17 nov. 2009

Forever isn't long enough

Dar poate ca asa trebuie sa fie. Ti se face dor, cateodata, un dor care vrea sa iasa din tine dar nu are pe unde, se opreste in piept undeva, iti face inima sa alerge spre un loc anume, spre o amintire sau spre o alta stare. Ti-e dor. Dar dorul iti arata cat de mult iubesti, nu? Si cat de mult conteaza. Poate asa trebuie sa fie. Sa ne fie dor. Sa nu uitam niciodata.
Cateodata, lucrurile se schimba sau isi inceteaza existenta, iar noi nu putem alege pe care vrem sa le pastram si pe care vrem sa le lasam in urma. Am nevoie de cea mai proasta memorie posibila. Daca cele mai frumoase clipe au luat sfarsit acum si aici, as vrea macar sa le uit. Ar fi mai usor. Nu ar mai avea ce sa-mi lipseasca.
E ca si cum o parte din sufletul tau se revolta si te paraseste. Se ridica, si cu o ultima privire te face sa intelegi ca asta este sfarsitul, ca nu mai are ce cauta aici, se duce departe, unde poate fi singura si pura si plina de sentimente pozitive si frumoase. Iar cealalta parte ramane cu dorul ei stupid si cu tristetea si cu durerea. Nu mai poate fi un intreg. Se inchide o usa undeva, pentru totdeauna. Degeaba te uiti din cand in cand pe geam sa vezi daca se mai intoarce. De cele mai multe ori nici macar n-o sa se uite inapoi.
E amuzant cum functioneaza creierul uman. Exista pe aceasta lume persoane vii, cu corp si constiinta, functii vitale, impulsuri, ganduri, idei, inteligenta, nebunie, perseverenta, oameni cu insusiri si cu caracter. Si nu-mi lipsesc. N-au decat sa moara, sa plece sau sa ma uite, sau sa-i uit. Nu imi lipsesc absolut deloc. De ce? Pentru ca nu au suflet. Mie-mi lipseste un suflet. Si nu oricare, ci al meu. Ceva cald, intelegator, iubitor, primitor, profund, perfect. Nu am nevoie de cuvinte si de actiuni. Am nevoie de o stare, de fericirea mea nebuna. Asta-mi lipseste.
Si nu pot sa-mi dau seama daca inca mai astept ceva, sau am renuntat. Sunt idle. Am facut o pauza in care traiesc doar pentru ca trebuie, ca un robot fara expresie si fara pareri.
Astept ca dorul ala care-mi sta in piept sa iasa cumva. Prin lacrimi, printr-un oftat, prin orice. Dar cred ca intr-un fel sper ca o sa-l inghit si o sa-l uit, si tot ceea ce e-n jurul meu o sa se transforme din nou intr-o lume excelenta si incredibila.

3 comentarii:

Pestisorul Auriu spunea...

"Sufera cel ce iubeste, iar cel iubit isi bate joc"

cRiS spunea...

eu nu sunt de acord. dar aici nu e vb de iubire...

Sanya spunea...

cel mai bun comment la blogul lui chirila. tare :))

Trimiteți un comentariu