Exista momente in viata in care descoperim ca tocmai am pierdut un lucru pretios si, desi stim ca nu vom mai fi niciodata fericiti fara el, ceva ne impiedica sa il readucem in viata noastra. Se intampla cateodata sa existe un final din care sa nu intelegem mare lucru, pur si simplu ceva se rupe si nimeni nu zice nimic, nimeni nu are curajul sa recunoasca , sa isi ceara scuze, sa incerce sa vada lucrurile din punctul celuilalt de vedere. Brusc, cineva se intoarce cu spatele si spune "plec" cu o voce atat de aspra si de hotarata, incat, chiar daca stii ca acel cineva nu ar pleca niciodata, si chiar daca si acel cineva stie la fel de bine ca nu vrea sa plece, se ridica undeva un semn de intrebare, si nu mai stii ce sa crezi, la ce sa te astepti, nu poti decat sa te intorci si tu cu spatele si sa spui "bine", cu o nepasare ucigatoare, de parca nu ti-ar parea rau.
Ajung sa ma intreb de ce orgoliul este atat de puternic. Pentru ca uite, incepem sa pierdem din ce in ce mai mult din cauza lui. De ce nu putem o data pentru totdeauna sa fim sinceri si sa spunem in loc de "plec" "imi pare rau" si in loc de "bine" "si mie"? Am uitat oare de unde am plecat? Merita sa stam ore in sir incercand sa ghicim ce e in mintea celorlalti cand am putea foarte bine sa incetam sa ne imaginam cat de negru va fi viitorul si cum vom supravietui fara ei, sa ne culegem de pe jos, sa fim maturi si sa mergem sa ii intrebam?
In asemenea momente, ne retragem si nu inteleg de ce intotdeauna asteptam ca altii sa faca urmatoarea miscare. Niciodata noi. Am fi in stare sa asteptam luni intregi o scuza din partea celui care ne-a ranit, fara sa ne gandim ca si noi am facut exact acelasi lucru, si ca si ei asteapta, probabil, o scuza de la noi.
De ce nu e ca in filme? De ce nu exista scena aia in care X pleaca si Y isi da seama de toate greselile pe care le-a facut, si trec anii si X isi da seama ca inca se gandeste la Y, si Y isi da seama ca inca se gandeste la X, si din intamplare se intalnesc intr-o zi si Y spune ca ii pare rau si totul se termina cu bine? In viata reala alegem o cale mai simpla. Alegem sa ne culcam si sa uitam a doua zi de dimineata totul, sa ne facem bagajele si sa fugim de porcaria asta. De fapt, fugim de noi insine, incercam sa ne mintim, ca de fiecare data, ca e mai bine asa si ca "X" respectiv "Y" va fi mai fericit fara noi.
Stim ca nu e asa, nu?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu