Problema e ca nu ne intelegem cu noi insine. Ne intalnim cu noi in fiecare zi, stam impreuna, ne vorbim cateodata, dar niciodata cand trebuie cu adevarat, ne admiram, ne subapreciem, si cu toate astea nu ne cunoastem deloc. Nu ne putem explica starile in care cadem, nu putem decat sa ne simtim inima cum bate incredibil de tare, de fiecare data cand stim ca ceva e mult prea bine sau mult prea rau, sau mult prea greu de descifrat.
Nu pot sa nu observ cum toate aceste lucruri se reflecta in relatia cu persoanele la care tinem. In subconstientul nostru, uitam ca si ei sunt oameni, ii trimitem undeva mai presus de atat, spre perfectiune, spre locul si timpul in care nu exista simturi, sentimente, greseli, prioritati. Ajungem sa asteptam atat de multe de la ei, incat nu ne mai dam seama ca si ei asteapta acelasi lucru de la noi. Ne inchipuim ca ei exista doar pentru a ne face pe noi fericiti, si ca vietile lor sunt programate dupa ceasul nostru, chiar daca atunci cand acest gand ne patrunde in minte, refuzam sa credem ca e adevarat, refuzam sa acceptam ca suntem egoisti. ("Noi nu suntem egoisti, suntem doar nedreptatiti.") Cand avem nevoie de ei trebuie sa fie acolo, indiferent daca le cerem asta sau nu. Ne asteptam sa stie deja. Dar nimeni nu ne poate citi atat de bine.
Apar dezamagirile. Mintea noastra lucreaza si in cele din urma arunca vina asupra lor, pentru ca "noi suntem aia care avem nevoie de ei, iar ei nu sunt acolo." Fiecare dintre noi crede ca celalalt e vinovat si fiecare asteapta ca celalalt sa repare situatia.
In imaginatia noastra si in lumea fictiva care ii inconjoara, nu exista nimic mai normal decat punctul nostru de vedere. "Asa e normal sa fie." "Asa era normal sa faci." "E normal sa ma simt asa." Dar ce inseamna "normal" pana la urma? Definitia noastra nu trebuie sa fie neaparat aceeasi cu definitia altora. Noua ni se pare normal sa fim iubiti, sa fim apreciati, dar ei pot gandi extrem de diferit.
In capul nostru asteptam sa ni se ofere ceea ce vrem, desi niciodata nu stim de ce avem nevoie. Vrem sa fie totul perfect, dar nu putem defini perfectiunea. Vrem sa auzim cuvinte care poate pentru ceilalti nu inseamna nimic, si ne doare cand vedem asta in atitudinea lor.
Cel mai ciudat e ca niciodata nu suntem pregatiti sa infruntam situatia. Ci incercam, intr-un mod subtil si cu toate astea incredibil de evident, sa aratam ca ceva nu e bine, ca e vina altcuiva. Si, in acelasi mod subtil si evident, celalalt ne raspunde ca stie, si ca e vina noastra. Vina apartine tuturor. Apartine celui care nu vorbeste, celui care nu pune intrebari, celui care pune prea multe intrebari, celui care stie ca nimic nu e bine dar continua sa astepte mutarea adversarului.
Vina apartine cel mai mult gandurilor pe care le inventam, dar care de fapt nu sunt acolo, scenariilor pe care le regizam fara sa ne asiguram ca pot fi puse in practica.
Dar cel mai mult gresim atunci cand ne imaginam viitorul in momentele grele. Pentru ca, cine ar putea vedea un viitor stralucit intr-o situatie atat de urata? Ne inchipuim ca stim sigur ca totul se va transforma din rau in mai rau, iar in cele din urma, asta se si intampla. Facem totul sa para exact asa cum ne inchipuim, fara sa ne dam seama. Noi o facem. Noi refuzam sa vedem partile bune, din cauza ca suntem prea siguri ca nu au cum sa fie acolo. Noi ocolim orice sansa de a ne repara.
Probabil e orgoliul pe care toti il avem. Cert e ca m-am saturat sa fiu asa, m-am saturat sa ma joc, sa ma prefac, sa ma ascund. Dar in acelasi timp mi-e frica sa fiu altfel. Mi-e frica sa reunt la felul in care ii vad pe ceilalti, pentru ca... daca nu e adevarat?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu