acest caz).

Nici ca plangi pentru ei.

Nici ca razi pentru ei.

Nici ca zambesti cand ei zambesc.

Nici.

Nimic.

Si nu mai vrei inca o data. Nu mai vrei sa-ti faci planuri care niciodata nu vor exista cu adevarat, lumi ireal de perfecte si vise imposibile, nu mai vrei sa-ti aduci aminte de vara si de zilele alea extraordinare. Vrei doar sa stai cu tine, in prezentul tau grotesc, cu ochii inchisi, fara sa vezi nimic, fortandu-te sa crezi ca nu mai ai lacrimi pe care sa le consumi.

Si uite-asa, ziua ta speciala apune, lasandu-te in urma cu un gust amar si cu gandul ca nu mai ai ce sa-ti doresti.

Where do we go?

De ce exista cuvinte, daca nu ma pot exprima folosindu-le? Cu toate astea, e coplesitor sa pastrez o stare atat de puternica.

So... Ok. Am inceput bine.

Sunt distrusa, surprinsa in cel mai neplacut mod posibil, dezamagita, sunt oricum, numai fericita nu.

Nu mai vreau sa vad, nu mai rezist nici o secunda intre voi, ma dor ochii, ma doare pieptul, ma doare sufletul.

Am inteles, la inceput. Ingerii sunt si ei oameni. Niste oameni perfecti, si totusi, oameni, ca si noi. Dar aripile tale au fost atinse. Cand zburai, un curent te-a luat si te-a dus departe. De ce te-ai izbit? Iti zic eu. Dragostea te-a orbit. Din cauza ei te-ai indreptat cu usurinta catre nepasare si inconstienta. Nu mai vezi nimic altceva. Nu ai vazut nici zidul din fata ta. Si uite ca acum ai cazut, si ai tras in jos dupa tine tot ce era.

Tu ce-ti doresti? Fericire? Iubire? O casa? Un papagal? Un copil? O barca? Un frigider nou? Si cand le vei avea, te vei opri, sau vei cere mai mult? Nu. Iubirea doare. Casa... Te vei plictisi de ea. Papagalul moare. Copilul creste. N-o sa-ti mai placa de el. O sa-ti faca probleme. Barca se scufunda. Iar frigiderul... Bine. Pe el poti sa-l pastrezi. Dar fericirea ta o sa dureze? As fi chiar atat de nesuferita, daca as spune cat de mult vreau sa aud un "nu"? Dar asta imi doresc pentru tine, acum. Sa nu-ti creasca aripi noi, ci sa te zbati jos, pe pamant, la radacina unui copac, implorand moartea sa-ti curme durerea. Imi doresc sa simti cum te dor ochii de la atata dragoste impura si poluata. Sa te doara pieptul si sufletul, asa cum ma doare pe mine.

Egoism. Asta stiu si asta pot. Si, la naiba, recunosc! E incredibil de satisfacator sa fii rau dupa ani intregi in care ai incercat sa accepti totul asa cum ti se da, ca la restaurant. Ca un prost care tace cand i se aduce supa de pui in loc de supa de rosii. Exact asa am fost. Si cred ca a venit momentul sa urlu: "Nu asta am cerut!" Dar stiu ca e degeaba. N-o sa se schimbe nimic.

Imposibilitatea imi patrunde in creier din nou. Si e atat de rau. Si daca as putea sa ma bucur pentru ceea ce simt, si nu sa fiu dezamagita de ceea ce nu am, ar disparea ideea asta infioratoare. Dar nu pot, nu acum.

Ce urmeaza sa se intample cu mine? Poate ca o sa merg pe langa copacul de mai sus si o sa te gasesc acolo... Sau poate nu. Sau poate da. Si poate te iau in palma. Sau pot sa te calc, sa te strivesc. Sau pot sa nu te observ. Sau pot sa te ignor. Cine stie?

O sa ramai un inger, chiar si fara aripi. Iar daca o sa te calc in picioare, n-o sa simti. Pentru ca iubesti, d-aia. E uimitor cum nu te pot distruge. In schimb, tu pe mine, da.

Ma intreb... De ce insisti atat de mult sa-mi deschizi ochii, cand eu vreau sa-i tin inchisi? De ce faci toate astea?

Ai distrus tot. Nu-ti pare rau, stiu. N-are nimic. O sa dispara toate astea intr-o zi, sper ca nu prea tarziu.

Pana atunci... Daca esti un inger, atunci inseamna ca stii, si ca in adancul sufletului iti doresti altceva. Si totusi, dupa tot ce a fost, e si va fi, dupa tot ceea ce nu cred ca merit sa mi se intample, stau si ma gandesc... dar daca nu esti?

un cer plin de stele si caldura frigului din septembrie

E o stare nedefinita. O trecere brusca de la dor la tristete si de la tristete la speranta. Imi e dor de vara. De soare, de luna, de stele, de iarba verde, de apa rece, de tot nimicul pe care l-am facut. Imi lipseste. Stiam ca o sa-mi lipseasca. Tocmai d-aia am ales sa fac un nimic. Pentru ca daca faceam un tot, ar fi insemnat sa-mi fie dor de multimea lucrurilor care il compuneau. Asa, mi-e dor doar de nimic. Are vreun sens? Bineinteles ca da. Nu am prea multe de insirat. E pur si simplu realizarea existentei mele si atat. A fost suficient.

Nimicul il poti avea oriunde te-ai duce. Cu toate astea, acum nu mai am nevoie de el. Aici nu mai am nevoie de el. Mie-mi trebuia acolo. L-as fi tinut in palma ani intregi, poate pana la sfarsitul vietii si l-as fi pastrat in singurul loc in care il iubesc atat de mult.

Si totusi, cei 3 monstruleti ai vietii mele monotone si previzibile (Responsabilitate, Constiinta si Dependenta) m-au facut sa ma detasez de fericirea mea neinteleasa de prea multi oameni. Asa ca acum sunt aici, unde mi-e dor de absolut nimic. A urmat apoi sentimentul coplesitor ca timpul e ireversibil, si ca niciodata nu voi mai avea ceva atat de minunat. Nu-mi ramane decat sa astept.

Numai ca, in asteptarea mea s-au strecurat toate relele pe care le-am dat la o parte. A revenit dorinta de a cunoaste, realitatea cruda, au revenit oamenii, demonii, societatea. A disparut speranta, au disparut visele, imaginatia, toata lumea mea perfecta si tot nimicul. Si toate astea m-au doborat in doar cateva ore.

Te-as fi intrebat ce faci. Mi-ai fi raspuns "bine". Tocmai d-aia ma bucur ca nu am intrebat. Si stii de ce? Pentru ca eu nu faceam bine. Si nu puteam accepta fericirea ta in clipele mele de disperare. Am asteptat sa revin cu picioarele pe pamant si cu capul in nori, iar acum nu ma mai intereseaza ce faci. Am avut un moment de regasire. Mi-am dat seama ca am de ales. Pot trai ca si pana acum, sau pot regreta ca a trecut timpul. Iar eu nu vreau sa regret nimic. Vreau sa gasesc si sa culeg tot ce e mai bun de peste tot, indiferent ca asta inseamna un tot sau un nimic, aici sau acolo, acum sau atunci. Stiu ca am avut ceva perfect si mai stiu ca asta dureaza mult. Nu conteaza altceva, detaliile care au capacitatea de a distruge un vis sau o viata nu sunt importante absolut deloc. Sunt doar niste detalii, iar pentru mine conteaza nimic.

Si acum, in ciuda amestecului de sentimente si stari pe care le-am trait in ultimele doua zile, am senzatia ca asteptarea mea a meritat. Totul revine incet incet la normal si nu va trece mult pana cand dorul de nimic va fi cea mai placuta amintire.

A. Si mai e ceva.

Dar conteaza.

Stii ce-am crezut? Am crezut ca nu conteaza. Ba nu. Am crezut ca nu mai conteaza. Ca nu mai contez.

Ma uitam la tine si vedeam o persoana pe care o cunosteam atat de bine si pe care nu o cunosteam deloc in acelasi timp, iar asta ma facea sa-mi fie dor de tine ca naiba. Te priveam si zambeam in sinea mea si imi aminteam de tine, imi aminteam cum niciodata nu mi-ai reprosat nimic, de discutiile lungi si cum ajungeam impreuna la o concluzie de fiecare data. Cum stateam ore in sir nefacand nimic si ce mult ne placea, si ma intrebam cum, de ce si ce te-a facut sa pui capat acestor lucruri atat de brusc. Ai lasat tot ce iubeai sa se evapore ca si cum n-a existat nimic niciodata. Ca si mine. Nu intelegeam cum ai putut sa uiti totul atat de repede si de usor, sa opresti niste sentimente incredibile. Nu am inteles niciodata si nu inteleg nici acum. Iar asta ma facea sa nu-mi mai fie dor de tine. Vroiam sa plec si sa nu ma mai intorc niciodata.

Pentru ca erau zile pentru noi, ca atunci, si zile in care abia daca te uitai la mine doua secunde. Bineinteles, eu eram in fata ta, pregatita sa-ti arat cat de mult... exist. Si cand nu mergea, gaseam alte persoane care au stiut tot timpul. Ma intorceam intotdeauna, insa. Nu stiu de ce. Nu aveam alte refugii.

Pentru mine deja erai alt om, cu care eu m-am conformat in scurt timp, intelegand ca nu mai e cale de intoarcere si incercand sa te evit cat mai mult posibil. Erai o fiinta slaba, manipulata, corupta, iar creierul tau era demult spalat, curat si gol, in asteptarea injectarii noilor informatii si amintiri in care eu nu mai aveam ce cauta.

Dar apoi mi-am dat seama. Pentru tine niciodata nu a incetat sa conteze, sa mai conteze sau sa contez. Esti aceeasi persoana pe care am iubit-o dintotdeauna, fara sa ma intereseze calitatile sau defectele. Nu te-ai schimbat. Te-ai ascuns doar... Am inteles acum, cat de mult regreti masca pe care o ai peste adevarata ta fata. Crezi ca e prea tarziu si vrei sa ne arati ca ai puterea de a trece peste, dar nu o ai. Eu stiu asta, poate mai bine ca oricine. Intotdeauna te-ai uitat in urma ta. Si stiu ca daca ai avea sansa sa te intorci, ai face-o. Si mai stiu ca si tu ma iubesti, dar ti-e frica. Nu stii cum sa-mi spui. Nu crezi ca ai dreptul asta. Nu vrei sa iti intorc spatele. Ar trebui sa stii, n-as face asta niciodata.

Nu trebuie sa spui nimic. Stiu. Acum chiar stiu.

Poate cred in lucruri mult prea simple. Si totusi, nimic nu poate inlocui fericirea pe care am simtit-o cand am vazut ca si tu ai stiut, ca si mine, tot timpul.