Azi a nins mult. N-a avut nici un rost sa ma feresc de viscolul care oricum reusea sa patrunda prin orice. Am ales sa fiu din nou un copil, sa alerg si sa imprastii zapada cu picioarele fara o tinta precisa, sa rad si sa sar, sa ma asez pe jos si sa astept sa ninga peste mine. Puteam sa fac orice. Eram in propriul meu cap.
E trist cat de repede trece timpul si cum societatea ne invata ca trebuie sa crestem, atat de brusc. Nimeni nu se va maturiza, atata timp cat va avea amintiri, asta stiu sigur. Oricine zambeste in sinea lui la gandul ca odata, obisnuia sa creada in Mos Craciun. Nu ne interesa de unde vine zapada si prin ce procese de transformare trece. Noi doar ne bucuram de ceea ce ni se dadea, ne bucuram ca ea exista, si venea de acolo de sus, ca noi sa ne jucam a doua zi. Asta e fericirea pura, acceptarea ca totul este ideal exact asa cum e, de oriunde ar veni.
Nimeni nu mai alearga de unul singur, am devenit atat de slabi incat acum suntem nevoiti sa alergam impreuna.
Nu mai stim sa privim natura ca pe ceva divin, ignoram orice ne iese in cale pentru o pereche de pantofi sau pentru ca ne grabim sa ajungem undeva.
Nu mai sta nimeni degeaba. Ne-am transformat in niste mici si multi robotei, din ce in ce mai avansati, de la generatie la generatie, nu mai avem nevoie de aer, pasari, ploaie, soare. Avem devoie de balonul de plastic in care ne inchidem.
- Regret ca am lasat timpul sa treaca, ca s-ar putea sa fie ultima iarna adevarata, ca la anu', n-o sa mai existe copii, ci doar niste oameni mici.
- Imi pare bine ca am amintiri extraordinare.
- Imi pare bine ca am inteles multe lucruri, si ca eu inca pot sa alerg singura, fara sa stiu unde o sa ajung
Multumesc tuturor celor care sau pornit in aceeasi directie.
Ne intalnim acolo.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu