Tic-Tac.

Un sfarsit de august bate sfios si nesigur la usa, nestiind cum sa ne anunte ca in curand vara se va termina. De data asta parca mai repede ca data trecuta si poate, mai tarziu decat data viitoare. Poate ca in curand o sa treaca pe langa noi fara sa-l simtim, o sa dispara si o sa ia cu el toate parfumurile si zilele insorite.

Cand eram mici era altfel. Fara griji, ieseam desculti pe iarba si asteptam sa ploua cu soare. Depindeam de parinti, de bunici, de unchi si de matusi, si nu aveam nevoie decat de 5 mii pentru o vafa din colt. Astea erau placerile vietii atunci. Era mai bine.

Mananc struguri. Si nu sunt cumparati, sunt culesi. Adica vine toamna.

Acum trece vara uite-asa. Gata, a trecut.

Cate zile? Cate ore am pierdut dorindu-mi sa treaca timpul mai repede? Cate o sa pierd acum, dorindu-mi sa-l opresc?
23 august. Mai e putin si o sa fie 24. Apoi o sa fie septembrie.

Septembrie...

A mai trecut o vara, in care pentru mine nisipul nu a fost altceva decat praf, iar soarele n-a fost decat un bec.

Si nu stiu de ce tocmai acum mi-am dat seama ca prietenii mei au ajuns sa-mi fie o familie si invers.

Si vreau acasa, dar nu vreau. Vreau oriunde. Cu ei.

Vreau ca in loc de palmele peste fata sa primesc un sut in fund, sa ma misc mai repede ca timpul, sa fac in ultima saptamana tot ce n-am facut intr-un an. Cu ei.

Vreau sa fie 1 august, si sa fiu in drum spre gara. Cu ei.

Vreau o luna. Atat. O singura luna. Cu ei...