Hai sa zicem ca analizez fericirea prea mult, cand de fapt ar trebui sa o traiesc. Asa se zice. Dar se mai zice, ca daca in viata ai macar 5 persoane care te iubesc si care te inteleg, si pe care le iubesti la randul tau, nu iti mai lipseste nimic. Deci, fericirea e legata strans de persoanele din viata ta. Si cum as putea eu sa traiesc aceasta fericire, cand oamenii aceia speciali se ridica si pleaca unul dupa altul? Nu e chiar foarte usor sa o iei de la capat, complet singur. Nu e usor sa traiesti ignorandu-ti si blocandu-ti amintirile. Nu e usor sa renunti intr-o singura saptamana la tot ce iti placea sa faci. Nu e usor sa treci nepasator peste vreo poza veche, peste vreo melodie, peste un loc de pe o strada oarecare.
Si daca asta trebuie sa fac, ar insemna un sfarsit groaznic. Sunt fortata sa uit, sa imi scot creierul din cutia craniana, sa il bag in apa si sa torn peste el detergent. Nu poti face asta, cand te legi atat de mult de anumite lucruri, de anumiti oameni.
Pe langa toate astea, ma uit acum la toti cei care obisnuiau sa conteze pentru mine, si ma intreb cum naiba am ajuns eu sa tin la ei? Merita? De ce nu pot renunta la cei care imi fac rau in fiecare zi? De ce nu imi poti controla sufletul si sentimentele, asa cum imi pot controla gandurile? De ce stiu atat de bine ce ar trebui sa fac si ce fel de viata ar trebui sa am, si in acelasi timp simt ca nu pot sa fac acest pas urias? De ce stiu ce e mai bine pentru mine, dar imi doresc tot ce e mai rau? De ce raul ala obisnuia sa ma faca fericita odata? De ce am ales o viata previzibila si obisnuita, cand apareau intotdeauna sanse pentru a o schimba? De ce nu am vrut altceva? Am crezut in eternitate, am crezut in nemurirea clipelor frumoase. Am crezut ca secundele alea simple sunt infinite. Am crezut ca timpul sta pe loc pentru mine si ca niciodata n-o sa am nevoie de altceva. Asa ca am ales. Iar acum, dupa ani de zile, imi dau seama ca am ales prost. As fi putut fi un om normal acum, as fi putut avea altfel de probleme, altfel de principii, idei si asa mai departe. N-as mai fi fost dependenta de nimic.
Si ce fel de incredere mai poate exista pe lumea asta, cand ei iti spun ca le pasa si a doua zi te roaga politicos sa iesi din viata lor? Cand intr-o zi e alba si in alta e neagra? Cand te indulcesc cu vorbe frumoase, apoi arunca cu noroi fix in mijlocul sufletului tau? Cand tu vrei intelegere, si ei iti dau probleme in plus de rezolvat? Ce as mai putea sa cred, cand vad cum trece timpul si ei se simt raniti? Cat sa ma mai intreb cu ce am gresit? Fiind eu insami? Iubind viata pe care o am? Aveam…? Mai merita cineva vreo sansa? La un moment dat, trebuie sa se termine, si atunci, trebuie sa fim puternici si pregatiti sa aruncam pe geam absolut tot ce am trait si am iubit, intr-o singura secunda. Daca nu le dam drumul acum, cand o vom face?
Am invatat ca nu mai pot rata nici o sansa de a-mi schimba viata. Prea multe dezamagiri si prea multe nopti albe. Incerc din nou sa ma oblig sa vreau sa se termine aici si acum, sa se schimbe. In bine, sau in rau… Cine poate stii? Si ce ma fac daca nu pot nici de data asta?
Si daca asta trebuie sa fac, ar insemna un sfarsit groaznic. Sunt fortata sa uit, sa imi scot creierul din cutia craniana, sa il bag in apa si sa torn peste el detergent. Nu poti face asta, cand te legi atat de mult de anumite lucruri, de anumiti oameni.
Pe langa toate astea, ma uit acum la toti cei care obisnuiau sa conteze pentru mine, si ma intreb cum naiba am ajuns eu sa tin la ei? Merita? De ce nu pot renunta la cei care imi fac rau in fiecare zi? De ce nu imi poti controla sufletul si sentimentele, asa cum imi pot controla gandurile? De ce stiu atat de bine ce ar trebui sa fac si ce fel de viata ar trebui sa am, si in acelasi timp simt ca nu pot sa fac acest pas urias? De ce stiu ce e mai bine pentru mine, dar imi doresc tot ce e mai rau? De ce raul ala obisnuia sa ma faca fericita odata? De ce am ales o viata previzibila si obisnuita, cand apareau intotdeauna sanse pentru a o schimba? De ce nu am vrut altceva? Am crezut in eternitate, am crezut in nemurirea clipelor frumoase. Am crezut ca secundele alea simple sunt infinite. Am crezut ca timpul sta pe loc pentru mine si ca niciodata n-o sa am nevoie de altceva. Asa ca am ales. Iar acum, dupa ani de zile, imi dau seama ca am ales prost. As fi putut fi un om normal acum, as fi putut avea altfel de probleme, altfel de principii, idei si asa mai departe. N-as mai fi fost dependenta de nimic.
Si ce fel de incredere mai poate exista pe lumea asta, cand ei iti spun ca le pasa si a doua zi te roaga politicos sa iesi din viata lor? Cand intr-o zi e alba si in alta e neagra? Cand te indulcesc cu vorbe frumoase, apoi arunca cu noroi fix in mijlocul sufletului tau? Cand tu vrei intelegere, si ei iti dau probleme in plus de rezolvat? Ce as mai putea sa cred, cand vad cum trece timpul si ei se simt raniti? Cat sa ma mai intreb cu ce am gresit? Fiind eu insami? Iubind viata pe care o am? Aveam…? Mai merita cineva vreo sansa? La un moment dat, trebuie sa se termine, si atunci, trebuie sa fim puternici si pregatiti sa aruncam pe geam absolut tot ce am trait si am iubit, intr-o singura secunda. Daca nu le dam drumul acum, cand o vom face?
Am invatat ca nu mai pot rata nici o sansa de a-mi schimba viata. Prea multe dezamagiri si prea multe nopti albe. Incerc din nou sa ma oblig sa vreau sa se termine aici si acum, sa se schimbe. In bine, sau in rau… Cine poate stii? Si ce ma fac daca nu pot nici de data asta?
Sau... Poate nu trebuie sa pot. Poate ca intr-adevar exista si alte solutii, si intr-un final o sa invatam sa spunem ceea ce simtim, inainte sa dam cu piciorul la tot ce avem. Sau poate nu. Sau poate ca cea mai buna solutie e sa lasam lucrurile sa se intample singure.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu