pestisorul auriu

eu... si o multime de oameni ignoranti, la fel ca mine.

si el. cu tonul sau autoritar si cu o infatisare parca rupta din filmele SF. categoric, nu era chiar... om. era ceva mai presus de-atat, stia abolut tot ce se intampla, stia pe de rost caracterul fiecarei persoane. am ramas imobilizata si m-am ghemuit la picioarele lui, simtindu-ma atat de inferioara, atat de mica si de neinsemnata. la urma urmei, eu sunt doar un om care nu stie prea multe. el era altfel.
s-a uitat in jos la mine, iar ridurile care mai devreme semanau cu o incruntare diabolica, se mutara in colturile gurii, transformandu-se intr-un zambet. m-am asezat pe canapea, langa el, ascultandu-i interesata explicatiile. vorbea despre niste lucruri pe care eu nu le puteam intelege. sau poate ca refuzam sa cred asa ceva.

-"... un gand pe care daca-l urmam pana la sfarsit, vom intelege ca totul este lipsit de sens."

m-am tinut dupa el pana la iesirea din casa, nestiind care ii sunt planurile si ce vrea sa faca, dar aveam o incredere oarba in fiinta asta. am ajuns intr-o incapere imensa, umpluta pana la refuz de o gramada de oameni, care se holbau hipnitozati, la videoproiectorul din fata lor.
in cateva minute o imagine cu un pestisor auriu, miscandu-se in acvariul lui si agitandu-se incercand sa scape, a invadat intreg spatiul. oamenii au fost intrebati, pe rand, ce vad pe ecranul monitorului si absolut toti au raspuns acelasi lucru - "un peste."

nimeni nu a vazut altceva. nimeni nu a observat ca pe langa peste, se vad si culoarea portocalie, si solzii, si ochii sticlosi, si coada.

atunci am inteles. vedem o imagine si o asociem cu un cuvant care a fost scris pe creierul nostru de cand eram copii, si cu care o sa ramanem pana la sfarsitul vietii noastre. oare pe parcursul drumului nu invatam nimic, de fapt? ne nastem cu o idee si murim cu aceeasi idee, refuzand sa vedem dincolo de ea, uitand ca de fapt forma lucrurilor, oamenilor, animalelor care ne inconjoara nu inseamna nimic. este doar un contur, care ne deosebeste.
am iesit afara, straduindu-ma sa pricep ce anume se petrece in capul nostru, de ne lovim de o bariera si ne multumim sa ne oprim, eliminand total ideea de a merge mai departe si de a afla mai mult, de a fi atenti la detaliile din care este compus totul.
am inchis ochii. eram deja in alta parte, eram undeva, sub apa, intr-un labirint cu pereti de sticla, de unde nu mai puteam sa ies. nici nu cred ca vroiam. am mers mai departe, speriata, intr-un fel, de capacitatea mea de a merge si de a respira sub apa, la fel ca deasupra ei. ma simteam altfel, eram constienta ca functiile corpului meu nu ar fi ajuns atat de departe, poate doar daca peste noapte imi crescusera branhii si membrane intre degetele de la picioare. nu mai eram eu, eu eram tot. am continuat sa merg, neavand nici o directie si nestiind cum as putea sa ies de acolo sau pe unde. pana cand am gasit ceea ce cautam. "un gand pe care daca-l voi urma pana la sfarsit, voi intelege ca totul este lipsit de sens." si intr-adevar, printre toate pisele banale ale labirintului mintii mele, am descoperit ceva diferit.

ajungand la sfarsit, m-am gasit inconjurata de miliarde de materiale imposibil de asemanat cu ceva concret. era o masa de obiecte uriase, parca aruncate la intamplare, nefolositoare si vechi. ma simteam ca intr-o groapa de gunoi, sau ca intr-un cimitir de masini. era aproape infricosator. indepartandu-ma de ele si privindu-le mai atent, de la departare, mi-am dat seama de ceva - da, poate separat erau, intr-adevar lipsite de sens, dar impreuna formau ceva destul de clar: un pestisor auriu.

iar dimineata, dupa ce m-am trezit din visul asta atat de ciudat, am inceput sa ma intreb, oare imaginile pe care ochii nostri le vad in fiecare zi si in fiecare secunda din viata, sunt niste monstri in adancul mintii noastre? oare sunt doar o adunatura de materii pe care creierul le aseaza in asa fel incat sa semene cu ideea cu care am fost obisnuiti? si daca le-am lasa asa cum sunt ele, oare am putea vedea mai presus?