4 ian. 2010

home is where your heart is




22:30. seara, tarziu, dupa sirul de petreceri cu aceiasi invitati de aproape 10 ani, cu inceputul previzibil, neintelegerile de riogare si finalul jegos. la fel, in fiecare sfarsit de decembrie. absolut nimic nou. deschise incet usa de la intrare si-si privi bocancii acoperiti cu un strat superficial de zapada. se descalta si ii arunca undeva, pe presuletul vechi de la intrare, intins acolo, asteptand talpile tuturor pline de flegme si rahat de caine. se intreba cum e sa fi presul de la intrare. cel putin de doua ori pe zi, sa te calce toti in picioare, sa se stearga pe tine, ca nu cumva sa murdareasca mocheta sau parchetul, sa nu-si strice imaginea si eleganta, sa nu inceteze nici macar o secunda sa-si inchipuie ca din clipa-n clipa, pot suna la usa cei de la 1001 Case. parca totusi vedea asemanarea dintre el si materialul dreptunghiular care zacea batatorit la picioarele lui.

22:45. fumul se ridica incet, suav spre tavan, din scrumiera, si neavand unde sa se duca, se lovea de un perete rece pe care abia astepta sa-l imbratiseze. oare cum era sa fi scrumiera? sa-si infiga toata lumea degetele murdare, mirosind a tutun, in tine. sa te scape pe jos, sa te sparga la vreo petrecere, in urma consumului excesiv de alcool. sa te pateze cu praful ala inecacios si aspru. daca scrumierele nu suporta nicotina? nu s-a gandit nimeni la asta.

23:00. ce poveste tragica. ce schimbari bruste. ce nenorocire. ce ipocrizie. ce extreme. ce amintiri. ce gol imens...

23:01. ea vine acasa. el uita cum se simte presul de la intrare. sau scrumiera.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu