Plictiseala imi amorteste creierul, simt ca ma cuprinde o nerabdare pe care n-am mai simtit-o de foarte multa vreme, o pofta incredibila sa ies afara si sa respir aerul rece si sa traiesc, sa alerg si sa rad. Si tot astept momentul urmator, care trece, apoi astept momentul imediat dupa cel urmator, si tot asa, si ma intreb oare unde o sa ajung, si cand, si de ce mai stau pe scaun si scriu chestia asta, cand as putea s-o iau la fuga, pe strazi chiar in clipa asta.
Vreau ziua de maine, sa vad ce se mai poate intampla, vreau sa simt ca sunt libera, sa stiu ca va urma o luna minunata, vreau sa-i fac fericiti pe ei, ei care conteaza pentru mine, vreau sa pierd fiecare noapte si sa dorm in fiecare zi, asa cum imi place mie.
Vreau sa ma misc mai repede, sa ajung in acel moment in care sa nu fac absolut nimic, ci pur si simplu sa stau si sa ma bucur ca am tot ce-mi trebuie, sa vreau sa opresc timpul si sa-l las asa pentru tot restul vietii.
Hm. Ce ironie. Nu pot opri timpul, nu-l pot face nici sa curga mai repede, dar ceea ce vreau e sa le fac pe amandoua odata. Dar cum poate el sa inainteze cu o viteza nemaivazuta, daca sta pe loc? Ce idiotenie. Ce imposibilitate cretina. Ce-mi poate trece prin cap.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu