un infinit

[...]

-Oricum, nu mai are importanță. Sunt aici.

Liniște.

-E târziu acum. Spune-mi ce-ai văzut la el, te rog, spune-mi cu ce e mai bun decât mine.

-Sinceră să fiu... Nu e. Nu e bun deloc, nu a fost niciodată bine deloc, nu suntem... Tu erai, mereu ai fost tu, întotdeauna!

-Și atunci? De ce?

-De ce ce?

-Nu știu, pur și simplu, de ce?

-Pentru că s-a întamplat să fie acolo...

El renunță.

-Mai stii? Cum a început totul? Eram chiar aici, în locul ăsta. Și erau frunze, multe frunze, ca acum. Am stat pe o piatră, lângă copacul ăla. Nu mai e.

-Eh...

-Nu-ți mai pasă, nu-i așa?

-Normal că-mi pasă. Te iubesc. Te-am iubit, înfiorător de mult. Dar trebuie să întelegi că am decis să fac altceva cu viața mea. Cred că ar trebui să pleci.

Era prima oară când îl vedea plângând, cu adevărat. Ba nu. Era a doua oară.

Iar el... El a mai văzut-o, de-atunci, o singură dată, în locul în care începuse cândva o poveste minunată, același în care s-a sfârșit. Era cu altcineva.

-Trezește-te, te rog.

-Ce s-a întamplat?

-Ai visat urât.

Există frică. Există pierderea credinței în propriile vise. Există căderi și dorințe care câteodată par inutile. Și niciodată n-o să știm care dintre aceste lucruri vor pune stăpânire pe mințile noastre. Se poate întâmpla în orice moment. Nu putem decât să le lăsăm, în natura lor, exact așa cum sunt. Există zile în care simți că nu mai poți, și zile-n care reușești să te trezești din cel mai urât coșmar. Există iubire și există renunțare. Există dor și există recunoștiința pentru tot. Există gelozie și acceptare. Exista de toate, într-o singură viață, poate chiar într-un singur suflet.

Exista ceva care niciodată n-o să aiba sfârșit si probabil câteodată n-o să aibă nici început. Ceva fără limite. Ceva ca infinitul. Se numește speranță.