18 ian. 2010

if we were a movie.

Daca eram intr-un film, acum, mi-ar fi spus ca nu-i nimic, asa e viata si mi-ar fi gasit o activitate. Ar fi tras de mine si m-ar fi dus in acel loc universal, departe, unde oamenii uita. Ca prin minune, uita tot. In filme, intotdeauna isi revin imediat.

Dar suntem in viata reala. Aici, unde a fi diferit e un defect urias, unde esti obligat sa traiesti asa cum vezi in reviste, unde trebuie sa ai probleme ca sa ai un subiect de conversatie dimineata, la cafea, unde trebuie sa iubesti asa cum ti-au explicat ai tai ca se face. In viata reala trebuie sa traiesti o drama. Asta e filmul nostru, o drama periculoasa, plina de scene intunecate si gri, unde ploua tot timpul si e nopate, se fumeaza si se bea pentru ca astea au ramas singurele placeri disponibile. In studioul asta n-ai voie cu vise, cu sperante, cu dorinte. Iti vor fi spulberate imediat. Trebuie sa inveti sa te descurci cu ceea ce iti dau ei. Cu sau fara talent, n-are nici cea mai mica importanta, oricine stie sa se prefaca.
Eu aveam filmul meu si nu era o drama. Actorii din filmul meu nu-mi cereau niciodata sa fiu ca ei. Ma iubeau, asa cum sunt eu, o ciudata cu ganduri mult prea absurde pentru a fi reale. Era un film, deci ce conta? Iar ei... erau actori. Nimeni, niciodata nu s-a prefacut atat de bine.
Dar erau si exceptii.

Eu iubeam in fiecare noapte. Si cateodata, si ziua. Eu chiar credeam ca fac... altfel si ca pot schimba ideea de drama, si cliché-ul pe care-l vezi peste tot, credeam ca pot transforma durerea provocata de dorul cuiva intr-o fericire profunda. Cat de oarba am fost? Cum de nu mi-am dat seama ca am incercat in zadar atatia ani? Cum de nu am realizat ca eu trebuia sa ma schimb mai intai de toate? Eu trebuia sa devin asa, sa ma transform in ceea ce-mi doream sa vad. N-am putut. Pentru ca ei nu m-au lasat. Probabil d-aia i-am si iubit atat de mult.
Era nevoie de prezenta mea, de dragostea mea, de gesturile mele, de cuvinte, de orice stiam eu sa fac, si cum as fi putut sa cer, in schimb, absenta si tacere? D-aia n-am reusit. Pentru ca traim in realitate. Am ajuns o dependenta, ca si ei, am ajuns acelasi om de peste tot. Cu aceeasi viata, cu aceeasi pasiune, cu aceeasi dorinta fizica nebuna, cu aceeasi nerabdare de a atinge persoana de langa mine si de a fi atinsa, pentru a ma asigura ca existam cu adevarat.
Dar daca eram intr-un film...

2 comentarii:

Anonim spunea...

"mi-ar fi spuns"? un fel de a spune si a unge in acelasi timp? :)) a spus si a uns :)) imi place.don't get me wrong, nu iau la misto ceea ce ai scris, incercam doar sa fac o gluma.. :P

cRiS spunea...

=)) acum am vazut si eu. eh, se intampla, ms ca mi-ai atras atentia :))

Trimiteți un comentariu