Factori.

• Zilele la care n-ai schimba nici macar o ora din 24 pe care uiti sa le pretuiesti.
• Regretul ca ai o viata pe care cu greu o imparti la doi. Sau la trei.
• Golul pe care-l inghiti cand pierzi un vis, chiar si pentru o noapte.
• Frica momentelor care vor urma dupa acea noapte.
• Asteptarea unei noi zile la care n-ai schimba nici macar o ora din 24.
• Intrebarile care incep cu "daca".
• Incercarile istovitoare si eforturile supraomenesti pe care le depui pentru a visa din nou.
• O gramada de sentimente. Prea multe sentimente si o confuzie care cere a fi lamurita.
• Speranta ca in 5 minute o sa te revina totul la anormal.
• Nelinistea care te cuprinde cand iti dai seama ca a trecut deja mult prea mult timp pentru a se schimba ceva.
• Prabusirea pe care o traiesti cand te gandesti ca pana la urma totusi se va schimba.
• Intamplarile pe care incerci sa le faci sa para adevarate.
• Satisfactia morbida pe care o ai cand pana si tu incepi sa le crezi.
• Dorul. Persoane, momente, obiecte neinsemnate, parfumuri, locuri, muzica, amintiri.
• Lipsa sigurantei pe care tocmai ai refuzat-o sperand ca totusi, va gasi o cale sa ajunga la tine.
• Dorinte pe care habar n-aveai ca le ai.
• Lucruri peste care dai si care n-au nici o valoare pentru restul oamenilor, dar care pentru tine inseamna o lume intreaga.
• Ideea idioata ca maine totul va fi bine.
• Dar va fi.
• Si zilele alea speciale vor veni din nou, si se vor termina si se vor repeta.
• Cuvinte vor fi spuse si uitate.
• Clipele frumoase vor avea din nou inceput si sfarsit, pentru tot restul vietii, sau macar atat cat trebuie sa aiba.
• Visele nu se pot termina, atata timp cat sunt reale.
• Si sunt reale, la fel ca sentimetele care le dau viata si nemurire si, la fel ca clipele alea perfecte, vor fi atat cat trebuie sa fie.

un infinit

[...]

-Oricum, nu mai are importanță. Sunt aici.

Liniște.

-E târziu acum. Spune-mi ce-ai văzut la el, te rog, spune-mi cu ce e mai bun decât mine.

-Sinceră să fiu... Nu e. Nu e bun deloc, nu a fost niciodată bine deloc, nu suntem... Tu erai, mereu ai fost tu, întotdeauna!

-Și atunci? De ce?

-De ce ce?

-Nu știu, pur și simplu, de ce?

-Pentru că s-a întamplat să fie acolo...

El renunță.

-Mai stii? Cum a început totul? Eram chiar aici, în locul ăsta. Și erau frunze, multe frunze, ca acum. Am stat pe o piatră, lângă copacul ăla. Nu mai e.

-Eh...

-Nu-ți mai pasă, nu-i așa?

-Normal că-mi pasă. Te iubesc. Te-am iubit, înfiorător de mult. Dar trebuie să întelegi că am decis să fac altceva cu viața mea. Cred că ar trebui să pleci.

Era prima oară când îl vedea plângând, cu adevărat. Ba nu. Era a doua oară.

Iar el... El a mai văzut-o, de-atunci, o singură dată, în locul în care începuse cândva o poveste minunată, același în care s-a sfârșit. Era cu altcineva.

-Trezește-te, te rog.

-Ce s-a întamplat?

-Ai visat urât.

Există frică. Există pierderea credinței în propriile vise. Există căderi și dorințe care câteodată par inutile. Și niciodată n-o să știm care dintre aceste lucruri vor pune stăpânire pe mințile noastre. Se poate întâmpla în orice moment. Nu putem decât să le lăsăm, în natura lor, exact așa cum sunt. Există zile în care simți că nu mai poți, și zile-n care reușești să te trezești din cel mai urât coșmar. Există iubire și există renunțare. Există dor și există recunoștiința pentru tot. Există gelozie și acceptare. Exista de toate, într-o singură viață, poate chiar într-un singur suflet.

Exista ceva care niciodată n-o să aiba sfârșit si probabil câteodată n-o să aibă nici început. Ceva fără limite. Ceva ca infinitul. Se numește speranță.

Light my way

Credeam ca e bine ce fac. Ca e special, ca e altfel, ca e mai aproape de realitate decat orice altceva. Observ ca realitatea nu are cum sa fie asa frumoasa. Nimeni nu crede in ea. Nimeni nu mai spera, nimeni nu mai aude, nimeni nu mai vede ceea ce merita cu adevarat sa fie vazut. Si din cauza lor mi-e frica. Pentru ca au inventat o lume rea si urata si au impresia ca e minunata. Au schimbat tot, au inceput sa respecte noi legi si o rutina poluanta. Si adevarul unde e? Cum sa-l mai vedem prin ochii lor, daca ei sunt atat de orbi? Se pierde, de la an la an, cate putin, cate putin, pana dispare de tot... Aproape de tot. Ne ramane noua, celor care am crezut in el de la inceput. Pacat ca nu putem dovedi. Pacat ca la fiecare incercare, infruntam privirile pline de mila si compasiune. "Saracii de ei. Cat viseaza."

Pacat ca am fost fortati sa credem in dumnezeu, de la generatie la generatie. Treziti-va cat mai e timp.

Pacat ca ni s-a impus sa ne iubim intre noi, fara sa stim cum.

Pacat ca credem toate tampeniile posibile, si ca lasam tot ce conteaza de fapt sa se iroseasca.

Pacat ca s-a ajuns la ziua in care nu poti infrunta nimic de unul singur. Esti obligat de societate sa te prefaci ca esti indragostit.

Nu mai exista adevarul. Sau exista, undeva acolo, dar este imposibil de ajuns la el. Exista anumite limite pe care nu le putem depasi. Nu putem accepta moartea, saracia, singuratatea, nu putem accepta ce este rau din punctul nostru de vedere, noi nu putem decat sa ne legam de o alta persoana pe care sa o tragem dupa noi, prin viata. Altfel, automat rasare nefericirea de undeva. Dar de ce? Cine a zis? Probabil un film prost, o carte, o melodie, 2 parinti care se iubesc pentru ca au fost obligati la randul lor si tot asa. Si in loc sa te uiti la tine, te uiti la ei si vrei si tu, pentru ca tu nu poti astepta sa ti se intample pur si simplu, vrei acum, cat mai repede.

Dar nu e asa. E cu adevarat special cand te trezesti dimineata si pur si simplu stii ca esti alt om. Ca in decurs de o noapte, ceva s-a schimbat in tine, ceva a fost inlocuit, ceva te face sa zambesti si sa-ti placa, ceva te face sa fii fericit, fara sa poti explica vreodata de ce. Pastreaza pentru tine si pentru realitatea ta.

De ce trebuie sa ne legam fizic de o persoana, neaparat? De ce nu ne putem lega intr-un mod spiritual care se va pastra pentru eternitate?

E incredibil cat de mult am de pierdut din cauza asta, si cat de mult am de castigat, in acelasi timp, si cat de dificil e sa stau in mijlocul unei contradictii, zi de zi.

∞ Your love was a light bulb hanging over my bed ♥☻☼

Ladder to the sun

Stii ce e cu adevarat frumos? Uite-te un pic, ce vezi? Ochii. Albastri, verzi, caprui, negri, nu conteaza, tie-ti plac. Si dintr-o data, asta e culoarea ta preferata. Daca are ochii caprui, nu iti mai plac ochii verzi pe care-i iubeai acum 4-5 ani.

Parul. Lung, scurt, drept, mediu, cret, brunet, blond, saten, verde. Iti place cum ii sta asa. Iti place cum ii sta oricum.

Iti place haina noua pe care si-a luat-o, la nebunie, desi tu niciodata n-ai pune asa ceva pe tine.

Buzele. Cand rade, cand vorbeste, cand mesteca guma, cand se preface ca se supara, cand se stramba. Oricand.

Parfumul.

Iti place absolut tot. Nimic altceva nu mai exista, te pierzi, te topesti, te transformi, treci dincolo pentru cateva secunde. Vezi ceva mai presus de fiinta umana neinsemnata, mica si obisnuita. Vezi perfectiunea. Si nu ai ce sa faci, decat sa plangi de fericire si sa zambesti, in acelasi timp, pentru ca nu mai esti in tine, nu mai ai corp, nu mai ai minte, calatoresti undeva sus, functiile iti incetinesc, abia te misti, abia inchizi gura. Iti auzi inima cum bate, parasesti timpul si spatiul, si esti acolo, in perfecta existenta a perfectiunii insasi. Depasesti bariera care o protejeaza de normalitate. Ajungi si tu acolo, cu ea, intr-un loc deosebit, special si simplu in acelasi timp.

Asta e frumusetea adevarata. Nici parul, nici zambetul, nici culoarea ochilor. Ci toate la un loc, un intreg, un tot care te cuprinde. Si te intrebi, cum poate ceva atat de simplu sa-ti creeze o asemenea euforie? Nu poate. Tu esti cel care a facut totul, cel care a transformat defectele in calitati unice, cel care are intiparita pe retina imaginea idealului si frumusetii depline.

Un alt fel de alegeri

Am ajuns din nou la rascrucea de drumuri care ma bantuie de ani de zile. Si nici macar pana acum nu am reusit sa ma hotarasc pe ce parte ar trebui sa o iau, gandurile mele nu cunosc notiunile astea. Stanga, dreapta, inainte, inapoi, pe diagonala, in sus, in jos. Singura bariera de care se lovesc ele, este latura mea sentimentala, pe care de multe ori imi doresc sa n-o fi avut, sau macar sa nu fi fost atat de profunda.

Mai e ceva de adaugat? Nu. E exact acelasi lucru, aceeasi rutina, acelasi joc in care sunt prinsa de atata timp. Bricks. Ati jucat bricks? Bila aia care se loveste de perete si apoi se intoarce la tine. E cea mai buna comparatie pe care am gasit-o.

Sansele pentru care ma zbateam atat, gandindu-ma cum sa fac sa nu le mai las sa treaca pe langa mine, renuntand sa mai astept acel 'moment potrivit', analizand situatii peste situatii zi de zi si ora de ora...? Fuck 'em. Ce-am rezolvat? Am facut aceeasi greseala ca de obicei. Am uitat ce e important pentru mine, ce m-ar face fericita. Am gandit rational, am ales calea comoda si usoara, uitand complet ca e de fapt mai grea decat pare. Si a zburat sansa. A zburat ambitia mea de a face ce vreau macar o data, de a repara o greseala. Si timpul a trecut si s-a pus praf, mult praf peste puterea mea de a alege. Cred ca inca astept 'momentul potrivit', trezirea din vis. Nu pot accepta aceasta realitate. E prea mult.

Vreau impulsivitate. Spontanietate. Promptitudine. Nu am asa ceva in caracter. Nu am acele momente excelente in care risti, pur si simplu, asteptand urmatoarea etapa, nestiind cum va fi, daca va fi, sau daca va fi mai bine sau mai rau. Nu am carpe diem-ul necesar. Ar trebui sa fiu in stare sa profit de fiecare secunda, sa las gandurile, problemele si grijile la o parte, macar o singura data.

love is all i have to offer

Se spune ca ura e la fel de intensa ca iubirea. Iubesti din tot sufletul, sau urasti din tot sufletul. Niciodata amandoua in acelasi timp. Dar oare se poate sa urasti cu jumatate de suflet, si cu cealalta jumatate sa iubesti? Probabil ca da.

Da, persoane foarte dragi mie m-au dezamagit, fiecare in felul specific, asa cum au stiut cel mai bine sa o faca. Poate le-a parut rau, sau poate nu, n-o sa stiu niciodata si nici nu prea ma mai intereseaza, pentru ca nu eu sufar. Nu eu am gresit. Nu ii urasc. Ii iubesc la fel de mult, dar nu mai am incredere. Asta este singura schimbare.

Sentimentele nu depind de anumite persoane sau de actiunile lor, sau de felul in care te trateaza sau iti vorbesc. Sentimentele depind numai de tine si de capacitatea sufletului tau de a le primi si de a se bucura de ele cu fiecare secunda. Simte-te bine cand iubesti, cand urasti, cand astepti, cand esti fericit sau trist. Si nu te gandi la factorul care te-a determinat sa fii asa. Bucura-te de sentimentul in sine, de schimbarea care se produce in tine si de felul in care reactionezi la ea.

Am ajuns la punctul in care iubesc aceasta dezamagire, pentru ca am descoperit ce inseamna. E o stare si o senzatie noua, e placut sa realizezi cat de multe pot incapea in inima unui singur om si in cat de multe feluri poate fi influentat. Mi-a parut rau, da, dar nu neaparat pentru mine sau pentru celalalt. Mi-a parut rau ca s-a rupt ceva. S-a distrus ceva. S-a terminat ceva. S-a terminat o noua etapa. Dar gata, e timpul pentru urmatoarea. Trebuie sa-i facem loc sa se intample.

Nu o sa plang niciodata pentru ca mi-am pierdut increderea in ei. Nu am absolut nici un motiv. Singurul lucru care imi lipseste sunt amintirile. Pentru ca amintirile merita sa existe acolo undeva in capul tau. Ai invatat ceva nou si nu trebuie sa uiti. Trebuie doar sa lasi usa deschisa. Oamenii vin si pleaca. Nu ai ce sa faci. Sa nu-ti para rau. Iubeste-i in continuare si nu te incarca cu atatea sentimente negative, pentru ca totul se intampla cu un motiv, iar oamenii sunt pusi in viata ta doar ca sa inveti acest lucru.

Poti sa urasti cu jumatate de suflet, si cu cealalta jumatate sa iubesti? Eu nu.

Tu

Tu, o iubire fara limite, libera, profunda si intelegatoare, care nu se supara nici macar atunci cand trebuie.

Tu nu pleci niciodata cu adevarat.

Tu faci cateodata sa ploua, dar de cele mai multe ori, nu.

Tu nu ai nevoie de cuvinte.

Tu esti caldura, linistea, siguranta si fericirea mea absoluta.

Tu existi pentru ca daca n-ai exista, n-ar exista nimic, nici starile de bine, nici speranta infinita, nici zambetul ala idiot de pe fata mea, nici dorinta, nici visele.

Basinile anului 2009

Cata imaturitate si cata prostie exista in lumea asta. Da' am mai zis asta. De cate ori o s-o mai zic oare? Neuronii vostri nu fac sinapse, stau liberi unul langa altul, neavand nici o activitate. Astia-s oamenii in ziua de azi. Ma uit la babe pe strada, in autobuz, in magazine si parca ma uit la copilu' de 4 ani al vecinului. Aceeasi mentalitate. Vor atentie, vor bombonele gratis si vor din tot sufletul sa fie primele, sa stea in fata, sa stea pe scaun si o gramada de alte chestii pe care noi, oamenii normali n-o sa le intelegem niciodata.

Sau fetite care abia au implinit si ele varsta scrisa cu 2 cifre si nu fac altceva decat sa se dezbrace, sa-si faca poze in fata oglinzii cu un telefon cu camera de douazeci si opt de mii patru sute treizeci si sapte de super ultra megapixeli, mp3player si memorie de nouazeci si sase de giga. Bagati fetelor poze, sa fiti admirate. Fete care nu traiesc cu apa, mancare si aer curat, dar ale caror functii de baza ar inceta in lipsa intrebarii "imi dai shi mie aidiuu tau de mess? POOpicy!" Cat mai multe poze pe haifaiv, cat mai multe descrieri de genul "ubesk puoza asta:X:X:X:X:X:X:X:X" sau "shtyu k sunt frumoasa. mwah!:*:*:*" Narcisismul e in floare. Originalitatea scade dramatic. Clonele se inmultesc. Rozul se aprinde din ce in ce mai mult. Tatele se umfla incredibil de repede. Cracii se desfac intr-o fractiune de secunda. Blondele preiau controlul. Si totul este exact la fel. Peste tot.

Bai, scuze, n-oi fi io extrem de batrana, dar tin minte ca la 12 ani ardeam pufi de plop in curtea scolii si habar n-aveam ce-i aia mobil si ma jucam de-a Star Wars. Eu asa imi traiam viata. Eu ma uitam la Wacky Races, nu la Hannah Montana. Si era foarte frumos, era o lume care parea mult mai putin controlata de atatea aparate si masinarii. E incredibil sa-ti amintesti ca ai apucat cea mai misto perioada din secolul 21. Fiecare generatie are istoria ei, dar nu prea cred ca e normal sa ajungem sa uitam pana si limba romana, indiferent cat de mult urasc eu tara asta. Sa nu mai zic, ca pana si dumnezeu a ajuns sa apara pe paginile de internet. Cica "Cum trebuie sa ne rugam? La ce fel de rugaciuni raspunde Dumnezeu. Cum sa primim un raspuns."

Pai stai putin. Daca alegi sa crezi in asa ceva, te duci frumos la biserica, te caiesti pentru pacatele tale si multumesti pentru painea cea de toate zilele. Nu citesti cum trebuie sa te rogi, pă net" E anormal.

Asa, revenind la oameni. Exista, pe aceasta planeta, acei "oameni mari care stiu totul si se cred cei mai importanti si cei mai indreptatiti si cei mai respectati si cei mai iubiti" Da, asa se numeste categoria. Ceilalti, sunt doar niste rahati cu ochi care nu sunt in stare sa traiasca decat dupa un anumit model. Pai bai, frate, stai asa, de unde ma cunosti tu pe mine? Ti-a cerut cineva vreo parere? Si de cand se baga orice cacat in viata mea? Nu merge, nu mai incercati. Stiu, va plangeti mereu ca sunteti judecati si criticati, dar credeti ca are rost? N-are, n-are. Inarmati-va cu ignoranta si nu le mai dati atata atentie celor care o cauta cu lupa. O sa fie taaaare dezamagiti. Asa e cand esti mic si prost. Nu stii cand sa te opresti. Crezi ca toata lumea te apreciza, dar de fapt toata lumea te ocoleste. Asa sunt ei. Mici si prosti.

E la moda barfa si implicarea totala in viata celorlalti. Ar trebui sa ne simtim bine, suntem centrul univerului unor oameni fara idei proprii, fara ganduri si fara principii. Si noi nici macar nu am cerut asta!

Da. Cam asa arata iadul. Oamenii se transforma si mie mi-e frica de ce o sa urmeze. Daca se va intampla sa am vreun accident, adica un copil, o sa-l duc in munti si o sa-l abandonez in mijlocul lupilor, si poate o sa devina un al doilea mowgli. Si pun pariu ca ar fi de un infinit de ori mai fericit acolo, decat aici.

Forever isn't long enough

Dar poate ca asa trebuie sa fie. Ti se face dor, cateodata, un dor care vrea sa iasa din tine dar nu are pe unde, se opreste in piept undeva, iti face inima sa alerge spre un loc anume, spre o amintire sau spre o alta stare. Ti-e dor. Dar dorul iti arata cat de mult iubesti, nu? Si cat de mult conteaza. Poate asa trebuie sa fie. Sa ne fie dor. Sa nu uitam niciodata.

Cateodata, lucrurile se schimba sau isi inceteaza existenta, iar noi nu putem alege pe care vrem sa le pastram si pe care vrem sa le lasam in urma. Am nevoie de cea mai proasta memorie posibila. Daca cele mai frumoase clipe au luat sfarsit acum si aici, as vrea macar sa le uit. Ar fi mai usor. Nu ar mai avea ce sa-mi lipseasca.

E ca si cum o parte din sufletul tau se revolta si te paraseste. Se ridica, si cu o ultima privire te face sa intelegi ca asta este sfarsitul, ca nu mai are ce cauta aici, se duce departe, unde poate fi singura si pura si plina de sentimente pozitive si frumoase. Iar cealalta parte ramane cu dorul ei stupid si cu tristetea si cu durerea. Nu mai poate fi un intreg. Se inchide o usa undeva, pentru totdeauna. Degeaba te uiti din cand in cand pe geam sa vezi daca se mai intoarce. De cele mai multe ori nici macar n-o sa se uite inapoi.

E amuzant cum functioneaza creierul uman. Exista pe aceasta lume persoane vii, cu corp si constiinta, functii vitale, impulsuri, ganduri, idei, inteligenta, nebunie, perseverenta, oameni cu insusiri si cu caracter. Si nu-mi lipsesc. N-au decat sa moara, sa plece sau sa ma uite, sau sa-i uit. Nu imi lipsesc absolut deloc. De ce? Pentru ca nu au suflet. Mie-mi lipseste un suflet. Si nu oricare, ci al meu. Ceva cald, intelegator, iubitor, primitor, profund, perfect. Nu am nevoie de cuvinte si de actiuni. Am nevoie de o stare, de fericirea mea nebuna. Asta-mi lipseste.

Si nu pot sa-mi dau seama daca inca mai astept ceva, sau am renuntat. Sunt idle. Am facut o pauza in care traiesc doar pentru ca trebuie, ca un robot fara expresie si fara pareri.

Astept ca dorul ala care-mi sta in piept sa iasa cumva. Prin lacrimi, printr-un oftat, prin orice. Dar cred ca intr-un fel sper ca o sa-l inghit si o sa-l uit, si tot ceea ce e-n jurul meu o sa se transforme din nou intr-o lume excelenta si incredibila.

Cacanari

Astazi am descoperit si eu, in sfarsit, cata oboseala s-a acumulat in mine, in toti acesti ani, de cand am inceput sa-mi constientizez existenta. Pur si simplu am explodat. Nu am mai putut tine in mine. Am descoperit impulsuri pe care habar nu aveam ca le posed, am descoperit o furie si o ura orgasmica. Urasc oamenii. Din tot sufletul meu si din tot ceea ce sunt eu, ii urasc. M-am saturat de o societate cacacioasa, de un popor de idioti si... cum se zice in romana mentally challenged? Imi venea sa merg pur si simplu sa-i iau de guler, sa-i lipesc cu fata de perete si sa-i pun sa-mi explice de ce e asa cum e. Retardati, inapti, inculti, dobitoci si absolut tot ce e rau. Asta ma inconjoara pe mine zi de zi, cu asta am fost fortata sa ma obisnuiesc sa traiesc. Iar astazi mi-am pus intrebarea magica: DE CE? Pentru cine respectam regulile astea? Pentru ce dam bani, pentru ce votam, pentru cine votam? Credeti ca nu vad cum ii desenati mustati lu' Geoana si cum taiati in bucatele toti fluturasii cu "traiti bine"? Si bine faceti! De ce nu o faceti mai mult, mai des, mai tare? Ei se pisa pe noi, noi de ce nu am face la fel? Jur pe tot ce exista ca niciodata in viata mea nu o sa votez pentru aceasta mizerie, pentru aia mai inalti in grad decat noi, pe care ii doare fix in cur. Mergem sa ii privim cum se vaita de durerea-n cur si sa le zicem "nu-i nimic, ca trece".

M-am saturat. Nu mai vreau sa traiesc cu niste idioti. Vreau sfarsitul lumii promis in 2012.

later edit: frate. nu va speriati. nu mai stiu ce aveam.

Man-Bird-Pig

Daca gripa porcina este hibridul gripei aviare, porcine si umane, de ce se numeste porcina?

Nu inteleg. Adica tu-mi spui mie ca pasarea si-a suflat mucii in mancarea porcului pe care l-am servit noi de craciun? Dar eu nu mananc bietu' animal. E doar un porc. Lasati porcul sa traiasca! Dar gata, ca dam in altele.

Neah.

Gripa porcina este un experiment esuat in laborator. Asta e, se mai intampla, nu e nimic interesant, asta e tot. E vechi. E de mult timp. Absolut niiiici o tragedie. Ati vazut destule filme cu Bruce Willis si Angelina Jolie.

Au mai fost pandemii d-astea si prin '50 si prin '98 si probabil de cand exista omenirea pe planeta, si uite-te la mine cum respir. Cum de fac asta? Este incredibil, i'm aliiiive muhaha! Gripa porcina cere masti, batiste de unica folosinta, gel dezinfectant Touch si mai ales, vaccinuri. Niste vaccinuri care au omorat sute, daca nu chiar mii de oameni de-a lungul timpului. Vrem sa scapam de una, dam in alta. M-am nascut gresit aici, sau poate m-am nascut gresit in general, pentru ca ma uit la oameni si nu imi vine sa cred la ce s-a ajuns, pur si simplu.

Copii speriati care urca in tramvai cu cacatu ala la gura, de parca asa ar rezolva ceva. E un copil. Dar tu, ca parinte, in loc sa-ti faci griji pentru educatia lui, il inveti sa ii fie frica de ceva inexistent. Ai vazut tu pe strada vreun bolnav de gripa porcina? Crezi tu ca poti sa te ridici din pat cu febra si muci, iar pe langa asta sa-ti versi ficatu' si sa-ti scoti amigdalele prin urechi? Ce bolnav ar umbla pe strada asa? Ma rog, sa zicem ca virusul circula, ca nu-ti dai seama cand il iei etc. Dar totusi... In fine.

Am mai vazut oameni care se feresc de alti oameni care stranuta. "A stranutat, fugiti repede, departe, cat mai departe, sa dati peste altu' care stranuta si el!" Nu conteaza praful, alergiile, simpla raceala sau vantul. Conteaza doar gripa porcina! Care salasluieste in sufletul fiecaruia dintre noi. Suntem atat de atasati de ea, ce mult o iubim! N-o lasam sa plece deloc. E acolo, in noi si ne vegheaza, si la cel mai mic semn vine si ne omoara. Nu suparati gripa porcina!

Dar sa revenim la vaccin. Am auzit atatea porcarii, atatea aberatii si aiureli, incat deja mi se pare amuzant. Suntem niste cobai, noi oamenii astia inca in viata. "E mai bine sa previi decat sa tratezi". Sigur? Stiati ca acest vaccin nu are nici un efect? Dar guvernul il cumpara. Nu le pasa de contraindicatii, de reactii adverse. Prefera sa avem cancer decat sa se trezeasca cu o epidemie de gripa. S-au cheltuit miliarde de dolari pe cacatu asta de "antidot" care nu face decat sa te omoare mult mai repede.

Dar putem muri oricum. De gripa porcina, de cancer, sau striviti de un copac. Asa e lumea. Trebuie sa exageram. Exageram cifrele si procentele. Exageram cu masurile de precautie. Cu absolut tot. N-au murit atat de multi oameni, nu va luati dupa tot ce auziti la televizor. Rata a fost mai mica, totul e fals si amplificat, pentru ca noi nu putem fi sinceri, ci trebuie neaparat sa ducem acest razboi. Pana la urma tot la bani se ajunge. Vor bani. Vor sa va sperie, ca sa dati 5 euro, sau cat costa porcaria aia. Mai bine-mi iau o bere. Bagati-va copiii in cusca, pentru ca vine sfarsitu' lumii.

the ones i love

Cum poti afla care este raportul dintre momentele placute, petrecute cu cineva, si momentele grele? Cum iti poti da seama daca respectiva persoana a incercat sa faca ce-i mai bine pentru tine, sau ce-i mai bine pentru ea?

Au fost zile si seri in care imi spuneam in gand ca e destul de grav, ca dupa tot ce s-a intamplat ar trebui sa ma gandesc un pic la mine si la ce fel de viitor vreau sa am, au fost si zile in care stiam ca daca as renunta la sentimentele mele, ar fi mult prea greu sa uit tot ce a fost, si automat, as avea de suferit tot restul vietii mele. Si au mai fost clipele in care, in iluzia mea, credeam ca o sa ajung in punctul in care n-o sa-mi mai pese, si ca o sa uit destul de repede. Bineinteles ca imi reveneam si imi dadeam seama ca nu as putea sa fac asta vreodata.

Pe langa astea, au fost acele clipe in care stiam ca asa ceva dureaza o eternitate, ca as putea iubi in felul asta la nesfarsit, ca nu exista un final si nu va exista nici macar dupa moartea mea. Si momentele in care ma simteam atat de implinita, cand imi dadeam seama cat de mult contez si cat de norocoasa sunt ca inca mai exista niste persoane capabile de o iubire adevarata pe pamantul asta. Si au mai fost situatiile in care ma simteam ingrozitor de nefericita si pregatita sa renunt la tot, si nu stiu cum se face, dar fix in momentul potrivit mi s-a demonstrat ca inca nu a venit timpul sa fac asta, si probabil ca nici nu va veni.

Iar daca ar fi sa aleg intre aceste doua etape alternante ale vietii mele, as putea spune clar ce ma face fericita. Sau poate ca nu trebuie sa aleg nimic. Pot lasa lucrurile sa se intample, fie bune sau rele, pot invata din ele sau pot sa incerc sa iert si sa merg inainte, pot sa ma bucur de ele sau sa le consider niste “chestii care nu au cum sa se desfasoare decat bine”. Le pot simti lipsa cat de mult vreau, sau pot simti nerabdarea cu care astept sa revina in viata mea. Pot face o multime de lucruri, iar asta e mai mult decat minunat. In schimb, pot sa aleg sa cred sau sa ma incapatanez, sa inteleg sau sa refuz sa vad prin ochii altcuiva, sa ascult sau sa intorc spatele, sa plang sau sa sper in continuare. Dar, daca totul se intampla cu un motiv, inseamna ca trebuie sa accept totul si sa ma bucur de fiecare cuvant frumos, fiecare stare coplesitoare care nu face decat sa-mi dovedeasca existenta unor sentimente puternice, fiecare zambet si fiecare clipa.

Au fost persoane pe care le-am considerat o etapa importanta in viata mea, dar n-au fost niciodata. Sau poate au fost, dar in timp, totul s-a stricat incet incet. Poate stiam deja prea multe unul despre altul, devenise plictisitor, intrasem in capitolul in care cautam defecte. Pana cand le-am gasit. Am aflat ce inseamna sa incerci sa repari o relatie cu o persoana extrem de orgolioasa. Am vazut imaturitatea, incapatanarea, ignoranta. Si am renuntat. Cu ce era sa-mi bat capul de una singura? Am renuntat atat de usor, ca si cum as fi renuntat sa merg. M-am oprit si am zis “gata, unde ma mai duc?”. N-am simtit absolut nimic, poate doar eliberare si o fericire imposibil de descris. Iar daca vreodata imi amintesc de acele persoane, le transmit un gand bun, chiar daca ei probabil m-au uitat. Iar pentru ca sunt capabila sa fac asta, ma iubesc.

Dar au fost. Acum sunt alte persoane. Cu adevarat importante. Persoane pe care niciodata n-o sa le cunosc pe deplin. In fiecare zi aflu ceva nou. E imposibil sa ne plictisim sau sa ne oprim vreodata. Persoane care au defecte pe care cateodata le ador si pe care cateodata incerc sa le transform. Cu ei n-o sa ma opresc din mers niciodata, intotdeauna o sa am unde sa ma duc. Si ma simt excelent pentru ca am parte de ceva atat de rar. Unii nici macar nu stiu ce-i aia, dar eu stiu, si este extraordinar.

Asa e mereu. Intalnesti oameni care te dezamagesc si oameni care iti redau increderea. Sa nu uitati niciodata care din ei trebuiesc pastrati si iubiti.

The real me

Ce tot incerc sa fac, ce vreau sa demonstrez si pentru cine? Nu ar trebui sa fiu eu singura care stie cel mai bine ce fel de om sunt si ce fel de viata am?

Dar e dezamagitor. Sa duci o viata de cacat, sa ai probleme, sa iti vezi moartea cu ochii, cateodata, sa traiesti fara copilaria aia tarzie in care habar nu ai pe ce lume esti, sa fi fortat sa stii dintr-o data totul, pentru ca viata asta rea te obliga sa cresti mare si sa renunti la vise intr-o singura zi, sa fi diferit. E ciudat sa fi diferit. Lucrul asta te face sa fi rau cateodata. E aproape imposibil sa fi un om bun, cand absolut toata lumea din jurul tau te judeca si vrea sa te schimbe. E aproape imposibil sa-i iubesti, inca, sa ierti, sa ignori, sa ii privesti de undeva de sus si sa-ti fie mila de ei.

E dureros sa uiti dintr-o data cine esti. Sa iti pierzi increderea in tine si punctul de vedere pe care il sustineai tare tare cu doar 10 minute in urma. Sa dispara asa, doar pentru ca cineva a sugerat, intr-un fel sau altul, ca nu esti suficient de bun. Ca-s altii mai buni. Mai mari. Mai destepti. Mai... oricum decat tine.

E coplesitor sa stii in sufletul tau cine esti cu adevarat, dar sa nu ti se dea sansa sa arati. Sa fi lasat pe dinafara, doar pentru ca... pentru ca ce? Ca visezi? Ca esti fericit? Aveti idee cat de greu e, in lumea asta sa realizezi aceste lucruri? Sa speri, sa crezi, sa iubesti. Uite-te la cei din jurul tau, de exemplu. Ce vezi? Probleme? Si ce? Si tu ai probleme. Nu-s probleme adevarate, in nici unul din cele doua cazuri. Problema e cand vezi ca tu ai reusit, iar ei nu, si nu ai cum sa arati lumii intregi cat de importanta e aceasta diferenta.

E incredibil cum persoanele care te stiu cel mai bine, refuza sa te creada, continua sa te judece si sa te subaprecieze, sa te vada mai jos, mai mic, mai slab decat esti de fapt.

Ce trebuie sa facem, ca sa ii facem sa ne vada cu adevarat? Un copil? Trebuie sa fac un copil? Daca as face un copil, as fi dintr-o data responsabila? As putea sa-l fac acum, sau peste 2 ani, sau peste 10 ani, sau peste 20, sau niciodata. Asa ca, pot sa fiu responsabila acum, sau peste 2 ani, sau peste 10 ani, sau peste 20, sau niciodata. Asta inseamna ca o sa ramanem mai jos, mai mici, mai slabi, pana in momentul in care va aparea cineva mai mic si mai slab decat noi. Ei bine, nu merge asa.

Rumeinia

Parca a trecut deja prea mult timp de cand n-am mai fost atat de revoltata impotriva oamenilor "mari" din tara asta. Fie ca conduc guvernul, parlamentul, ministerul, IGPR-ul, rompetrolul, automobilul, PROtv-ul, BNR-ul, CFR-ul, Kaufland-ul, jandarmeria, politia, SRI-ul sau o amarata de firma, au exact aceeasi mentalitate! Sunt niste oameni diferiti, dar cu principii clonate si cu scopuri inutile.

In fiecare zi, cineva are o problema de rezolvat. Si la cine sa apelam noi, muritorii, daca nu la acesti mici mari paraziti care sunt pusi in frunte, de o societate inapoiata, pentru a ne ajuta? Se presupune ca "sfintii" astia sunt cei mai destepti, cei mai iluminati, cei mai puri, cei mai dornici de a intinde o mana. Asa ii vedem la televizor, pe afisele de pe strada, in reviste, pe internet, peste tot. "Da, sigur ca traim bine!" astea-s comentariile ironice care explodeaza in mintea fiecarui om care vede reclamele astea penibil de false. Si totusi, cand vine ziua in care rasul se transforma in plans, si ni se intampla noua, cand avem intr-adevar o problema, o nelamurire, o idee, o parere, sau pur si simplu ceva de spus, cine naiba ne asculta? Bineinteles ca nimeni!

Ignoranta, nepasare si lucruri mai bune de facut. Asta e politica.

"Ne pare rau, nu putem face nimic." Asta e cel mai politicos raspuns pe care stiu ei sa ni-l dea. Dar daca indraznim sa insistam, incep sa fiarba ca o oala sub presiune. Suiera.

"Dar nu putem face nimic! Nu noi ne ocupam de asta!"

Dar cine, dragilor?

"N-aveti decat sa chemati pe cine vreti." "Nu ne intereseaza." dupa care, iti trantesc usa in nas sau pleaca pur si simplu.

Sa nu fiti niciodata prea ambitiosi cand se intampla asta. Daca o sa va puneti in gand sa vorbiti cu "sefii mai mari" o sa dati peste aceleasi fraze. Probabil asta au avut ei de invatat pentru admiterea la facultate. "Enervarea clientilor" "Manipularea mintilor slabe" "Cuvinte magice pentru a ne pastra banii in buzunar". Cele 3 capitole esentiale supravietuirii si castigarii primului loc in fruntea celor mai nefericite persoane din lume.

Sunt niste nefericiti. Au bani, si ii folosesc pentru a face altii noi. Si ce daca? Care e diferenta dintre noi si ei? Ei au niste hartii in plus, si mai putina inteligenta. Noi avem carti in biblioteca si pareri diferite. Ce, trebuie sa ne asculte ei? Nu va mai chinuiti sa schimbati ceva, nu merge. Schimbati-va voi, in niste oameni mai rabdatori si mai calmi.

Si faceti mai mult caca, pentru noile generatii care vor avea nevoie de catapulte.

NeLiniste.

"Nu asa trebuia sa fie." isi spunea. Se uita in gol, simtindu-si propria reflexie cu privirea atintita asupra ei. Ce era atat de diferit astazi? Era ciudata, acolo, in spatele oglinzii. Nu era ea, nu avea cum sa se schimbe in doar cateva ore. Imaginile din timpul zilei se derulau in mintea ei, acum prea obosita. Dimineata, frigul, oamenii, frigul din nou si apoi seara. Isi urmarea atent fiecare miscare, de undeva de sus, printr-un fel de nefiinta. Nu era ea. Era doar un alt vis urat, ca multe altele, si totusi, de data asta parea mai real. Nici degetele nu ii tremurau la fel de intens. Fata ii ramanea inerta, fara pic de expresie, gandurile erau blocate, fara permisiunea de a alerga libere si de a gasi o solutie.

Mintea parca dintr-o data avea limite. Nu putea trece de ce s-a intamplat, toate scenele incepeau sa dispara incet incet pierzandu-si din claritate, lasandu-i un singur fragment pe care sa-l analizeze, dar nici macar el nu avea conturul bine definit.

Asa ca mintea a decis ca e prea mult. E mult prea multa suferinta, prea mult haos, neintelegere, lacrimi. Si totul a capatat o noua forma, un gol imens, urias, in centrul sufletului ei. Numai asta isi mai amintea acum. Nici macar nu stia daca a gresit si cu ce, daca a reactionat normal, daca primul impuls a fost cel mai bun, sau daca ea a facut intr-adevar toate lucrurile astea. Pentru ca daca ar fi avut posibilitatea sa se intoarca inapoi, in timp, ar fi fost altfel. Poate mai bine. Sigur mai bine.

Si daca a gresit, atunci, cu ce? Care a fost factorul care a cauzat distrugerea unui lucru atat de simplu si frumos, unei zile pe care a asteptat-o atat? Oare cat de mult a reusit sa raneasca? Poate ar fi trebuit sa se poarte altfel. Sa fie mai toleranta. Mai intelegatoare. Mai putin suspicioasa. Mai convingatoare. Mai deschisa, mai... Dar daca nu a gresit?

"Nu asa trebuia sa fie." Inca o data, era gata sa slabeasca stransoarea, sa renunte la trecut, chiar daca acest trecut era in acelasi timp si prezent, si sa o ia de la capat. Daca nu asa trebuia sa fie, atunci inseamna, evident, ca trebuia sa se schimbe. Poate ca nimeni, niciodata, nu e vinovat, sau poate toata lumea e... Dar n-o sa ne dam seama cine, pentru ca toti avem viziuni diferite.

Isi observa din nou reflexia in oglinda, iar golul imens isi facu din nou simtita prezenta, facandu-se din ce in ce mai mare, ajungand aproape de infinit, mancand-o de vie, cuprinzandu-i incet incet trupul intr-un nimic sumbru. Inexistent.

missing it all

E greu sa te imparti intre cum a fost si ce ai fost fortat sa schimbi, intre ce vrei si ce ai, intre cum ai vrea sa fie si cum e de fapt.

E minunat sa ai o viata perfecta. E ingrozitor sa nu-ti dai seama de asta la momentul potrivit. Lucrurile se schimba, si la un moment dat ai sa intelegi cat de frumos a fost si cum inconstienta ti-a intunecat vederea de-a lungul timpului. Abia asteptai sa fie altfel. Dar niciodata nu ai stiut cu adevarat cum.

Si te gasesti in fata unei altfel de vieti, atat de repede, incat nu apuci sa-ti iei la revedere de la cea veche.

Din cand in cand ma uit inapoi si ma intreb ce imi lipsea si de ce am vrut altceva, iar acum realizez ca aveam totul. Fericirea care-mi trebuia, timpul meu, gandurile mele, prietenii mei… si acum? Ce a ramas? Mici fragmente pe care nu am putut sa le las in urma, un trecut care s-a legat de mine atat de strans incat simt ca ma sugruma. Pe altele le-am pastrat undeva in mintea mea, ca pe niste poze. Le mai rasfoiesc din cand in cand. Dar nu e ca si cum le-as retrai.

Cu fiecare zi care trece mi se pare din ce in ce mai ireal, ma astept sa apara cineva si sa-mi zica: “Gata, ati trecut testul, puteti sa va intoarceti inapoi.” Si n-as mai face aceleasi greseli. N-as mai lasa totul sa-mi scape printre degete. Poate as face alte alegeri, as gandi mai mult. Poate mi-as da seama cat de mult conteaza totul, la momentul potrivit.

Si uite-asa ne petrecem viata regretand ca nu avem curajul sa schimbam ceva, sa facem curat, sa adunam amintirile si sa le facem sa se intample din nou. Mi se pare ca traiesc in lumea altcuiva, eu nu am ce cauta aici, eu sunt altcineva, ati gresit persoana! Apoi revin la realitate si nu-mi vine sa cred. Eu sunt cea care regreta, eu sunt cea care a pierdut si care inca nu face nimic, eu sunt cea care face fiecare secunda sa fie din ce in ce mai dureroasa. Chiar eu. Si stau, si astept sa nu mai fiu eu, sa ma trezesc, sa observ ca de fapt asta e doar o joaca si ca totul e la fel ca la inceput, dar nu e. Totul e real si va ramane asa, trece pe langa mine, iar eu ma uit si refuz sa cred...