E inca frig, dar totusi miroase a vara. Si a nopti pierdute prin parcuri sau prin terasele din centru, si a drumuri lungi inapoi spre casa. Asta am simtit, cand am inchis ochii si am inspirat adanc aerul care statea in jurul casei mele si astepta sa ies pe usa. Poate aerul din jurul altor case miroase a iarna, a craciun si a colinde. Al meu miroase-a vara.
Si acum stau si ma gandesc cum si de ce tocmai aici. Se pare ca uneori ne trezim in locuri de care nu aveam habar ca exista, in atmosfere si in stari pe care nu credeam ca le vom atinge vreodata. Acum 3 ani, nu credeam ca o sa fiu aici, acum. Si acum 5 ani, nu credeam ca voi fi acolo unde am fost acum 3 ani. Si acum multi ani... Acum multi ani nu aveam timp sa ma gandesc atat de departe. Atunci traiam cu adevarat. Cand esti mic, e singurul moment in care traiesti cu adevarat. Nu-ti pasa prea mult de viitor, singurul lucru de care iti pasa, este dragostea, pe care oricum o dai si o primesti neconditionat. Deci nici cu asta nu te consumi prea mult.
Privind in urma, comparand trecutul cu prezentul, imi dau seama, in sfarsit, ca nu avem nici un drept sa spunem "e imposibil". Nu, suntem doar oameni. Habar nu avem, nu stim nimic despre noi, despre viata, despre cel de langa noi. Indiferent cat de mult am vrea sa credem asta, nu stim nimic. Ne sinucidem sufletul, putin cate putin cu ganduri. Nu putem spune ca "nu se poate". N-o sa stii niciodata cum vei fi peste 3, 5 sau 10 ani. Trebuie sa traiesti ca sa vezi unde ajungi. N-o sa stii ca poti sa iubesti iremediabil, pana cand n-o sa pierzi o persoana extraordinara. N-o sa stii unde ti se termina drumul si peste ce dai in calea ta, daca nu continui sa mergi. N-o sa stii cat poti duce, pana nu incerci.
Cred ca singurul moment in care ne putem permite sa renuntam, e cel dinaintea mortii noastre. Cand, intr-adevar, ai pierdut si-ti spui "Gata. Eu nu mai pot, am terminat." Atunci, poate unele lucruri vor fi imposibile pentru tine, pentru ca tu ti-ai terminat rolul. Dar cineva va gasi o solutie sa le faca posibile, la un moment dat.
Miroase a vara, inca, si simt ca mi-e incredibil de dor de ceva, si acum stiu de ce. Mi-e dor de trecut. Stiu, dupa ani de zile in care m-am mirat, de ce nu am amintiri neplacute. Pentru ca nu le voi simti lipsa niciodata. Era atat de simplu. Mi-e dor doar de timpul care a zburat, si nu de certuri neinsemnate, pierderi nesemnificative, lacrimi prea putine pentru a lasa urme.
Nu mi-e dor de oameni, ci de ceea ce se intampla cu mine in preajma lor. Nu mi-e dor de locul in care pierdeam zile in sir in fiecare vara. Locul ala e peste tot. Peste tot e iarba. Sau ciment. Sau pietre. Totul poate fi reconstruit, refacut, replantat, reciclat. Imi lipseste doar starea de atunci.
Fiecare obiect ne rascoleste o anumita amintire, indepartata sau nu, pe care regretam ca am pierdut-o. De ce? Pentru ca alea-s momentele in care eram fericiti. Tanjim dupa fericire si uitam ca o avem langa noi. Uitati-va in jurul vostru si o sa vedeti ca fiecare particica din rutina pe care o traiti, e de fapt o bucurie nemarginita. Si asta e doar ce s-a intamplat pana acum. Maine, nu se stie. Totul este posibil, pana la proba contrarie. Nu exista proba contrarie. Nu am ajuns inca la sfarsit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu