Aud peste tot ca in ziua de azi trebuie sa fi egoist. Sa te gandesti mai mult la tine, decat la ceilalti, sa faci ce crezi ca e mai bine in primul rand pentru tine. Si nu stiu exact daca sunt incapabila de acest sentiment, sau pur si simplu, in timp, am descoperit ca fericirea mea depinde de fericirea celorlalti.
Totusi, cand e vorba de acele persoane care obisnuiau sa insemne foarte mult, dar care acum sunt doar "niste oameni", cum uitam ce a fost odata? Si cum ne dam seama daca ei inca simt la fel ca inainte, sau au uitat deja? Cum putem afla daca prioritatile lor sunt altele acum, cand deja ne arata prin gesturi, ca asa e? Si cum sa nu tinem strans cu dintii de speranta ca intr-un fel, totul a ramas neschimat, cand pentru noi, ei inca sunt importanti? Cum facem sa fim egoisti, cand iubim, dar cand sentimentul reciproc nu este la fel de puternic? Stim deja ca pentru ei nu conteaza, nu? Le este absout indiferent ce se intampla cu noi, atata timp cat ei au tot ce le trebuie. Nu au nevoie de noi. Si totusi, noi cum putem sa nu avem nevoie de ei?
Si oare daca am reusi sa fim egoisti, si sa dam cu piciorul in toate sentimentele care au existat ani de zile, i-am rani? Nu inteleg cum, cat si ce simt si de ce simt, cand stiu ca ei si-au batut joc de tot. Si nu pricep de ce inca vreau sa-si dea seama ca viata trece, iar ei se joaca de-a teribilismul. De ce as vrea asta, de ce sa vreau sa fie ei fericiti, de ce vreau sa contez pentru niste persoane pe care nu le intereseaza cine sunt si ce fac?
E adevarat. M-am saturat sa traiesc asa. Sa ma prefac ca viata e frumoasa, sa evit discutii importante, sa ma port frumos si sa se poarte frumos inapoi, dupa care sa ne gandim, fiecare, cat de fericiti am fi altfel. Oare e timpul sa fac ce trebuie, pentru mine, fara sa ma uit inapoi si fara sa ma gandesc ce vor simti ei cand vor vedea ca sunt prima care e in stare sa recunoasca faptul ca avem nevoie sa traim pentru propria fericire?
Cu toate ca sustin sus si tare ca viitorul si trecutul nu conteaza, nu pot sa nu ma intreb ce se va intampla dupa ce voi face acest mare pas, dupa ce o sa-mi iau avant si o sa sar intr-o altfel de viata, fara sa am o siguranta, fara sa calculez distanta si precizia, asa cum fac de obicei. Nu sunt o persoana spontana. Nu pot sa fac ceva fara sa cunosc consecintele. Nu pot sa las in urma tot. Nu pot sa-mi amintesc cat rau mi-au facut. Si iar e vorba de ei. Si tocmai d-aia nu pot. Dar ma gandesc ca poate trebuie sa invat cum se face.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu