Raspuns

M-a intrebat cineva ce fac cand ma satur de toate starile amare care apar din cand in cand.

Ce fac? Absolut nimic. Eu doar m-am saturat. Stii, e greu sa ramai la fel de fericit cum erai inainte, fara gandul ala care te intareste si te asigura cumva, care da viata tuturor viselor tale. E greu fara el. Si e si mai greu, cand iti dai seama ca el era legat de mii de alte lucruri marunte, care daca dispareau, il lau cu ele. Si ce e de facut cand lucrurile alea marunte aleg sa nu-ti mai treaca prin fiecare zi din viata, facand-o mai frumoasa? Ce e de facut cand observi ca te ratacesti incet incet de rutina aia idioata, care tie iti placea, a dracu? Cand iti dai seama cat de mult te afecteaza chiar si ideea ca ar fi mai bine fara aceasta rutina? Cand habar nu aveai cat de mult inseamna pentru tine, pana in momentul in care esti la un pas de a o pierde? Cand pana la urma o pierzi, si gandul ala care te intareste si te asigura, care da viata tuturor viselor tale, incepe sa-si piarda din culoare? Si totul devine alb-negru in capul tau, si se incetoseaza, si isi pierde focalizarea, exact ca o poza in photoshop. Ce faci cand se intampla asta? Ei bine, eu am mai patit-o. Si am fost atat de dispusa sa renunt, si atat de sigura pe mine, incat am reusit, pentru un moment, sa las balta tot ce-mi placea, si sa o iau de la capat, cu o alta viata.

Dar peste un timp, mi-am dat seama ca am pierdut, pe drum, un lucru extrem de important. Da, exact gandul ala frumos, care te transforma intr-o alta persoana, care-ti provoaca stari exceptionale. Il lasasem in urma mea, si totusi, puteam merge inainte. Nu prea ii simteam lipsa. Intrasem intr-un fel de stare vegetativa cronica, habar nu aveam ce se intampla cu mine, credeam cu toata taria ca asa trebuie sa fie, si ca m-am lasat batuta pentru un anumit motiv, pe care inca nu il aflasem.

Si la un moment dat, cand am incercat sa ies in lume, sa incep sa traiesc din nou, sa ma bucur din nou, sa rad, sa vad oameni, masini, luminile de craciun de la universitate, magazinele, cadourile, reclamele si toate maruntisurile alea care-i dadeau lunii decembrie un aer cald, care te faceau sa vrei sa fii mai bun, am realizat ca pentru mine, este imposibil sa mai simt asa ceva. Incercam sa intru in atmosfera, sa apreciez toate chestiile minunate din jurul meu, si nu puteam.

Atunci am stiut, ca mi-e frica, o frica imensa de o viata dusa asa, fara optimism, fara speranta, fara gandul meu special si fara vise cat se poate de reale. Si nu imi era frica neaparat de lipsa lui, ci de faptul ca eu, in sfarsit, puteam trai fara el. Imi era frica de persoana care as putea deveni, de schimbarea care urma sa se produca in mine, de racire, de nefericirea care astepta sa ma inhate si pe mine, cum a facut cu ceilalti, imi era frica de lumea noua in care ma aruncam cu ochii inchisi, fara sa stiu ce va urma, lasand in spate ceva special. Imi era frica, pentru ca eram capabila, dupa atata timp, sa fac asta.

Dup-aia n-am mai putut. Am renuntat sa vreau sa renunt atat de usor. Era totusi destul de tarziu, m-am fortat un pic sa resimt tot ce stiam inainte, m-am fortat sa iubesc din nou, sa vreau din nou ce vroiam acum ceva timp. Si chiar si acum inca ma intreb, oare asa trebuia sa fie? Oare trebuia sa-mi revin si sa reiau de unde am ramas, sau trebuia sa uit totul cand am avut ocazia? Inca nu stiu raspunsul. Si nu vreau sa-l aflu, mi-e extrem de bine asa, e minunat sa regasesti in tine puterea de a simti ceva special din nou. Vreau sa astept, pentru ca pana la urma, aflam si motivul actiunilor noastre.

Nu vreau sa stiu inca. D-aia n-o sa fac nimic.

Totul se intampla cu un motiv si fiecare lucru e o lectie. Si fiecare dintre noi e strans legat de ceva si n-o sa-i dam drumul niciodata. Eu stiu ce-mi trebuie mie, am descoperit, tocmai d-aia il astept de fiecare data cand dispare, in ciuda eforturilor mele de a ramane cu picioarele pe pamant atunci cand lipsa lui imi provoaca greata. Dar vine. Intotdeauna vine inapoi. Si intotdeauna o sa-mi gasesc refugiul in acelasi loc, pentru ca altfel nu se poate. Pur si simplu.
Presupun ca n-o sa ma lase niciodata sa ma obisnuiesc prea mult fara el. N-o sa ma las nici eu, dupa toata experienta de mai sus. Cred ca nu am nevoie de nimic altceva.