Si, uite-asa, nu vreau sa-mi pese. Cum fac? Cum sa reusesc sa nu ma gandesc la asta, sau sa ignor tentativa de a incerca sa lamuresc niste lucruri care nici macar pentru mine nu sunt clare? Prin ce metoda poti pune o intrebare al carei raspuns te sperie, chiar daca habar nu ai daca intrebarea exista? Poti afla tot ceea ce vrei sa afli, fara sa stii ce vrei sa afli? Au toate astea vreun sens pe care eu nu il inteleg? Oare neuronii mei au decis ca ar fi amuzant sa alerge in cerc fara nici o explicatie? Sau poate am ramas marcata de un moment simplu pe care eu l-am transformat in ceva incredibil de complicat?
Stau si astept, si pana la urma, ce astept? Ce trebuie sa se schimbe? Trecutul meu sau prezentul altora? Ce povesti de adormit copiii mai poate concepe mintea mea disperata? Da, sunt prea multe intrebari fara raspuns. Prea multe pe care inca nu le stiu si prea multe care ar fi trebuit sa se termine altfel, prea multe care nu ar fi trebuit sa existe deloc sau care ar fi trebuit sa existe tot timpul.
Cine stie? Ce rost mai are acum?
Oamenii sunt prea diferiti, gandesc anapoda sau deloc, sau prea mult, depinde de fiecare in parte. Si atunci cum faci, ca sa nu existe nici macar unu pe care sa-l dezamagesti? Cum sa le convina tuturor, cum sa se bucure toti pentru tine, cum sa-i faci sa inceteze sa strice tot ce e mai frumos pe lumea asta? Nu poti. O sa gaseasca cele mai neinsemnate defecte in absolut tot, o sa te oblige sa gandesti rational cand singura ta placere e sa nu gandesti deloc. O sa trebuiasca sa te deschizi in fata unor persoane care nu stiu decat sa-ti judece si sa-ti intoarca pe dos fiecare cuvant si fiecare gest, si o sa te dezbrace, sub ochii tuturor, de singura urma de demnitate pe care o aveai.
Si acum esti gol, in fata a mii de oameni care toata viata au cautat lucruri minunate pe care sa le transforme in nimicuri.
Sa mai fim prosti inca o data pentru ei?
Stau si astept, si pana la urma, ce astept? Ce trebuie sa se schimbe? Trecutul meu sau prezentul altora? Ce povesti de adormit copiii mai poate concepe mintea mea disperata? Da, sunt prea multe intrebari fara raspuns. Prea multe pe care inca nu le stiu si prea multe care ar fi trebuit sa se termine altfel, prea multe care nu ar fi trebuit sa existe deloc sau care ar fi trebuit sa existe tot timpul.
Cine stie? Ce rost mai are acum?
Oamenii sunt prea diferiti, gandesc anapoda sau deloc, sau prea mult, depinde de fiecare in parte. Si atunci cum faci, ca sa nu existe nici macar unu pe care sa-l dezamagesti? Cum sa le convina tuturor, cum sa se bucure toti pentru tine, cum sa-i faci sa inceteze sa strice tot ce e mai frumos pe lumea asta? Nu poti. O sa gaseasca cele mai neinsemnate defecte in absolut tot, o sa te oblige sa gandesti rational cand singura ta placere e sa nu gandesti deloc. O sa trebuiasca sa te deschizi in fata unor persoane care nu stiu decat sa-ti judece si sa-ti intoarca pe dos fiecare cuvant si fiecare gest, si o sa te dezbrace, sub ochii tuturor, de singura urma de demnitate pe care o aveai.
Si acum esti gol, in fata a mii de oameni care toata viata au cautat lucruri minunate pe care sa le transforme in nimicuri.
Sa mai fim prosti inca o data pentru ei?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu