Live.

Stelele sunt marunte, cel putin asa le vedem noi de aici, de jos. Dar daca nu ar fi, ce ar fi cerul gol si simplu? Cum ar fi daca soarele ar lumina, fara sa incalzeasca? Daca ploaia ar curge din cer toata o data, ca dintr-o galeata? Daca n-ar exista culori, sau muzica? Nimanui nu-i pasa de lucrurile marunte… Dar imagineaza-ti, pentru o clipa, cum ar fi viata ta daca ai vedea totul alb-negru si daca muzica nu ti-ar oferi nici un pic de intelegere. Daca ar disparea un simplu factor aparent nesemnificativ din viata ta, nu te-ai mai simti complet si nu ai gusta senzatia pe care o ai cand ajungi acasa, seara, niciodata.

Bineinteles, cine are timp, intre micul dejun si cina, sa se gandeasca la asta? Ziua e prea scurta. Nu pretuim niciodata fiecare secunda. Ne plangem si speram ca urmatoarele 24 de ore vor insemna ceva. In fiecare zi, ne gandim la ziua urmatoare si mereu ne dorim ceva anume, fapt pe care multi l-ar considera ca fiind un lucru bun, un scop in viata. Nu vreau sa pun la indoiala credina si speranta oamenilor, dar problema este ca ni-l dorim doar pana in momentul in care il obtinem, dup-aia nu-l mai vrem. Exact asa cum vara asteptam iarna, si iarna vara. Nu ne convine nici frigul, dar nici caldura. Asa se intampla ca mereu in sufletul nostru este toamna…

Avem nevoie de companie, de atentie, de iubire, dar daca primim toate acestea, incepem sa simtim lipsa momentelor de liniste si singuratate. Avem nevoie sa parasim rutina, orasul, familia, dar ni se face dor de casa inca din momentul in care iesim pe usa. Avem nevoie de timp liber, dar in timpul liber nu facem nimic. Si cate regrete se strecoara inauntrul mintii noastre, si cate promisiuni ne facem. “Data viitoare o sa profit de fiecare clipa”.

Unii oameni au boli incurabile. Lor cine le face promisiunile astea? Cine le garanteaza lor ca va mai exista o “data viitoare”? Cine le poate oferi sansa de a experimenta toate aceste trairi care sunt, de fapt, tot farmecul existentei noastre pe Pamant? Noi nu realizam ceva. Faptul ca viata e finita, limitata, nu profitam cu adevarat de tristete asa cum profitam si de bucurie. Ce trebuie sa devenim pentru a iubi disperarea la fel de mult ca speranta? Cine trebuie sa fim ca sa realizam ca fiecare sentiment, fie el placut sau neplacut, este dovada ca traim si ca avem un suflet capabil de absolut orice? Cat de mult trebuie sa meditam ca sa ne dam seama ca nu exista bine si rau, si ca tot ceea ce ne dicteaza anumite stari este doar felul in care privim lucrurile?

Nici o depresie nu va opri lucrurile din a se intampla si nici o fericire nu va face timpul sa se opreasca pentru noi. Avem de ales. Ori ne traim viata intr-un capriciu continuu, ori acceptam ca noi nu suntem decat un fel de suport prin intermediul caruia viata se intampla. E frumos. E o minune, ca suntem aici. Dar e un pacat ca am uitat sa fim copii si ca am uitat sa plangem cand ne doare si sa radem cand ne simtim bine. E un pacat ca am uitat cum sa lasam intregul univers sa se manifeste prin noi.

"Tu nu trebuie sa fii trista niciodata.". Iti multumesc. Si asa e, poate ca nu trebuie. Dar mai sunt si trista, cateodata, si intr-un mod incredibil de ciudat, imi place. E singurul mod prin care pot pretui cu desavarsire fericirea.