Va mai amintiti basmele pe care ni le citeau parintii nostri cand eram copii? Mai tineti minte casetele alea video pe care le derulam...? In fiecare zi, aceleasi filme. Si nu ne plictiseam niciodata. Erau povesti care te invatau ca in lume mai exista persoane care traiesc o iubire desavarsita, cu fete care aveau rochii lungi, frumoase si ochi mari si albastri, cu barbati curajosi care infruntau o lume intreaga pentru un singur sarut.
Cenusareasa, Alba ca Zapada, Mica Sirena, Rapunzel, toate au trait fericite pana la adanci batraneti, fiecare cu printul ei.
Dar apoi am ajuns la scoala, si la scoala ne-au spus ca basmele nu sunt reale, sunt doar imaginatia unui om drogat care vede unicorni zburatori si mere de aur comestibile, si ca printesa inseamna de fapt o pitipoanca cu botu' tuguiat si cu tatele pe afara.
Si ca totul sa fie complet, au decis ca e timpul sa ne deschida ochii spre o iubire mai... "realista". Si ce au facut? Ne-au dat sa citim. Despre Lipan care pleaca si moare intr-o groapa lasand in urma o femeie nefericita cu doi copii, despre Ion care s-a insurat din interes, impingandu-si sotia spre sinucidere, despre Ela care-l inseala pe Stefan, despre Otilia care renunta la iubire pentru lucruri materiale...
Acum stau si ma intreb ce dracu era in mintea si in sufletul autorilor de erau atat de tristi? Evident, ei respirau si se hraneau cu tragedie pura. Oare stiau ce inseamna a fi fericit? Nu cred. Altfel de ce au umplut pagini intregi cu iubiri esuate, crime si despartiri?
Nu spun ca e gresit, ci ca e un contrast izbitor de puternic intre cele doua etape. Dar nu-i nimic.
Pana la urma fiecare om are filmul, cartea, povestea lui, si fiecare percepe altfel draostea. Si poate daca n-ar fi fost clasicii astia descurajati, n-am fi invatat niciodata sa apreciem ce avem.
Dar apoi am ajuns la scoala, si la scoala ne-au spus ca basmele nu sunt reale, sunt doar imaginatia unui om drogat care vede unicorni zburatori si mere de aur comestibile, si ca printesa inseamna de fapt o pitipoanca cu botu' tuguiat si cu tatele pe afara.
Si ca totul sa fie complet, au decis ca e timpul sa ne deschida ochii spre o iubire mai... "realista". Si ce au facut? Ne-au dat sa citim. Despre Lipan care pleaca si moare intr-o groapa lasand in urma o femeie nefericita cu doi copii, despre Ion care s-a insurat din interes, impingandu-si sotia spre sinucidere, despre Ela care-l inseala pe Stefan, despre Otilia care renunta la iubire pentru lucruri materiale...
Acum stau si ma intreb ce dracu era in mintea si in sufletul autorilor de erau atat de tristi? Evident, ei respirau si se hraneau cu tragedie pura. Oare stiau ce inseamna a fi fericit? Nu cred. Altfel de ce au umplut pagini intregi cu iubiri esuate, crime si despartiri?
Nu spun ca e gresit, ci ca e un contrast izbitor de puternic intre cele doua etape. Dar nu-i nimic.
Pana la urma fiecare om are filmul, cartea, povestea lui, si fiecare percepe altfel draostea. Si poate daca n-ar fi fost clasicii astia descurajati, n-am fi invatat niciodata sa apreciem ce avem.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu