Imi amintesc de zilele lungi de vara de cand eram mica. Pareau ca nu se mai termina niciodata si fiecare clipa avea ceva unic, care o deosebea de alta. Imi amintesc de mama care pregatea intotdeauna cele mai frumoase petreceri de ziua mea, de bicicleta mov, apoi de bicicleta portocalie. Imi amintesc de vecinul de la care incercam in fiecare zi sa luam cirese. Saracu', pana la urma ni le dadea de buna voie. Imi amintesc de casa care se vedea de pe strada noastra si care, in fiecare noapte, era luminata si ne facea sa ne intrebam cine ar locui intr-o casa atat de sinistra, de jocurile stupide care pe atunci aveau un farmec aparte, de iernile lungi in care nu ne mai saturam de zapada, de cartea rosie cu povesti, de parcul Herastrau care era ceva imens, misterios, imposibil de parcurs intr-o singura viata, de intrerupatorul de la baie la care nu ajungeam decat sarind.
Si, gandindu-ma la toate astea, ajung sa ma intreb acum, dupa atata timp, daca ceva a fost real, macar pentru o clipa. Pentru ca privesc acum in jurul meu si imi dau seama ca nu mai e nici o petrecere, ca acum am o bicicleta albastra care putrezeste in garajul unchiului meu, iar ciresul vecinului a disparut demult... Casa inca e acolo, dar recent am descoperit ca nu sta nimeni in ea. E o firma. Nu mai am nici cartea rosie cu povesti si iernile nu mai sunt atat de lungi, iar Herastraul il cunosc acum ca-n palma. Lucrurile mari, de cand eram eu mica, sunt acum mici si neinsemnate. Pot sa ajung fara probleme si la intrerupator. Am crescut, sau am ignorat timpul care a trecut? Am lasat oare, lucrurile sa iasa incet incet, unul dupa altul, din viata mea?
Nici oamenii nu mai sunt la fel. Cei pe care ii iubeam atunci au devenit un alt capitol si, tocmai pentru ca se prefac atat de mult, acum pot trai fara ei.
Iar astazi ma uit la mine si vad pe cineva care nu mai stie cum sa se apere de toate astea. Da, acum stau de-o parte si vad relele cum se intampla, fara sa misc un deget. Habar nu am cum sa reactionez si ce sa spun si pe cine sa dau vina. Ma uit in urma la o fericire pe care nu stiu daca o sa o mai vad vreodata in ochii mei sau ai celorlalti. Si asa, totul se schimba sau este inlocuit cu altceva. Inlocuim mese, scaune, familii, de parca ar fi ceva firesc. Eu sunt aici, la mijloc, amintindu-mi din cand in cand de ce a fost si cred ca pentru prima data regret ceva cu adevarat. Regret ca am tacut din gura, ca am lasat timpul sa treaca asa, ca am crezut ca totul e real.
Unde am ajuns? Nici eu nu stiu. Stiu doar ca in momentul de fata inca stau de-o parte si astept ca totul sa revina la normal.
Am pierdut prea mult.
Vreau ca viata sa ia o forma si sa stea in fata mea, sa-mi spuna ca a glumit si ca pot sa adun resturile, sa fac un intreg si sa-l traiesc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu