8 ian. 2010

603 words

Povestile pe care le vad zilnic scrise pe miile de fete din jurul meu m-au ajutat sa ajung la concluzia ca nu e chiar atat de greu sa le citesti si sa-ti amintesti de tine insuti. Sunt anumite actiuni simple pe care le vedem, schimburi de dialoguri, o iubire neconditionata si evidenta a unui parinte fata de copilul lui, o bataie pe umar. Fractiunea de secunda in care privim toate astea, e cea pe care decidem sa o pastram permanent undeva, si e exact ca o poza alb negru, o scena de care ne vom aduce intotdeauna aminte cu placere. Nu trebuie sa le analizezi toate miscarile, e de ajuns sa te uiti in ochii lor, la expresia fetei sau la zambet, si atunci o sa stii daca e vorba de fericire sau de tristete, dor sau nerabdare, furie sau intelegere. Si vei stii, aproape instantaneu, daca profunzimea acelui sentiment va ramane pentru tine o amintire placuta sau nu.

Nu cred ca suntem chiar atat de diferiti pana la urma. Semanam, in ciuda istoriei sau fenomenelor care s-au produs in mintile noastre, traumelor sau bucuriilor. Fiecare dintre noi a trait, cel putin o data, un sentiment asemanator, poate chiar identic, fiecare a iubit, si multi dintre noi am pierdut. Vi s-a intamplat vreodata sa treceti pe langa cineva necunoscut, pe strada, si sa observati o privire patrunzatoare sau o fata expresiva? Probabil aceste doua detalii sunt de ajuns pentru a demasca un sentiment. Si de multe ori, il gasesc si la mine, in acelasi timp. De multe ori ma opresc si ma uit, cateva secunde, in niste ochi complet straini, dar care spun atat de multe, incat ajung sa ma intreb daca ne cunoastem de undeva, sau daca reflexia mea s-a hotarat sa iasa din oglinda. Si parca si acei ochi stiu, si ei se uita la mine la fel cum ma uit eu, si stiu. E ciudat sa te simti atat de bine inteles de un strain.

Nu te-ai surprins niciodata sorbind iubirea emanata prin toti porii unor oameni fericiti peste masura? E minunat, atunci cand e adevarat. Nu poti sa nu zambesti. Nu poti sa nu-ti amintesti ca si tu ai simtit asta candva, sau ca o simti chiar in acest moment si nu poti sa nu-ti doresti sa o simti din nou. Exista si acele scenarii in care fericirea lor este cea mai mare singuratate a ta. Cand ii vezi pe ei cu un lucru pe care si tu l-ai avut odata, iar acum nu-l mai poti repara. Dar totusi zambesti, cunosti placerea deosebita pe care ei o traiesc.

Pe langa oameni, sunt si locuri. Un obiect, mic, prafuit, ciudat, extrem de valoros acum, pe care daca il atingi, iti declanseaza automat o amintire, iti trezeste o stare incantatoare, iar in capul tau ruleaza un film intreg. Ca si cum ai trece printr-o poarta a timpului, te arunca undeva in trecut, intr-o atmosfera calda si calma, luminoasa, cu o muzica linistitoare pe fundal. Si atunci te vezi pe tine, tinand in mana acelasi obiect mic, care atunci era lipsit de valoare.

Acest fenomen este cel care ne reduce disperarea cand ni se face dor. Putem atinge orice, si suntem acolo, cu o persoana draga sau intr-un loc perfect.

Iar acum, cu toate astea, ma intreb cine sunt eu. Pot fi oricine vreau. Pot trece prin fata casei tale chiar acum. Sau poate de la mine cumperi cafeaua de dimineata. Pot fi chiar si in mai multe locuri, in acelasi timp. De ce? Pentru ca sunt o stare, intr-o multime de corpuri, cu o multime de mijloace de a o exprima.

[nu am stat sa numar cele 603 de cuvinte.]

Un comentariu:

Trimiteți un comentariu