Astazi

"E posibil sa avem totul pornind de la nimic?"

Ochii i se obisnuira cu intunericul si incepu sa-i desluseasca incet incet silueta. Era langa el, ii putea observa profilul perfect conturat in lumina slaba care venea de afara. O simti intorcandu-se, iar respiratia ei calda ii mangaia fata.

"Ce faci?"

"Nu pot sa dorm."

"Nici eu."

Dupa ani de zile in care fericirea a refuzat in mod constant sa se lipeasca de viata lui, astazi totul era perfect, apoape ireal. Ii era greu, imposibil sa creada ca in sfarsit a aparut un suflet care sa-l inteleaga si sa-l accepte asa cum e. De data asta stia ca putea face orice, avea voie sa zambeasca in fiecare ora din zi, avea voie sa greseasca si sa ramana, totusi, un om bun, avea voie sa planga, dar astazi nu mai avea motiv.

Astazi avea un singur univers, numai al lui, cu un singur nume. Celelalte nimicuri incetara dintr-o data sa mai existe, atat de brusc, incat acum se simtea gol, intr-un infinit propriu. Si era bine, era frumos, cald, usor. Plutea cu ochii inchisi spre viata pe care si-a dorit-o tot timpul.

Ii stranse mana in mana. Astazi trebuia sa fie sigur ca nu o pierde. Nu era pregatit pentru asta. Dar ea era acolo, si acolo trebuia sa fie. Ochii, parul, zambetul, imbratisarile, sarutul, toate erau pentru el.

Noaptea se transforma incet incet in zi. Inca o privea, cum se intinde adormita spre el. Intunericul se termina, iar astazi urma sa fie soare. Si "astazi" urma sa devina "mereu" , in fiecare zi, de parca toata viata lor ar fi fost o singura ora fara sfarsit.

"Da. E posibil sa avem totul pornind de la nimic."