Pentru sufletul tau stramb

Incep sa cred ca am innebunit dorindu-mi un lucru de care majoritatea oamenilor vor sa scape. Vreau sa simt pe propria piele o furie adevarata, nemarginita, nelimitata, infinita, pura, sa stiu ca nu pot trece cu vederea greseli imense si cuvinte grele. Vreau sa te tin minte ca fiind cel mai fals om dintre toti, cel mai plastic plastic, cea mai parsiva si ipocrita fiinta, cel mai profitor si lingusitor suflet, cea mai otravitoare privire. Esti acea persoana pe care toti o iubesc, si pe care nimeni nu o crede capabila de o asemenea rautate. Ne uitam la tine si la modul tau de a ne ajuta, dar ce intelegi tu prin a ne ajuta, de fapt? Pentru ca tot timpul ai facut acelasi lucru. Ai venit ca o floricica, razand si clipind des cu ochii tai sclipitori si ai spus:"Nu-i nimic, eu te inteleg si iti promit ca...". Apoi, ai fugit, te-a batut vantul si ti-a ciufulit creierul, promisiuline s-au pierdut, iar in strafundul mintii mele am stiut ca intelegerea ta nu a existat niciodata. Exact asa vreau sa te tin minte.

Si nu pot, fir-ar a dracului de treaba! Nu pot... Nu meriti absolut deloc a doua, a treia, a patra sansa, n-o meriti nici macar pe a mia, pentru ca, da, ai ajuns tocmai pana acolo. De fiecare data, in fiecare zi, ai indepartat oamenii pe care cica ii iubeai, iar noi, ca niste prosti, intotdeauna te-am crezut a doua oara. Si te-am primit cu bratele deschise, ca sa faci exact aceeasi greseala, din nou. Si stiam, cu totii, ca la asta se va ajunge. Stiam parsivitatea si prefacatoria ta. Stiam. Dar poate ca, pe langa toate astea, undeva, in sufletul tau, macar pentru o secunda, ai avut remuscari. Poate ca ti-a parut rau. Nu pot sa cred ca nu ti-a parut rau... Refuz sa ma-ndoiesc de infima ta urma de constiinta existenta. Sunt sigura ca e acolo, undeva.

Probabil asta este si motivul pentru care ma simt asa. Eu nu sunt ca tine. Nu sunt o persoana rea. Eu iubesc. Eu iert. Mie-mi pare rau. Eu trec peste tot. Eu fac toate astea, tot timpul, si cateodata regret atat de mult. Mi-ar fi fost atat de usor sa te urasc acum, as accepta atat de usor sa plec si sa nu te mai vad pana la sfarsitul vietii... Dar nu pot. Ma simt responsabila pentru ce a fost si ce va urma, pentru ca, daca am reusit sa te schimb macar putin, inseamna ca daca te-as lasa balta acum, ai suferi. Ai plange, probabil, si asta pentru mine e greu de suportat, chiar daca si eu am plans de-atatea ori din cauza ta.

Poate ai incercat sa-mi spui ca-ti pare rau, iar eu ti-am intors spatele. Meriti. Ai merita-o pentru tot restul vietii. Dar am obosit, venele imi sunt incarcate cu prea multa repulsie. Eu nu sunt facuta pentru asa ceva. Nu pot. Nu mai pot.

Si nu, nu-mi pasa de orgoliu. E un cacat, am invatat si eu cat poti pierde din cauza lui. Nu vreau sa profiti de asta. Dar vreau sa invat sa urasc, macar putin, macar cateodata.

21, sau ce?

Cateodata ai nevoie de o evadare. Simti nevoia sa fugi de tine insuti si de gandurile apasatoare si chinuitoare.
Asa ca azi am evadat si mi-am adus aminte cat de mult conteaza sa ai o zi buna, in care totul merge perfect, sau, in care totul merge pe dos, dar tu refuzi sa vezi asta.
Si ce-am facut?

• Sa incep cu prietenii. Acele fiinte speciale care te ajuta doar ascultandu-te, la orice ora din zi, care te trezesc la realitate si-ti readuc zambetul pe buze facand cele mai obisnuite lucruri in cele mai neobisnuite si unice moduri. Cei pe care nu-i lasi sa te lase sa uiti clipele cu adevarat frumoase.
• A fost frig afara. Si a fost bine. Pentru ca vantul mi-a strecurat sub nas atatea mirosuri familiare. Toamna, trotuarul ud, frunzele, praful, propriul parfum.
• A fost frig afara, dar mie mi-a fost cald.
• Cu 50 de mii am vazut un film prost fara sa stiu cum se numeste, doar pentru ca simteam nevoia sa stau jos.
• Am privit oamenii cum trec grabiti prin fara McDonald's-ului stand la masa afara si mancand cartofi prajiti, desi nu suport McDonald's-ul.
• Am mers o ora degeaba catre un loc, doar ca sa descopar ca nu mai e acolo.
• Am ras in hohote in troleu fara sa stiu de ce.

Facand toate aceste lucruri, ce probabil ar fi parut ingrozitoare intr-o oarecare alta zi, dar care astazi au fost minunate, am realizat ca acele ganduri apasatoare si chinuitoare au fost de fapt inutile, tot timpul. Cum am putut sa imi ocup mintea cu asemenea probleme? Dar stiu ca o s-o fac din nou. Asa suntem noi, oamenii. Dupa ce ne trece buba, incepem sa radem.

Acum, sunt inca in stadiul in care mi-e frica sa nu ma lovesc iar, dar totusi fericita. De ce? Pentru ca simt ceva extraordinar, pentru ca am tot ce imi trebuie, pentru ca nu ma satur sa zambesc pur si simplu, pentru ca sunt cu capul in nori, pentru ca e bine, e cald, e asa cum viseaza toata lumea, pentru ca am ceva perfect chiar aici, in fata mea.

whatever makes me happy

Nu e usor sa-ti dai seama ce anume te face fericit, pentru ca asta inseamna ca ai destul timp sa te gandesti la asta. In cateva minute am realizat ce-mi lipseste si ce-mi trebuie pentru a fi fericita: cei pe care-i iubesc. Mama avea dreptate. “Nu conteaza unde, ci cu cine.” Pai… Bine, si? Am in permanenta langa mine o persoana importanta. Si restul...? Cum ii poti aduna pe toti intr-un singur loc? Asta inseamna posesivitate. Si totusi, imi trebuie toti. Ar fi minunat sa ne uneasca aceeasi iubire. Ma intreb... Am mai simti acele probleme din viata de zi cu zi, daca singura noastra nevoie ar fi aceeasi? Nevoia de prezenta celorlalti.
Stiu, e imposibil. Fiecare are alte probleme. N-avem timp de asemenea vise cretine. Si totusi, exista anumite zile in care fiecare obiect pe care il gasesti aruncat in vreun colt al camerei, iti aminteste de o anumita persoana. Si n-o sa fi niciodata pe deplin fericit, daca intr-o zi esti cu el, apoi esti cu ei, apoi esti cu ceilalti. Ai nevoie de toti odata, macar o data. O zi, o ora, ca sa iti dai seama cat de mult conteaza pentru tine, apoi sa te bucuri de starea asta minunata tot restul saptamanii.
Dar nu se poate. Viata ne arunca pe drumuri diferite. Si poate fiecare dintre noi are inca 5 suflete pe care le vrea alaturi. Si fiecare din cei 5 mai are inca 5, si tot asa. La ce s-ar ajunge? La o armonie generala, la o iubire coplesitoare, la o intreaga planeta fericita. Cat de dureros e sa ajungi la o concluzie atat de frumoasa si sa-ti dai seama cat de imposibil e sa fie si adevarata!
De ce avem constiinta aia care ne impiedica sa ne intoarcem din drum si sa strigam in gura mare: “Stai! M-am razgandit, stiu ce vreau, vreau sa mai ramanem aici!”? De ce avem responsabilitati? De ce nu facem ce vrem? Pentru ca ne gandim ca e absurd si ca avem treaba a doua zi. Ne gandim ce ar spune altii, sau ce lasam in urma, sau ce viitor am avea daca ne-am asculta inima, si nu mintea. Va zic eu viitorul. Am fi fericiti. Dar nu. Noi nu putem fi fericiti pentru ca avem probleme de rezolvat.
Si asa ii lasam sa plece, fara sa stie cat de mult ne vor lipsi. Si poate si ei ar vrea sa zica ceva. Dar… si ei au treaba a doua zi.
E ingrozitor sa iti rasune in creier o voce, sau un ras, sau sa inchizi ochii si vezi un zambet, mereu, de fiecare data, sa stii ca e posibil sa nu-l mai intalnesti niciodata. E chinuitor sa te abtii sa spui ce simti la momentul potrivit. Si chiar daca are cine sa-mi zica “va fi bine” in fiecare zi, si chiar daca stiu ca asa e, e greu sa accept…

one life, one blood.

Aud peste tot ca in ziua de azi trebuie sa fi egoist. Sa te gandesti mai mult la tine, decat la ceilalti, sa faci ce crezi ca e mai bine in primul rand pentru tine. Si nu stiu exact daca sunt incapabila de acest sentiment, sau pur si simplu, in timp, am descoperit ca fericirea mea depinde de fericirea celorlalti.

Totusi, cand e vorba de acele persoane care obisnuiau sa insemne foarte mult, dar care acum sunt doar "niste oameni", cum uitam ce a fost odata? Si cum ne dam seama daca ei inca simt la fel ca inainte, sau au uitat deja? Cum putem afla daca prioritatile lor sunt altele acum, cand deja ne arata prin gesturi, ca asa e? Si cum sa nu tinem strans cu dintii de speranta ca intr-un fel, totul a ramas neschimat, cand pentru noi, ei inca sunt importanti? Cum facem sa fim egoisti, cand iubim, dar cand sentimentul reciproc nu este la fel de puternic? Stim deja ca pentru ei nu conteaza, nu? Le este absout indiferent ce se intampla cu noi, atata timp cat ei au tot ce le trebuie. Nu au nevoie de noi. Si totusi, noi cum putem sa nu avem nevoie de ei?

Si oare daca am reusi sa fim egoisti, si sa dam cu piciorul in toate sentimentele care au existat ani de zile, i-am rani? Nu inteleg cum, cat si ce simt si de ce simt, cand stiu ca ei si-au batut joc de tot. Si nu pricep de ce inca vreau sa-si dea seama ca viata trece, iar ei se joaca de-a teribilismul. De ce as vrea asta, de ce sa vreau sa fie ei fericiti, de ce vreau sa contez pentru niste persoane pe care nu le intereseaza cine sunt si ce fac?

E adevarat. M-am saturat sa traiesc asa. Sa ma prefac ca viata e frumoasa, sa evit discutii importante, sa ma port frumos si sa se poarte frumos inapoi, dupa care sa ne gandim, fiecare, cat de fericiti am fi altfel. Oare e timpul sa fac ce trebuie, pentru mine, fara sa ma uit inapoi si fara sa ma gandesc ce vor simti ei cand vor vedea ca sunt prima care e in stare sa recunoasca faptul ca avem nevoie sa traim pentru propria fericire?

Cu toate ca sustin sus si tare ca viitorul si trecutul nu conteaza, nu pot sa nu ma intreb ce se va intampla dupa ce voi face acest mare pas, dupa ce o sa-mi iau avant si o sa sar intr-o altfel de viata, fara sa am o siguranta, fara sa calculez distanta si precizia, asa cum fac de obicei. Nu sunt o persoana spontana. Nu pot sa fac ceva fara sa cunosc consecintele. Nu pot sa las in urma tot. Nu pot sa-mi amintesc cat rau mi-au facut. Si iar e vorba de ei. Si tocmai d-aia nu pot. Dar ma gandesc ca poate trebuie sa invat cum se face.

such a perfect day

In ciuda faptului ca dimineata a inceput prost, astazi e una din zilele in care absolut nimic nu ma poate intrista. Nici macar ploaia, frigul si vantul din ultimul timp. Pentru mine e soare si e vara, iar celulele mele inca umbla imbracate in tricou prin organism. La mine e frumos si placut, cel putin azi.

Astazi e una din zilele in care nu imi lipseste nimic, in care sunt fericita sa am alaturi de mine persoane extraordinare.

E una din zilele in care ma multumesc cu acele nimicuri pe langa care trec de fiecare data si pe care le ignor. Sa ma uit la flori, de exemplu. Mi-am adus aminte ca mie de fapt imi plac florile.

Si voi adormi zambind si gandindu-ma ca, intr-un fel, astazi sunt o persoana norocoasa, pentru ca am un refugiu in care ma ascund, cand e greu. Am o poarta spre o lume frumoasa. Am vise. Am o gramada de oferit. Si mai ales, am cui sa ofer.

Si poate n-o sa dureze mult. Poate maine o sa se intample ceva rau. Dar astazi, am puterea sa zic "nu-i nimic".

illusions

astazi am incercat sa imi ies din corp si sa ma privesc de undeva, din afara. nu eram foarte departe, stateam la aceeasi masa cu mine, dar eram cu totul altcineva. o persoana de care m-am speriat ingrozitor.
mi-am dat seama ca in viata intotdeauna dai peste aceiasi oameni, dar cu chipuri diferite. aparent aceleasi povesti, aceleasi placeri, aceiasi bani, acelasi sex, aceeasi fericire, aceeasi muzica. te obisnuiesti atat de mult cu ceea ce vezi, incat ti se pare ceva extrem de normal si de perfect, iar mai tarziu te trezesti ca vrei sa fi ca ei. fara sa-ti dai seama, incepi sa-ti doresti aceeasi poveste, aceeasi placere, aceiasi bani, acelasi sex, aceeasi fericire, aceeasi muzica. ai impresia ca viata ta se va derula ca un film prost, ca un cliseu. o casa perfecta, un caine, doi copii, un BMW, un barbat sau o femeie si gata. asta e adevarata implinire. de fapt, asta inseamna sa ratezi.
apoi, dupa ce am vazut cat de tare ma revolt cand ii vad incercand sa para fericiti, am stiut de ce m-am speriat atat de rau de viitorul meu. pentru ca vroiam si eu, exact acelasi lucru pe care il au ei. si ma gandeam cat de frumos trebuie sa fie, fara sa inteleg ca eu deja am totul.
acela a fost momentul in care am revenit cu picioarele pe pamant si am zambit. gandurile astea au inceput sa ma amuze. nu mai eram speriata. eram doar fericita. de ce sa nu ma bucur de ce am eu, de ce trebuie neaparat sa traiesc in permanenta in alta parte, de ce trebuie sa imi fac planuri, cand prezentul meu este extraordinar si unic, cand am o stare pe care putini o cunosc, cand zambesc, cand iubesc, cand ma simt bine cu adevarat? de ce as vrea altceva, cand am exact ce-mi trebuie aici, cu mine?
nu. nu vreau sa traiesc ca ei, intr-o societate in care esti obligat sa fi popular, sa ai bani, sa mergi la petreceri, sa ai intotdeauna ceva de facut, sa ai relatii nereusite, sa te prefaci ca iubesti.
nu am vrut ca subconstientul meu sa-si doreasca un asemenea haos. refuz sa fiu inca o clona a personajului principal din filmele americane. vreau si eu multe, e adevarat, dar pana la urma... toti vrem cate ceva. si totusi, eu vreau pentru ca vreau, nu pentru ca are toata lumea. asta e singura diferenta. si daca stau sa ma gandesc mai bine, ei ar trebui sa se sperie.

The most decisive actions of our life are most often unconsidered actions

Sunt unii oameni care traiesc viata la maxim si care fac absolut tot ce le trece prin cap, in orice moment al zilei, si oameni care au nevoie de luni intregi pentru a face o alegere corecta. Ma intreb cum e mai bine sa fim? A decide. O facem in fiecare ora din viata, e un reflex, e un fel de inspiratie si expiratie sau o clipire (nu o sclipire) a mintii noastre. Alegem pantofii negri in locul celor maro. Alegem taxiul in loc sa stam in statia mijloacelor de transport in comun. Alegem o casa, in locul unui apartament, un alt telefon, o alta masina, o alta strada, o alta activitate, alegem sa dormim prea mult, sa mancam prea putin, sa citim sau sa ne uitam la un film, sa facem sex sau sa bem o cafea. Intotdeauna sunt doua sau mai multe variante, in fiecare intrebare si in fiecare raspuns, in fiecare detaliu, oriunde. “O luam pe asta sau pe cealalta?”
Si totusi, cand e vorba de treburi serioase, chestiuni care iti pot schimba modul de a gandi, de ce e atat de complicat? De ce nu e la fel de simplu sa iti doresti un nou inceput?
Spunem “da” in fiecare zi, unor lucruri daunatoare, iar cand intervine ceva diferit, il respingem. Fumam, bem, dam un sac de bani pe hanie pe care deja le avem, mancam big macuri in loc sa mancam salata si mere, si stim ca nu ne pasa, ca nu e important. Iar cand in viata apare o intrebare putin mai grea decat restul rutinei de zi cu zi, ne blocam. Oare ne e frica, sau ne-am obisnuit atat de mult cu obiecte si actiuni neinsemnate, dar care pentru noi inseamna o adevarata incantare?
In orice caz, majoritatea oamenilor fug. Dau peste o sansa si grabesc pasul, pana incep sa alerge, dorindu-si sa ajunga in acel loc inexistent in care nu mai au de-a face cu o asemenea dificultate.
Atunci cand ne retragem pentru a ne continua viata asa cum am trait-o pana acum, cum decidem care este cel mai frumos mod de a iesi dintr-o poveste fara a rani pe cineva, fara a avea mustrari de constiinta, fara a regreta?
Vine apoi intrebarea: "Oare am procedat corect?" Exista acea voce micuta din capul tau care iti dicteaza ce sa faci, ce sa spui, in ce loc, si cand, iar in momentul in care incepe sa-si puna aceasta intrebare, iti dai seama ca esti in dubii, si ca, intr-un fel deja ai ales. Si vocea iti raspunde: "Da, normal ca am procedat corect, am deja ce mi se ofera, nu mai am nevoie de nimic."

Cand nu mai e vorba de incaltaminte, masini si mobila, cand intervin acele lucruri spirituale, cand ne gasim in fata unei dileme… Cum reusim sa nu ne mai implicam?

make a wish

Ma intreb.

De ce vrem un anumit scop pentru toate visele noastre? Zi de zi, fiecare om de pe planeta are o activitate fizica, dar in subconstientul lui se petrece o dorinta. Vrem sa castigam la loto. Vrem sa avem o viata perfecta. Vrem sa gandim corect. Vrem miliarde de lucruri.

Si cu toate ca nu cred in imposibilitate, in anumite momente, cad intr-o stare oribila, in care, pentru o fractiune de secunda, imi trece prin cap gandul ca s-ar putea sa nu se intample. Dureaza putin, dar o simt cu o intensitate prea puternica pentru a o exprima in cuvinte. Si atunci imi aduc aminte de ce mi-a zis o persoana cu un rol important in viata mea: "Iti dai seama ce s-ar intampla daca s-ar indeplini absolut toate dorintele tuturor oamenilor?" La inceput mi s-a parut cel mai frumos lucru care ar putea exista, dar apoi... Mi-am dat seama ca are dreptate. Nu putem imparti acele dorinte in doua. Nu putem separa raul de bine cand e vorba de ceea ce vrem, pentru ca acest lucru ne orbeste, ne spala creierele, ne transforma. Asa ca... Daca asa ceva ar fi posibil... Oare am mai avea vreun viitor? Ar invia mortii? Ar fi Pamantul plat? Am mai exista? S-ar intoarce dinozaurii? Am fi nemuritori? Am fi prea multi, prea putini, prea bogati, prea inteligenti? Daca am fi toate la un loc? Pai... daca am fi toate astea la un loc, iar Pamantul ar fi plat, am cadea de pe el, in gol. (Ce absurd suna)

Asa ca... E bine sa nu avem totul si totusi sa avem ceva. Avem, in noi, puterea de a visa. Visam ziua si noaptea, avem tot dreptul din lume sa ne ocupam non stop de asta. Nimeni nu ne poate lua aceasta placere. Si poate sa se intample, sau poate sa nu se intample. Nu conteaza. Oricum, cat dureaza senzatia in care ne dam seama ca avem ceea ce ne dorim? O secunda? Doua? Apoi uitam. Ne obisnuim, si incepem sa ne dorim altceva. Dar visele cat dureaza...?

Let go?

Hai sa zicem ca analizez fericirea prea mult, cand de fapt ar trebui sa o traiesc. Asa se zice. Dar se mai zice, ca daca in viata ai macar 5 persoane care te iubesc si care te inteleg, si pe care le iubesti la randul tau, nu iti mai lipseste nimic. Deci, fericirea e legata strans de persoanele din viata ta. Si cum as putea eu sa traiesc aceasta fericire, cand oamenii aceia speciali se ridica si pleaca unul dupa altul? Nu e chiar foarte usor sa o iei de la capat, complet singur. Nu e usor sa traiesti ignorandu-ti si blocandu-ti amintirile. Nu e usor sa renunti intr-o singura saptamana la tot ce iti placea sa faci. Nu e usor sa treci nepasator peste vreo poza veche, peste vreo melodie, peste un loc de pe o strada oarecare.
Si daca asta trebuie sa fac, ar insemna un sfarsit groaznic. Sunt fortata sa uit, sa imi scot creierul din cutia craniana, sa il bag in apa si sa torn peste el detergent. Nu poti face asta, cand te legi atat de mult de anumite lucruri, de anumiti oameni.
Pe langa toate astea, ma uit acum la toti cei care obisnuiau sa conteze pentru mine, si ma intreb cum naiba am ajuns eu sa tin la ei? Merita? De ce nu pot renunta la cei care imi fac rau in fiecare zi? De ce nu imi poti controla sufletul si sentimentele, asa cum imi pot controla gandurile? De ce stiu atat de bine ce ar trebui sa fac si ce fel de viata ar trebui sa am, si in acelasi timp simt ca nu pot sa fac acest pas urias? De ce stiu ce e mai bine pentru mine, dar imi doresc tot ce e mai rau? De ce raul ala obisnuia sa ma faca fericita odata? De ce am ales o viata previzibila si obisnuita, cand apareau intotdeauna sanse pentru a o schimba? De ce nu am vrut altceva? Am crezut in eternitate, am crezut in nemurirea clipelor frumoase. Am crezut ca secundele alea simple sunt infinite. Am crezut ca timpul sta pe loc pentru mine si ca niciodata n-o sa am nevoie de altceva. Asa ca am ales. Iar acum, dupa ani de zile, imi dau seama ca am ales prost. As fi putut fi un om normal acum, as fi putut avea altfel de probleme, altfel de principii, idei si asa mai departe. N-as mai fi fost dependenta de nimic.
Si ce fel de incredere mai poate exista pe lumea asta, cand ei iti spun ca le pasa si a doua zi te roaga politicos sa iesi din viata lor? Cand intr-o zi e alba si in alta e neagra? Cand te indulcesc cu vorbe frumoase, apoi arunca cu noroi fix in mijlocul sufletului tau? Cand tu vrei intelegere, si ei iti dau probleme in plus de rezolvat? Ce as mai putea sa cred, cand vad cum trece timpul si ei se simt raniti? Cat sa ma mai intreb cu ce am gresit? Fiind eu insami? Iubind viata pe care o am? Aveam…? Mai merita cineva vreo sansa? La un moment dat, trebuie sa se termine, si atunci, trebuie sa fim puternici si pregatiti sa aruncam pe geam absolut tot ce am trait si am iubit, intr-o singura secunda. Daca nu le dam drumul acum, cand o vom face?
Am invatat ca nu mai pot rata nici o sansa de a-mi schimba viata. Prea multe dezamagiri si prea multe nopti albe. Incerc din nou sa ma oblig sa vreau sa se termine aici si acum, sa se schimbe. In bine, sau in rau… Cine poate stii? Si ce ma fac daca nu pot nici de data asta?

Sau... Poate nu trebuie sa pot. Poate ca intr-adevar exista si alte solutii, si intr-un final o sa invatam sa spunem ceea ce simtim, inainte sa dam cu piciorul la tot ce avem. Sau poate nu. Sau poate ca cea mai buna solutie e sa lasam lucrurile sa se intample singure.

twist and turn...

Nu mai stiu cum sa incep, de data asta. In disperarea mea, nu am stiut nici macar cum sa incep propozitia anterioara. Nici nu stiu ce urmeaza si cum sa spun tot ce simt. Stiu doar ca viata e o gluma proasta.
Viata te face cateodata sa-ti doresti sa fi bun. Sa-ti pese mai mult. Sa crezi in viitor. Sa raspunzi la telefoanele de la 2 noaptea pentru a-ti ajuta prietenii. Sa fi in armonie cu tine insuti. Cel putin asa zicea Oscar Wilde. Totusi, am realizat ca in momentul in care decizi ca vrei sa-ti schimbi viata si conceptiile, este extrem de greu. Nu poti face un pact cu tine, pentru ca exista riscul de a-l incalca la cel mai mic obstacol ivit. Nu esti suficient de puternic pentru a te ambitiona singur. E aproape imposibil sa traiesti incercand zi de zi sa nu mai judeci dupa primele aparente, sa nu mai vorbesti urat despre cei pe care nu-i cunosti, sa ierti. E chinuitor. Majoritatea vad acest lucru ca pe o auto-tortura. De aceea renunta. Aleg sa fie ca toti ceilalti, pentru ca e mult mai usor asa. Avem impresia ca “asa suntem noi” si ca “nu puem controla primul gand care ne rasare in centrul creierului.” Ei bine, eu cred ca putem.
Mi-am dat seama, in sfarsit. Stiam ca vreau sa fiu rabdatoare, intelegatoare, iertatoare, iubitoare, cu toti oamenii pe care ii stiu. Stiam ca nu pot uri pe nimeni cu adevarat, indiferent ce mi-ar face. Stiam ca, toate aceste lucruri dovedesc cat de mult imi pasa. Dar, sentimentul nu era reciproc niciodata. Asa ca am decis ca nu sunt suficient de buna.
Si acum a venit ziua in care am vazut cu ochii mei ca ne putem schimba intr-o secunda. De fapt, ca ceilalti ne pot schimba intr-o secunda.Tot ceea ce se intampla ne influenteaza. Devenim mai buni sau mai rai. Si dupa tot ce a fost, acum stiu ca in trecutul meu plin de evenimente, eu reusisem imposibilul, cel de care toata lumea se ferea. Am practicat auto-tortura si pentru mine a fost extraordinar. Doar ca mi-am dat seama de asta prea tarziu. Nu am stiut la inceput, cate ganduri pozitive asteapta sa fie descoperite.
Acum, m-am lovit de rautatea adevarata. De vorbele ucigatoare, de mintile oribile si scarboase ale oamenilor, de urlete, de neincredere.Iar toate astea m-au schimbat intr-o zi, dupa ani intregi in care m-am chinuit sa fiu un om mai bun. Acum nu mai sunt.
Si ceea ce e tragic, e faptul ca singuri, e greu. Dar daca ei vor, le este infiorator de usor sa ne transforme in opusul a ceea ce obisnuiam sa fim.

restless heart syndrome

Indiferent cat de mult am incercat, cat de mult am sperat si cat am insistat sa cred in bunatatea oamenilor, am primit un fel de palma: "Ai grija, nu iti imagina prea multe!" Nu dau vina pe nimeni. Sta in natura umana sa ne batem joc de tot ce exista, nu am cum sa ma supar pe o asemenea boala. Pentru ca e o boala. Singurul lucru pe care am vrut sa-l fac, a fost sa incerc sa le arat oamenilor ca nu e incurabila. Se poate vindeca, cu un pic de bun simt si de constiinta.

Nu prea merge. Sau poate nu m-am straduit prea mult. Sau poate ca oricat de mult as prefera sa cred ca fericirea mea tine doar de sentimentele mele si de propria mea viata, se pare ca inca ma afecteaza comportamentul si vorbele lor. N-ar trebui. Eh, parca n-as stii asta!

Si uite-asa, te trezesti intr-o zi mult prea bine dispus. Si te intreaba "de ce?". Le spui ca asa esti tu. Razi. Ajungi acasa. E bine acasa. E bine pana iti dai seama ca pe lumea asta sunt mii de persoane pe care nu le cunosti, dar pe care acest lucru nu le impiedica sa te priveasca de sus, cu lupa. Vietile voastre se intersecteaza intamplator, pentru doar 5 minute, iar ei deja stiu tot. Ca esti singur pe lume. Ca esti bolnav. Ca esti sinucigas. Ca tocmai te-au dat afara. Ca n-ai prieteni. Ca esti curva. Ca esti homosexual. Ca ai prea multi bani. Ca nu-ti pasa de nimic. Ca esti ateu. Ca esti o persoana ciudata. DA! Exact asta se intampla. Lucrurile care sar in ochi prima data sunt cele rele, si nu stiu cum se face, dar niciodata nu sunt adevarate. Sunt numai minciuni, numai ce au ales ei sa creada. E un dezastru. Pe ei nu-i intereseaza. Ei nu stiu decat sa judece si in secunda a doua uita, trecand la urmatoarea victima, fara sa-si dea seama cate mii de suflete se zbat inutil din cauza unor cuvinte false, cate lacrimi se irosesc in incercarea de a demonstra contrariul unor oameni care nu inseamna nimic de fapt, cate vieti se distrug si cate se consuma degeaba in fiecare zi.

Oamenii au ales. Au ales sa faca totul gresit. Sa nu le convina nimic din ce fac ceilalti. Sa nu asculte si alte pareri. Au ales sa fie atotstiutori. Sa aiba intotdeauna ceva mai mare, mai mult, mai frumos, mai performant decat ce au altii. Au ales sa fie ei perfecti, iar pentru noi au ales cele mai multe defecte. Au ales sa minta, sa ascunda, sa creada numai ce e RAU, numai ceva ce ar putea schimba reputatia la birou, in familie sau in cartier, in RAU! Vor sa faca RAU si sa zambeasca in timp ce noi urlam disperati ca nu e nimic adevarat!

E o lege nescrisa, se presupune ca toti facem asa si ca nu ar trebui sa ne suparam. Totusi, uite ca eu inca simt, nu sunt inca un robot. Inca imi pare rau cand vad cat de gresit gandesc cei din jurul meu. Inca imi vad prietenii suferind din aceeasi cauza. Trebuie sa ma ascund undeva, departe de lupa aia mincinoasa care ne arde pana ne facem scrum. Vreau sa nu se mai bage in viata mea. Vreau sa pot sa fac orice fara sa fiu un subiect de discutie. Vreau sa avem voie sa fim fericiti. Sa ni se permita sa traim, doar atat. Nu cer altceva, vreau sa traiesc pentru mine si pentru cei care conteaza. Nu pentru voi.

Si mi se face greata cand ma gandesc ca am fi putut fi mai buni.