3 iul. 2009

491

Au trecut destui ani deja din clipa in care viata mea s-a schimbat complet. Cine eram inainte sa cunosc senzaia euforica pe care numai gandul la o persoana speciala ti-o ofera?

Sunt zile in care nu exista momente mai perfecte, zile in care vad ce urmeaza sa se intample si zambesc, si zile in care mi-e frica sa ma intorc in acelasi loc, in care a inceput totul. Vad aleea aia pe care nu se plimba nimeni niciodata, parca are un nume, numele tau cu literele si cu sensul si cu legatura lor perfecta. Si desi m-am tot plimbat de colo colo, din casa in casa si din loc in loc, in ciuda schimbarilor bruste si a lucrurilor pe care am fost fortata sa le accept, nu pot sa-mi explic de ce ma simt de parca am ajuns de unde am plecat.
Ma intorc si vad singuratatea pe care incet incet am ajuns sa o iubesc, imi zambeste si-mi spune ca va fi mereu langa mine, si eu ii zambesc inapoi si ii raspund: "stiu" si incep sa cred ca nu suntem niciodata singuri in totalitate, pentru ca ea va fi mereu cu noi. Si o sa fim eu, cu tine si cu ea, la fel ca la inceput, la fel de identici si la fel de fericiti si de singuri.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu