Nu-i asa ca momentele in care afli ca trei persoane din o mie te urasc, sunt cele mai incredibile?
De ce? Pai, sa vedem.
Tin minte ca acum ceva timp, nu imi trecea prin cap ca exista si oameni care nu ma pot accepta si aprecia asa cum sunt. Eu stiam doar ca sunt de acord cu toata lumea si in acelasi timp cu nimeni, ii provocam la discutii lungi si interesante, apoi ne desparteam cu zambetul pe buze asteptand sa ne intalnim din nou.
Astazi, oamenii au evoluat. Si-au dat seama ce inseamna sa ai in fata o persoana cu o parere proprie si cu un punct de vedere imposibil de rasturnat. Nu le-a placut si s-au retras, alegand cea mai simpla metoda posibila: tacerea deplina. De la tacerea deplina, si-au dezvoltat si imaginatia. Au inceput sa-si micsoreze sufletul. Au inceput sa se prefaca, sa se enerveze, sa deteste, apoi sa urasca.
La inceput m-am intrebat de ce. Apoi mi-am dat seama ca nu ma intereseaza. Pentru ca eram si sunt aceeasi persoana cu aceleasi ganduri si pareri. Deci, cu ce ma afecteaza pe mine?
Dupa ceva timp am mai adaugat mici si extrem de importante detalii la concluzia mea. Sunt fericita. Bine. In majoritatea timpului, eu sunt o persoana fericita. Iubesc viata. Imi place sa rad si sa ma simt bine. Nu reusesc sa imi amintesc foarte clar momentele grele. Iert usor. Uit clipele pierdute fiind nervoasa sau trista. Adun toate zilele bune. Nu stiu sa ma supar pe cineva cu adevarat. Habar nu am. Conteaza? Am realizat ca da, conteaza, si conteaza mult, intr-o lume in care copiii se sinucid la 12 ani, in care plangem pentru ca nu stim sa pierdem, purtam pica si respingem orice tentativa de a zambi, intr-o lume in care oamenii simt nevoia sa se razbune. Conteaza.
Asta este diferenta dintre noi, cei fericiti, si ei, oamenii. Asa ne deosebim. Ei vor sa ne traga in jos si incearca si incearca si incearca degeaba, pentru ca nu vor reusi niciodata. Ei nu spera. Ei nu vor nimic de la viata asta de cacat. Ei concureaza. Ei sunt in permanenta cu ochii in curtea vecinului.
Iar noi ii iubim pentru ceea ce sunt. Noi ne uitam in jos, la ei si incercam sa le dam macar putin din ceea ce avem. Iar ei, fraierii, nu vor sa primeasca. Ei nu cred in asa ceva.
Asa ca, va rugam, continuati sa ne respingeti. De fapt, tot ce faceti e sa ne impingeti mai sus, din ce in ce mai sus.
Deci, ce e fericirea?
Puterea de a zambi si pentru ei, chiar daca nu merita.
A accepta ca in viata trebuie sa castigi, dar sa si pierzi.
A pretui castigurile si a vedea pierderile ca pe un alt fel de castig.
Credinta ca totul este posibil, doar daca vrei. Daca nu esti sigur ca vrei, nu-i nimic. Nu trebuie neaparat sa ai totul.
A iubi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu