Noi, oamenii. Suntem niste fiinte tare ciudate iar mintile noastre sunt toxice si poluate in fiecare zi cu ceva nou. Acolo, in cap, se aduna toate relele posibile, nicaieri altundeva. Nimic nu apare dintr-o data, totul se naste si se transforma acolo, pentru ca ochii nu fac altceva decat sa detecteze obiectele. Mai departe, povestea continua in mintile noastre. Daca am lua totul asa cum ni se da, fara sa prelucram toate informatiile, am fi pur si simplu niste oameni fericiti. Dar am ales sa ne punem intrebari, sa cautam explicatii, sa gasim tot felul de intrebuintari pentru orice observam in jurul nostru. Cand ne gandim la o masa, ne imaginam un obiect pe care pui o farfurie. Nimeni nu mai vede o bucata ordinara de lemn, absolut nefolositoare. Am putea trai fara ea, asa cum am putea trai fara o multime de alte obiecte. Avem nevoie de pat, ca sa dormim, dar de ce? De unde atatea fite, de ce atatea dorinte inutile? Sunt sigura ca am putea supravietui avandu-ne doar pe noi insine.
Problema grava apare atunci cand ne dam seama ca nici asa nu merge. Ca sa putem duce viata asta, pe care cei mai multi o considera grea si plina de aspecte neclare, avem nevoie de alte persoane langa noi. Viata nu e grea deloc,ea e doar existenta propriuzisa. Greutatile sunt niste dorinte neimplinite.
Daca avem ceea ce ne dorim, de la inceput, ne simtim bine, dar nu putem fi 100% fericiti, pentru ca pe masura ce lumea si viata progreseaza, apar alte vise. Vedem la altii-vrem si noi. Ii vedem pe ei fericiti-sigur asta e cheia, ne trebuie si noua ce au ei. Daca nu suntem impliniti din toate punctele de vedere, s-a dus toata buna dispozitie, cu toate ca daca stam sa analizam un pic, totul este banal. Nu avem nevoie de nimic de fapt. Este doar o basina, o pretentie, o fita, o dovada de egoism.
Nu stiu cand o sa acceptam asta si nu stiu cand o sa incetam sa cautam solutii pentru toate aceste 'probleme'. Nu stiu cand o sa fim suficient de puternici, cand o sa realizam ca tot ce facem noi aici este o subapreciere incurabila, ne simtim slabi si refuzam sa credem ca putem trai oricum, cu sau fara ce vedem la televizor, pe strada sau la parintii nostri care ne-au umplut capu cu atatea tampenii. Vrem o forta mai puternica decat noi, si ne punem atata speranta in ea, incat ajungem sa fim siguri ca ne poate da orice. De ce nu ne da? Nu exista. Noi suntem. Nu trebuie decat sa ne descoperim pe noi insine.
Vrem iubire, vrem sa fim impreuna cu altii, vrem sa ni se spuna cat de importanti suntem, si cum s-ar sfarsi o lume intreaga fara noi. Hai sa ne oprim si sa observam ca noi nu iubim, cu adevarat, si nu putem cere altcuiva sa minta asa cum mintim noi. Totul este ireal de fals. Nu putem accepta ca iubirea adevarata este una singura, indiferent prin ce mijloace alegem sa o definim. Nu vei iubi niciodata "ca un prieten" sau "ca nu parinte" atata timp cat iubesti cu adevarat. Niciodata nu o sa conteze relatia pe care o ai cu altcineva, cand ai cunoscut sentimentul asta indescriptibil. Vrem atat de multe... Vrem sa ne iubeasca asa cum ii iubim noi, fara sa ne gandim macar un pic, ca nu conteaza deloc felul in care o spune sau felul in care o exprima, sau locul spre care se duce aceasta iubire.
Daca eu te iubesc pe tine cu adevarat, iar tu iubesti un copac cu adevarat, ce pretentii am mai putea avea unul de la altul? E aceeasi dragoste, care se indreapta spre lucruri diferite. Este un singur sentiment, si primul lucru pe care trebuie sa-l stim este ca exista doar pentru noi si nu pentru celalalt. Noi ne simtim bine daca iubim, noi stim cat de extraordinar e sa te simti asa. Ce treaba avem cu celalalt? Lasa-l sa iubeasca ceea ce a ales, nu-l forta sa se prefaca pentru tine. Nu veti fi fericiti impreuna asa niciodata. Daca combini dragostea ta cu a celui de langa tine, si daca se intampla sa existe acolo, in suflet, cu adevarat, daca reusesti sa accepti si sa vezi frumusetea acestui fenomen, inseamna ca ai reusit sa gasesti forta aia pe care o cautai mai presus de tine insuti.
Am ales sa suferim. Sa fim egoisti. Sa avem o uriasa impresie ca nu putem trai unul fara celalalt, ca nu putem merge mai departe daca sentimentul nu este reciproc si concentrat in acelasi punct, ca nu vom fi niciodata fericiti daca nu avem aceeasi conceptie. Gresit. Trebuie sa acceptam ceea ce avem, lumea e frumoasa atata timp cat reusim sa recunoastem ca nu ne iubim intre noi neaparat, ci iubim o stare de bine, pe care o putem gasi in orice lucru simplu. Daca iti place atat de mult sa fi cu cineva, ramai asa, pastreaza-ti starea aia, si nu merge mai departe, nu cauta sa-l determini sa aranjeze viitorul de unul singur, nu-l forta sa faca nimic. Daca vrea sa plece, nu-i nimic, o sa se intoarca, daca nu se intoarce, fi fericit ca exista acolo, undeva.
De ce e asa imposibil?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu