Letter

"Draga.

Nu te pot surprinde cu niste ganduri pe care deja le cunosti, dar asa cum viata mea e extraordinara datorita tie, sper ca aceste cuvinte sa-ti dea si tie o parte din sentimentul indescriptibil. M-as bucura daca ai avea si tu un minut extraordinar, datorita mie.

Astazi ma intrebam daca duc lipsa de ceva, daca tot ceea ce mi-am dorit urmeaza sa se intample, s-a intaplat deja, sau nu se va intampla niciodata. Si mi-am dat seama ca nu imi lipseste nimic, ca ceea ce am nu poate fi cuprins intre doua limite.

Cand mi-e sete de frumos, ma uit la tine. Si desi nu imi trece setea, ma simt fericit, si nu-mi pot explica de ce orice altceva pare lipsit de insemnatate si de ce toate dorintele mele sunt indeplinite de o simpla privire in directia ta. Ti-am zis vreodata ca nu-mi pot imagina o viata fara tine? Daca tu ai pleca si ai lua cu tine tot ceea ce te defineste, oare cat de gol m-as simti pe dinauntru? Dar tu nu o sa pleci, o sa ramai aici pentru totdeauna si o sa continui sa existi asa cum esti, in intrega ta perfectiune.

Nu ma pot abtine, trebuie sa te am in fiecare secunda, minut, zi din viata mea, trebuie sa stiu ca cineva are nevoie de imbratisarea mea sau de mainile mele, sau de cuvintele mele, sau de aprecierile mele, sau de toata iubirea mea.

Atunci cand mi-e sete de frumos ma uit la tine."

Friends will be friends

Prieteni. Un cuvant simplu, a carui definitie ne provoaca o stare aproape imposibil de descris. Se presupune ca in viata asta, trebuie sa ai cativa prieteni adevarati. Eu spun ca unul e de ajuns. Se mai presupune ca la un moment dat intram intr-o perioada a existentei noastre in care ne dam seama de urmatoarele aspecte:

1. fara prieteni suntem vesnic nefericiti
2. familia nu mai pare atat de importanta dintr-o data
3. nici un iubit nu poate inlocui un prieten adevarat, indiferent cata dragoste si cata intelegere este intre voi.

Totusi, diferenta dintre prieteni si amici este ca o lege nescrisa. Toti ii putem deosebi; in subconstientul si in sufletul nostru stim care e unul si care e altul. Dar niciodata nu ne-am intrebat care este acel element special pe care cei dintai il au in plus, si care ii transforma din fiinte umane in ceva mult mai presus de atat. Ce anume ne face sa ne vedem prietenii adevarati cu adevarat? Timpul petrecut impreuna? Mie mi se pare irelevant, pentru ca ceea ce se naste acolo nu se poate masura in ore, ci in fericirea pe care o simti cand esti cu ei. Si sunt 100% sigura ca te poti simti infinit de fericit, intr-un minut. Secretele pe care le impartasesti lor? La fel de irelevant. Toti avem secrete pe care nu le stie absolut nimeni, si traim foarte bine asa.

E vorba de incredere, de ajutorul pe care il ofera neconditionat, si de dragoste. Trei caracteristici elementare.

Asa iti dai seama ca amicul pe care il aveai tocmai a depasit limita, intrand in urmatoarea etapa, devenind de mii de ori mai important.

Dar cat de bine crezi ca ii cunosti pe oamenii cu care iti petreci aproape toata viata? Cum stii daca o persoana merita iubita, sau respinsa? Cate sanse merita un om pentru a ocupa un loc atat de important in viata ta? Si o data ce i-l oferi, cum poti fi sigur ca e pentru totdeauna?

Free Will?

Toti ne dorim cate ceva. Iubire, intelegere, bani, sanatate, prieteni, incredere. Si lista poate continua. In fiecare secunda, vrem. Fie ca e vorba de un anumit obiect sau de nevoia de a face ceva, fizic.

Doar ca... de multe ori, nu se produce nici o schimbare in viata noastra.

De fiecare data cand am vrut cu adevarat sa se intample ceva, universul, sau ceea ce unii numesc dumnezeu, se opunea si ma indeparta incet incet de tinta la care vroiam sa ajung. Nu am primit intotdeauna ce am vrut. Credeam ca drumul pe care o luasem era gresit si ca tot restul vietii mele era sortit esecului. Imi pierdusem increderea si speranta. In timp, am inteles de ce. Eu eram de vina. Asteptarile mele erau prea ridicate si imposibil de atins. Mi se parea ca e atat de simplu doar sa vrei si BUM! , dintr-o data sa ti se indeplineasca toate dorintele. Tin minte si acum, cum ma gandeam "ca nu cer asa mult, nu e corect, altii au de toate si eu nu am nimic." Mi-am dat seama prea tarziu ca de fapt, primisem sansa de a intelege haosul din capul meu, am avut ocazia sa vad ca nu e suficient doar sa vrei, ci si sa fi capabil sa obtii. Eu nu eram pregatita, mai aveam de invatat destul de multe.

Dupa ce am realizat acest lucru esential, am primit exact ceea ce-mi doream, si era exact ce-mi trebuia de fapt.

Asa ca, intrebati-va. Voi ce vreti cu adevarat? Multi, n-o sa stiti de unde sa incepeti.

Daca am avea sansa sa ne intoarcem in trecut, oare am schimba ceva? Mult timp, dupa lectia primita, am trait cu impresia ca nu e bine sa alegi nimic, ci sa lasi lucrurile sa se intample de la sine, pentru ca pana la urma, vei ajunge acolo unde trebuie sa fi. Nu regretam nimic, nu imi parea rau pentru nimic din ce faceam si mi se parea incredibil sa nu trebuie sa te justifici pentru gandurile si actiunile tale. "Se intampla ce trebuie sa se intample, iar noi suntem doar factorii implicati in acest proces.". Cam pe asta se baza tot ce faceam. Iar acum, revenind la gandul cu intoarcerea in trecut.

Ce am schimba la trecutul nostru? Am avea curaj sa alegem optiunea pe care nu am ales-o prima data? Am evita lucrurile care ne-au facut sa suferim la un moment dat? Sau am merge pe acelasi drum? Si daca e asa, de unde stim ca nu ratam?

Oare viata noastra e despre schimbari si alegeri, sau despre linistea sufleteasca indusa de gandul ca totul se intampla cu un motiv? Oare trebuie sa facem eforturi pentru a fi fericiti, sau trebuie sa ne lasam purtati spre necunoscutul ala despre care nu stie nimeni nimic?

Habar nu am. Acum regret ca nu stiu raspunsul la aceasta intrebare. Poate daca l-as afla, m-as simti in siguranta stiind ca pot sa imi schimb viata imediat cum apare ocazia. Daca as sti ca depinde doar de mine, as alege. Dar poate n-o sa stim niciodata.

Oricum, sunt doar doua variante.

1. Noi, separat, ne construim singuri viata si nimic nu e mai important.

2. Noi, impreuna, suntem ca niste zale si formam existenta absoluta. Iar singuri suntem nimic.

Asa ca... Ce conteaza cu adevarat? Sa vrem, sau sa acceptam ce avem deja?

