Ce ciudat. Nu imi place deloc sa fiu trista. Dar, pana la urma... Cui ii place? Exista oare pe lumea asta cineva, care sa zica "astazi sunt doar un pic trist" cu un zambet sincer pe buze? Daca da, as vrea tare mult sa-l intalnesc. Pentru ca nu imi place sa fiu trista, dar mi se intampla atat de des in ultimul timp, incat incep sa cred ca ar trebui sa invat sa-mi placa. Sau macar sa ma obisnuiesc... Ceea ce e mai straniu, e ca asta nu e starea mea generala. Dar trebuie sa intervina ceva, neaparat. Cineva trebuie sa strice pana si perfectiunea. Nu stiu cine, habar n-am. Cred ca eu sunt aia. Poate ca de fapt nu e nimic diferit, niciodata. Poate ca lucrurile pe care le vedeam inainte frumoase, astazi le vad urate. Poate sunt aceleasi, ca de obicei. Poate traiesc o rutina, pe care o transform in fiecare zi in ceva bun sau rau. Depinde de... De ce depinde? De vremea de afara? De compania celorlalti? De ora la care ma trezesc? Oare de fapt, am prea mult timp sa ma gandesc la asta? Si daca nu e asa? Daca intr-adevar, totul se transforma? Pana si in aceasta situatie, tot eu sunt vinovata. Eu si dorinta mea de a stii prea mult, de a ma informa. Pentru ca uite, aflu lucruri care ma intristeaza, desi nu m-a pus nimeni, niciodata, sa intreb. Si daca nu imi place sa fiu trista, atunci de ce insist atat de mult? E infiorator, e auto-tortura, sinucidere. De ce o fac? Nu mai vreau sa o fac. Vreau sa traiesc in capul meu. In viata pe care am inventat-o acolo. De ce nu sunt suficient de puternica? De ce nu pot?
Nu merit? Nu, nu se poate sa fie asta un raspuns. Cateodata ma simt atat de bine incat nu-mi mai doresc nimic. Asta e adevarata fericire. O am, pot sa o traiesc, insa nu tot timpul. Iar eu vreau tot timpul. Oare vreau prea mult?
De ce se intampla asta, pana la urma? Cred ca eu sunt responsabila in totalitate. Inca nu am invatat sa fiu suficient de puternica. Inca las gelozia si dorinta de a poseda sa ma influenteze, pana ajung sa imi puna stapanire pe minte, sa ma bage in ceata. Si de acolo foarte greu reusesc sa ma intorc. Ma doboara cu rautatea lor. Ma ghideaza spre locuri in care nu as vrea sa fiu, iar gandurile se transforma intr-o forma de razbunare. Ma razbun pe mine insami. Ce-mi ramane de facut? Absolut nimic. Totul cade putin cate putin si eu ma uit in jurul meu si nu pot nici macar sa incerc sa prind ceva.
Ce vreau pana la urma? Toata viata mea se invarte in jurul definitiei cuvatului "iubire". Eu stiu ce inseamna sa iubesti cu adevarat, chiar stiu. Dar ma intreb daca simt intr-adevar asta. Pentru ca in fiecare zi critic oamenii care folosesc acest cuvant fara nici un drept, oamenii care se controleaza intre ei, oameni care se vor numai pentru ei. Iar eu sunt exact ca ei. Vreau sa ma descopar.
Nu merit? Nu, nu se poate sa fie asta un raspuns. Cateodata ma simt atat de bine incat nu-mi mai doresc nimic. Asta e adevarata fericire. O am, pot sa o traiesc, insa nu tot timpul. Iar eu vreau tot timpul. Oare vreau prea mult?
De ce se intampla asta, pana la urma? Cred ca eu sunt responsabila in totalitate. Inca nu am invatat sa fiu suficient de puternica. Inca las gelozia si dorinta de a poseda sa ma influenteze, pana ajung sa imi puna stapanire pe minte, sa ma bage in ceata. Si de acolo foarte greu reusesc sa ma intorc. Ma doboara cu rautatea lor. Ma ghideaza spre locuri in care nu as vrea sa fiu, iar gandurile se transforma intr-o forma de razbunare. Ma razbun pe mine insami. Ce-mi ramane de facut? Absolut nimic. Totul cade putin cate putin si eu ma uit in jurul meu si nu pot nici macar sa incerc sa prind ceva.
Ce vreau pana la urma? Toata viata mea se invarte in jurul definitiei cuvatului "iubire". Eu stiu ce inseamna sa iubesti cu adevarat, chiar stiu. Dar ma intreb daca simt intr-adevar asta. Pentru ca in fiecare zi critic oamenii care folosesc acest cuvant fara nici un drept, oamenii care se controleaza intre ei, oameni care se vor numai pentru ei. Iar eu sunt exact ca ei. Vreau sa ma descopar.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu