Indiferent cat de optimist si increzator este un om, indiferent cat de diferite sunt conceptiile sale fata de ale celorlalti, indiferent cat de mult lupta pentru o idee extraordinara, este foarte posibil sa nu se schimbe nimic. De ce? Pentru ca, cu toate astea, e inconjurat de miliardele de oameni clonati, care nu numai ca nu cred in nimic, dar isi sustin rationamentul negativ cu atata insistenta, incat distrug imediat orice urma de speranta.
Da. Oamenii nu cred in iubire, in prietenie, in gasirea fericirii independente, in posibilitatea de a ajunge oriunde, daca isi doresc cu adevarat. Dar nu e vina lor. Au suferit prea multe dezamagiri, iar sentimentele s-au subtiat atat de mult... Ca o guma de mestecat pe care o intinzi intre degete pana se rupe.
Totul s-a transformat asa. Am ajuns sa respingem ideea de dragoste (pentru ca pana la urma la asta se rezuma toata existenta noastra), iar acum nu mai suntem in stare sa o recunoastem nici macar cand e in fata noastra. Ne indoim de ceea ce vedem cu proprii ochi, ne e atat de frica sa avem incredere in cineva, sa ne deschidem bratele si sa primim orice ni se ofera fara sa ne gandim la ce e mai rau, sa ne aruncam la randul nostru intr-o alta pereche de brate deschise, si sa coboram scutul in care ne-am bagat. Alegem in schimb sa ne dezvoltam repulsia, sa ne hranim cu aceasta simpla idee ca "oricum toti sunt la fel", sa profitam de tot ce ni se da, apoi sa ne retragem in cusca noastra, de teama sa nu fim raniti.
De ce ma mai mir ca totul a disparut? De ce sa nu recunosc ca ma simt trasa in jos de toate aceste impresii gresite? De ce sa ascund faptul ca imi pasa exagerat de mult? De ce nu pot sa ma multumesc cu faptul ca eu cred si ca asta e cel mai important? Pentru ca trebuie sa fi nebun ca sa mergi inainte indiferent ce se intampla si indiferent cat de mult incearca ei sa te convinga ca traiesti intr-o lume ireala.
Ma afecteaza. Sa tin atat de mult la ceva si sa ma izbesc de peretele gros al mintilor celorlalti de fiecare data. Ma afecteaza lipsa de optimism din sufletele lor. Nu inteleg de ce ma simt atat de neputincioasa cand vad ca nu-i pot face sa aiba incredere nici macar in ei insisi. La urma urmei nu e problema mea. Dar vreau o lume mai buna. Vreau sa vad oameni care au o viata adevarata, care sunt in stare sa accepte iubirea adevarata si ura adevarata, fara a se rusina de asta, vreau sa aud si altceva. Nu vreau sa fiu la fel ca ei.
Ma intreb de ce am devenit atat de disperati, de ce intotdeauna gandim atat de limitat, de ce nu dam sanse unor oameni care merita cu adevarat, de ce ne lasam orbiti de intamplari care au devenit istorie, de ce barbatii sunt porci si curvele sunt bune, de ce suntem atat de slabi.
Sunt constienta de faptul ca eu nu sunt asa, ca gandesc altfel, ca inca iubesc, ca am deja langa mine ce imi trebuie, ca sunt acceptata la randul meu pentru ceea ce sunt, dar pe langa asta nu stiu cata putere mai am sa inghit ca pe apa neincrederea celorlalti.
Nu pot decat sa multumesc. Poate ca nu e suficient, poate ca o sa am nevoie de mai mult de o viata pentru a-mi arata recunostinta. Poate ca sunt altii mai buni, mai frumosi, mai demni de iubit, dar pe care n-o sa-i iubeasca nimeni, niciodata, pentru ca sunt la fel de limitati si pentru ca sunt priviti ca niste obiecte de unica folosinta, prin niste ochi de plastic. Asta e lumea in care traim.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu