5 dec. 2009

Sau poate nu.

O sa aflu vreodata? Alternanta asta de stari si ganduri imi dovedeste un singur lucru si anume ca nu voi afla decat la sfarsitul vietii. Poate unele lucruri se intampla fara sa ne dezvaluie scopul pentru care suferim consecinte atat de drastice, nefacand decat sa existe si sa ne aduca, din cand in cand, cu picioarele pe pamant. Avem nevoie de schimbari, avem nevoie de nou, pentru a ne da seama ce inseamna pentru noi, ceva atat de vechi. Avem nevoie de comparatii, de dovezi si de teste pe care trebuie sa le trecem pentru a merge inainte. Da, s-a terminat ceva, asa spuneam ieri... si acum o saptamana. Si raman la aceeasi parere. Acum imi dau seama ca asta nu inseamna ca nu pot intra din nou in scena cu o noua stare, cu baterii proaspat incarcate si cu noi ambitii, dorinte si placeri. Ce mi-a trebuit? Un imbold. O palma peste fata. Un sut in cur. Doar ca sa realizez ca pot merge inainte cu proprii mei pasi, neavand nevoie sa stiu sau sa clarific ce e in capul meu, ci traind pur si simplu noi senzatii, noi frici, noi sentimente.
Ceva mi-e pus la incercare si nu-mi dau seama ce, dar cred ca numai in modul asta am reusit sa descopar ca trebuie sa accept orice se intampla, pentru ca nimeni nu poate sti cand imi pot pierde capul din nou. Si da, vor urma, poate, zile in care nu voi fi in stare sa-mi blochez aceste ganduri rele, n-o sa pot incuia usa, vor intra si vor darama tot ce le va iesi in cale, si poate ca peste un timp, nu voi mai gasi putere sa reconstruiesc ceva sau sa-mi revin.
Cu acest sfarsit mi-am dat seama ca, intr-adevar, exista noi inceputuri, pe care nimeni niciodata nu le va putea opri din a se intampla. Dar exista un timp pentru toate.
Astazi e o noua zi, diferita de cea de ieri, schimbata in doar 10 minute, astazi am voie sa simt din nou si sa ma bucur ca sunt intr-un loc in care putini pot ajunge, am voie sa multumesc acelui ceva care a refuzat sa plece, sa fiu recunoscatoare pentru ca inca a reusit sa ma astepte si sa ma ajute sa-mi dovedesc mie insami ca nu ar trebui sa ma pierd, indiferent ce s-ar intampla. Astazi am voie sa reiau totul de unde l-am lasat. Si maine voi avea voie sa-l abandonez din nou. Si chiar daca ar fi fost bine venit un altfel de stil de viata, chiar daca as fi avut un alt fel de viitor, revin la intrebarea mea: o sa aflu vreodata? Cuvantul 'poate' repetat in nestire si lipsa mea de convingere din zilele trecute e dovada perfecta ca niciodata nu vom fi siguri 100%.

Ce am invatat din experienta asta? Ca ar trebui sa ne pregatim, cat mai repede si cat mai bine pentru o cadere sau o urcare brusca. Ca trebuie sa avem rabdare, sa acceptam si sa asteptam. Pentru ca altfel, suntem pierduti.

P.S: i would thank you from the bottom of my heart, but for you, my heart has no bottom.

Un comentariu:

Anonim spunea...

idem chestia cu rosu..:)

Trimiteți un comentariu