The Question Game

Jocuri. Pentru ca exista atatea. Exista cele pe care le ascunzi in bara de start a calculatorului cand se uita cineva ce faci tu acolo, exista cele in care te pierzi nopti intregi cumparand proprietati si iesind din inchisoare cu o bucata de carton, exista cele care te ajuta sa te mentii in forma pe teren, jocurile din fata blocului, sau cele care creeaza dependenta si eventual hemoroizi. (Ha ha, nu mai jucati CS). Oricum. Ideea e ca tot ceea ce facem se transforma la un moment dat intr-un joc si tot la un moment dat, vine intrebarea "Cat de multe esti dispus sa sacrifici pentru el?" Suntem in stare sa ne scriem propriul regulament in viata de zi cu zi, sau ne supunem unui alt regulament scris de altcineva?
Tu imi dai mie, eu iti dau tie. Asta este baza. Iar chestia asta devine un fel de dependenta reciproca, fara sa ne dam seama. In timp, ne punem unul altuia o singura conditie pe care suntem obligati sa o indeplinim. Nu iti mai dau nimic, pana nu primesc ceva in schimb. La inceput pare destul de simplu. Doar la inceput. Cat de mult suntem in stare sa ne injosim pentru propria noastra satisfactie? Dar pentru satisfactia altcuiva? De unde stii ca nu dai mai mult decat primesti? Si cel mai important: Cat rezisti jucand acest joc, astfel incat sa iti produca infinita placere, dar sa nu iti creeze dependenta? De unde stii cand e momentul sa te opresti si sa te dai batut?
Oare am fost facuti astfel incat sa ne putem schimba in orice, in functie de regulament? Ne putem reinventa de fiecare data? Cate personalitati ascundem sub cea pentru care suntem cunoscuti? Putem schimba orice. Culoarea parului, culoarea ochilor, marimea sau lungimea anumitor parti ale corpului. Putem invata sa ne descotorisim de orgoliu sau de multe alte lucruri nocive sufletului nostru, sau putem sa ne insusim egoismul. Iar daca suntem suficient de slabi, putem deveni cineva de nerecunoscut. Daca ii lasam pe ceilalti sa se joace cu noi, asa cum vor ei, doar din cauza faptului ca ceea ce ne dau ei in schimb este fundamental fericirii noastre, cat de mult ne vom transforma, si cat de repede?
Pana la urma vei descoperi ca o parte din tine isi pune intrebarea "Cum eram inainte, si cine sunt acum?". Nu trebuie sa uitam niciodata de unde am plecat. Este esential sa stim intotdeauna cine suntem cu adevarat si ce anume s-a transformat in noi, jongland cu caracterul si slabiciunile noastre. Este important sa stii daca vrei sa iti dezvalui aceste slabiciuni si sa le oferi pe tava unor oameni care sunt experti in astfel de jocuri. Este alegerea ta daca vrei sau nu sa te lasi modelat.
Cine suntem noi de fapt? Cine e cel de langa noi? Cand e momentul sa recunoastem ca am dat startul, si unde se va termina aceasta cursa?

Send Out Love.

Ce-ar fi daca...

[urmeaza un gand care prin stupiditatea si absurditatea lui, a fost creat neintentionat, cu scopul de a invata subconstientul acel proces de exprimare libera a sentimentelor. nu ma judecati pentru aceste idei care mi-au traversat involuntar mintea in mai putin de o secunda]

Ce-ar fi daca am incepe sa comunicam? Sa ne spunem absolut tot, chiar si cele mai neinsemnate cacaturi care ne trec prin cap? Daca am merge pe strada si am vorbi intamplator cu oamenii, complimentandu-i, in loc sa-i judecam si sa-i bombardam cu rautati, in strafundurile imposibil de inteles ale creierasului nostru?

M-am surprins de multe ori facand greseala pe care tot incerc sa o evit. "Ce pantofi naspa are tipa aia". "Ce grasa e". "Ce gay". "Ce cur mare". "Ce roz". "Ce idiot" etc. Si mi-am dat seama ca nimeni nu are nici o vina pentru gusturile proaste cu care au fost invatati, sau pentru ciocolatele in plus, sau pentru orientarea sexuala. Si noi putem fi gresiti in ochii celorlalti.

Dar atunci cand admiri ceva? Cand ti se pare deosebit? De ce sa evitam sa spunem cuiva ceva frumos, chiar daca nu cunoastem deloc persoana respectiva? Daca ne-am imprieteni unii cu altii, in mod aleatoriu? Oare am fi mai fericiti? Am aprecia mai mult orele pierdute prin oras? Am avea curaj sa multumim celor care ne-au inspirat cu sinceritatea lor? Ne-am uri la fel de mult? Ne-am simti mai usurati cerandu-ne scuze pentru cotul infipt in stomacul celui de langa noi? Am ierta mai usor daca cel care ne calca pe picior in autobuz isi cere scuze la randul lui?

Ce-ar fi daca am incerca sa facem asta, macar o zi? Lumea ar zambi mai mult si nu s-ar mai ascunde atat de departe dupa niste imagini false, dupa caractere imaginare, sau dupa comportamente de tauri.